Vântul bătea neobişnuit de tare în acea dimineaţă. Cânta o melodie rapidă, lovind cilindrii de aluminiu de deasupra verandei. Miller îşi încheie geaca şi lua bicicleta de pe veranda, ducând-o spre cărarea care îi lega casa de drumul de ţară. Îşi puse pe cap o şapcă, pentru ca părul lui gri să nu fluture în vânt, şi începu să pedaleze, pentru a se încălzi. Încheieturile lui bătrâne începură să-l doară după doar câteva sute de metri şi îl obligară să încetinească. Din fericire drumul era drept şi destul de scurt şi, încă mai important, era cel mai adesea gol. Trecuse deja multă vreme de când nu mai îndrăznise să meargă pe drumul principal. Prea mult trafic. Nu mai exista pe şosea nici o maşină care să nu fie înţesată cu aparatură electronică. Chiar şi frânele se bazau pe circuite electronice, iar Miller nu putea suporta ideea vreunui biet dobitoc ajuns în şanţ sau chiar mai rău din cauza lui.

De după pâlcul de copaci aparu ferma vecinei sale. Un nor subţire de fum ieşea dintr-un horn. Laura făcuse deja focul, deşi era clar că soarele de primăvară urma să aducă cu el o zi caldă. Nu o mai vizitase de două săptămâni. Probabil din cauza fiului şi-a nepoţilor ei, care veniseră în vizită. Fiului Laurei nu-i plăcuse niciodată de Miller. De fapt niciunuia dintre copiii Laurei. Ei se mutaseră însă de mult din casa părintească şi veneau în vizită rar. Ben, soţul Laurei, murise cu zece ani în urmă. Fusese un bărbat tăcut, care nu se băga în treburile altora, şi se înţelesese bine cu Miller. Obişnuiseră să stea împreună pe verandă şi să bea câte o bere, două. Din când în când îi era dor de el.

Se dădu jos de pe bicicletă când ajunse la vreo treizeci de metri de casă şi rămase în picioare, ţinând încă ghidonul în mâini.

„Laura! Laura!” avea încă o voce limpede şi puternică, în ciuda anilor. Uşa se deschise şi în prag aparu silueta mică şi aplecată a vecinei sale.

„Haide, haide înauntru!” a strigat ea fluturându-şi mâna. „N-ai ce să sperii”.

Miller o porni spre ea, împingându-şi bicicleta. Nu-i plăcuse niciodată bancul asta. La un moment dat, acum mulţi ani, venise neanunţat şi Laura exclamase:

„Mi-ai speriat maşina de spălat, Miller. Cine o sa spele acum rufele?”

Toţi, în afară de el, credeau că e o gluma pe cinste. Ii amintea de tatăl lui, despre care nu avea amintiri din fragedă pruncie, pentru că pe vremea aceea tatăl lui fusese la război. Se întorsese fără piciorul drept, pierdut într-una dintre pădurile Franţei, şi cu două Medalii de Onoare în raniţă. Murise într-un accident petrecut în timp ce ara terenul fermei cu tractorul imprevizibil pe care insista să îl conducă singur. Miller avea pe atunci zece ani, dar încă îşi mai putea aminti felul în care îl privea tatăl lui, cu ochii plini de temeri ascunse. Si faptul că tatăl lui nu îl atinsese niciodată, ca şi cum i-ar fi fost teamă că simpla atingere a băiatului avea să îl oprească din funcţionare.

Miller păstra cu sfinţenie Medaliile de Onoare şi câteva fotografii alb-negru ale tatălui său, zâmbind şi ţinându-l în brate. Pe atunci părintii lui încă mai credeau că el va deveni un băiat normal şi că toate cele ce i se întâmplau băieţelului lor de şase luni aveau, cumva, să se termine cu bine. Când făcuse un an tatăl lui s-a înrolat şi a plecat în război. Cam pe atunci îşi pierduseră părintii lui speranţa.

„Buna dimineaţa, Laura,” a salutat-o, intrând cu paşi grei în bucătăria mare şi curată.

„Buna dimineaţa, Miller, n-ai mai fost pe aici în ultima vreme.” Laura luă de pe cuptor ibricul mare cu cafea şi umplu cele două căni de pe masă.

„Ţi-am adus lista de cumpărături,” se aşeză la masa şi îşi puse pe ea palmele,” şi am nevoie şi de câteva perechi de chiloţi, dar vezi sa fie de bumbac de data asta, te rog.”

„Ţi-am spus deja, bătrâne, data trecută m-a înşelat negustorul. A tot insistat că e bumbac sută la sută, şi eu abia dacă mai văd etichetele acelea mici de pe haine.” Sparse câteva ouă peste şunca din tigaie. Ochii lui s-au oprit pe papucii ei mari de pluş cu feţe de iepuri şi urechi mari, cu care aluneca fără zgomot pe pardoseala în alb şi negru. Când îşi mişca degetele de la picioare ţi se părea că doi iepuri adevăraţi adulmecau atenţi bucătăria. Un dar de la nepoata ei.

„Bine, bine, nu contează,” luă un plic din buzunarul gecii şi îl puse pe masă, ”aici sunt banii pe luna asta. Depune-i te rog în cont.”

Ea mormăi ceva şi continuă să taie pâine, supraveghind tigaia cu un ochi.

Miller îşi aminti brusc de ceva din trecut, din copilăria sa. Mama lui ii povestise despre toţi instalatorii care trecuseră pe la fermă după naşterea sa. Niciunul dintre ei nu îşi putea da seama care era motivul pentru care întreaga lor fermă rămăsese fără curent în ziua în care el se născuse. Cauza defecţiunilor fu descoperită o lună mai târziu, când mama lui îl dusese la plimbare într-o zi însorită de primăvara. Toate aparatele electronice porniseră, din senin, când ei se îndepărtaseră de casă. Si se opriseră când se întorceau. Aceeaşi poveste se repetase o dată şi încă o dată. Din acea zi, părintii lui nu se mai obosiseră să examineze aparatura electronică şi el, la doar o lună, devenise obiectul de studiu al numeroşilor experţi.

Aceştia nu reuşiseră niciodată să explice motivul pentru care în prezenţa lui electricitatea părea să dispară. Determinaseră numai raza lui de acţiune : optsprezece metri. Pe această rază nu funcţiona nici un aparat electric, chiar şi pe baterii. Conductorii nu mai erau în stare să conducă electricitatea. După o vreme părinţii săi s-au săturat şi i-au alungat de pe fermă pe toţi intruşii. Speraseră că timpul şi rugăciunile aveau să rezolve cumva lucrurile. Pe măsură ce Miller creştea mare, savanţii care îl studiau îşi pierdeau rapid interesul pentru cazul său. Echipamentele lor nu funcţionau în apropierea băiatului şi ei nu găseau niciun mod prin care l-ar fi putut studia. Explicaseră faptul că el părea să reflecte de la o anumită distanţă câmpurile electromagnetice. Sugeraseră, ca explicaţie posibilă, testările de medicamentele la care participase mama sa înainte de naşterea copilului. Firma de farmaceutice care organizase testul plătea bani frumoşi, şi pe vremea aceea testarea de medicamente era încă văzută ca o modalitate cinstită de a câştiga ceva bănuţi.

E posibil să fi avut dreptate, dat fiind faptul că mama lui Miller murise de tânără, chiar după ce fiul ei împlinise optsprezece ani. O uciseseră cancerul şi metastazele care se răspândiseră prin corpul ei ca fulgii de păpădie purtaţi de vânt. Odată cu anii, fusese uitat de mai toată lumea şi se obişnuise cu existenţa lui singuratică. Nu avusese nicicând puterea să îşi părăsească ferma şi să se alăture celor care, din cauza credinţelor lor, aleseseră o viaţă departe de minunile tehnicii, la care el de fapt tânjea.

Până când plecă servise micul dejun şi el şi Laura discutaseră o vreme despre lucrurile care o preocupau în ultima vreme pe Laura. Despre copiii ei nerecunoscători, care nu o vizitau îndeajuns, şi despre doamna Johansson, care încă nu îi dăduse înapoi vasele Tupperware. Pe măsură ce îmbătrânea, gândurile ei ajungeau să se învârtă în cerc, concluzionă el.

Ziua devenise mai caldă şi a hotărât să meargă încet înapoi spre casă, împingându-şi bicicleta. Avea mereu timp. Încerca adesea să îşi închipuie cum ar fi arătat viaţa lui dacă s-ar fi născut cu doar câteva decade mai devreme. Ar fi putut sa se căsătorească şi să aibă copii înainte ca electricitatea să devină indispensabilă. Chiar dacă mai târziu copiii lui l-ar fi vizitat chiar mai rar decât o făceau cei ai Laurei şi chiar dacă nevasta l-ar fi părăsit pentru vreun tip cu radio şi TV – prezente în aproape orice casă, măcar uneori viaţa lui nu ar fi părut atât de pustie.

La sfârşitul anilor ’50 şi la începutul anilor ’60 încă mai era la scoală. Putea să pedaleze spre aceasta pe drumul de ţară, fără să iasă pe cel principal. Pe vremea aceea în scoală nu era folosit niciun aparat electric, iar clasele aveau încă ferestre de modă veche – mari şi lăsând lumina să intre înauntru. Nu-l întrista decât cruzimea celorlalţi copii, care adulmecaseră imediat că e diferit şi îl pedepseau fără milă.

Nu putea să meargă în oraş pentru că oamenii de acolo auziseră deja despre el şi deveneau furioşi când părintii lui îl aduceau cu ei.

Odată, când avea nouă ani, mama lui îl îmbarcase într-un vechi tren cu aburi şi îl dusese chiar în capitală. Se plimbaseră prin centru, pe unde nu erau maşini, admirând vitrinele şi nepăsându-le de aparatele care se opreau temporar în casele pe lângă care treceau. Mama lui îl dusese apoi într-o cofetărie şi comandase prăjituri şi două ciocolate calde. Când chelneriţa le adusese comanda, el intrase în cofetărie, aşa cum stabiliseră, lipindu-se de un grup mai mare de clienţi. Îşi mâncaseră apoi prăjiturile şi îşi băuseră ciocolata, distrându-se pe seama patronului, care înjura şi încerca să repare siguranţele. Fusese ziua cea mai fericită din viaţa lui.

Îşi împinse bicicleta până la fermă şi merse apoi spre hambar, ca să o pună acolo. De după colţ aparu legându-se câinele lui cel bătrân, Dull. Era un baset. Decisese să îşi ia un astfel de câine după ce citise un articol despre rasă într-o revistă. Figura lui tristă îl binedispunea uneori. Personalitatea câinelui i se potrivea cu înfăţişarea, deşi Miller nu era sigur dacă era vorba de ceva înnăscut sau dobândit pe măsura anilor trăiţi alături de el.

„Ce mai faci, băiete? Ai găsit vreun iepure?” îl mângăie pe cap şi obţinu câteva mişcări uşurele ale cozii.

„Haide să curăţ puţin şi apoi iţi dau ceva de mâncare.”

Ideea mâncării făcu coada să se mişte mai vioi şi câinele o luă din loc după stăpânul său.

Miller deschise uşa cea mică integrată în poarta hambarului şi intră. Puse bicicleta lângă tractorul ale cărui roţi îi treceau de umeri. Era chiar cel în care îşi găsise sfârşitul tatăl lui, chiar dacă te-ai putea întreba dacă se mai putea vorbi despre acelaşi tractor având in vedere faptul că de-a lungul anilor îi fuseseră schimbate foarte multe dintre piese. Instalase şi un motoraş diesel, care pornea cu ajutorul unei manivele, asemenea autoturismelor din vechime. Doar că era nevoie de mult mai multă forţă pentru a învinge rezistenta volantului. După ce reuşea să îl pornească îl lăsa în funcţiune câte o zi întreagă. Manivela îi făcuse de-a lungul anilor prea multe bătături.

Vechea Indian Chief 339M a tatălui său era tot sub copertină, lângă perete. Era motocicleta pe care tatăl său se întorsese acasă, împreună cu soţia sa care era deja însărcinată, ca să preia ferma după moartea bunicului lui Miller. Plătise pe ea 425 de dolari în 1939, o grămadă de bani, mai ales pentru un om din clasa muncitoare de la oraş în anii în care criza încă îşi arata efectele în toate cartierele muncitoreşti.

Încercase multă vreme să repare motocicleta aceea. Şi-ar fi dorit ca măcar o dată în viaţă să încerce şi el senzaţiile aduse de viteză şi de vântul care îi răscolea părul în timp ce gonea pe vreun drum părăsit. Să împartă, măcar o dată, ceva cu tatăl sau. Dar motoraşele diesel pe care le făcea nu prea se potriveau. Vibraţiile lor erau prea puternice şi părţi întregi din vechea motocicletă ameninţau să cadă. Acum o păstra doar ca amintire.

Ajuns pe verandă umplu farfuria câinelui cu hrană deshidratată, îl mângăie încă o dată pe cap şi îl scarpină după una dintre urechi. Se aşeză apoi pe şezlong şi îl privi cum mănâncă. Pe scaun, învelită în pătură, era cartea din care citise cu o zi în urmă. O deschise şi şi-o puse pe genunchi. Tot nu avea chef să citească. Ochii lui se plimbară pe câmp, înspre benzinăria şi restaurantul lui Collin de la câţiva kilometri depărtare, de pe şoseaua naţională, pe care nu o putea vedea de pe verandă.

Nu mai fusese acolo de ani de zile. Tatăl lui Collin fusese cel mai bun prieten al său. Fuseseră în aceeaşi clasa în primii lor trei ani de primara. Pana cand Brett, tatal lui Collin, trebuise sa repete o clasă. Era, este adevărat, destul de încet la minte, dar un prieten bun şi loial. Singurul pe care îl avusese Miller în clasă. Era gata să repete şi el un an doar ca să fie iarăşi împreună cu Brett. Dar tatăl lui Brett, bunicul lui Collin, decisese că fiul lui nu mai avea ce să caute la scoală. Învăţase deja să scrie şi să citească, ceea ce era mai mult decât de-ajuns pentru munca de la benzinărie.

Miller stătuse adesea într-un colţ al restaurantului, îndeajuns de departe de aparatele din benzinărie şi din atelierul auto, în timp ce Brett gătea pe cuptorul cu gaz. Îi plăcea tăcerea şi faptul ca jukebox-ul nu mergea atunci când Miller era prin preajmă. Îl poreclise Tăcere.

„Îmi îngheaţă capul de-atâta zgomot şi scandal atunci când nu eşti aici,” obişnuia să îi spună.

Miller mai venise din când în când chiar şi după moartea lui Brett, până când într-o buna zi Collin se apropiase de el cu ochii privind ruşinaţi în jos.

„Ştii, oamenii nu o să se oprească de două ori într-un loc în care nu le merg telefoanele mobile. Şi mai nou toţi au măcar câte unul. Unii vin cu laptop-uri şi se enervează când nu le merg. Ai văzut şi tu. Ştii cum se răspândeşte vorba. Îmi pare rău.”

Miller ştia şi îl iertase. Şi nu mai venise. Încă se legăna în şezlong, cu cartea în poală, privind ici-colo, când a remarcat dintr-o dată un şir de limuzine negre apropiindu-se de casă. Se ridică în picioare, merse la marginea verandei şi se sprijini de gardul alb, aşteptându-le. Şirul de şase maşini se opri la treizeci de metri de casă. Erau nişte vehicule moderne şi scumpe. Fiecare avea pe acoperiş câte o antenă satelit care semăna oarecum cu un bumerang.

Din prima limuzină ieşi un tânăr uriaş, îmbrăcat într-un costum negru, purtând ochelari negri de soare şi nişte căşti pentru telefon, cu un microfon după una dintre urechi. Se îndreptă spre Miller, îşi scoase ochelarii şi căştile şi îi zâmbi larg cu faţa lui de asiatic.

„Ce mai faci, Miller?” îl întrebă în timp ce urca scările de lemn spre verandă. Dull îl privi, dădu din coadă şi îşi continuă ospăţul.

„Nu mă plâng, Wang.” răspunse Miller, descuind uşa din faţă şi intrând în casă înaintea oaspetelui său. Au trecut prin sufragerie înspre latura dreaptă a casei şi au intrat într-o cameră largă cu o singură fereastră. Pereţii erau acoperiţi cu un soi de spumă izolatoare care părea chiar decorativă. Un soi de tapet aspru. Wang ii explicase că împiedica trasul cu urechea de la distanţă, direct sau folosind vibraţiile. În mijlocul camerei se afla o masă mare, strălucitoare, înconjurată de douăsprezece fotolii din piele. Podeaua de lemn era acoperită cu covoare mari, moi şi groase. Miller aprinse cinci lămpi cu parafină care atârnau deasupra mesei iar camera se umplu brusc de-o lumină îndeajuns de puternică încât să elimine toate umbrele din colţuri. Totul era curat. Miller ştergea praful o dată la două zile, pentru că nu ştia niciodată când urma să primească oaspeţi. Wang apăru la uşă şi îi făcu semn, după ce terminase turul casei.

Ieşiră şi, împreună cu Dull, se îndepărtară la vreo douăzeci de metri de casă. Tăcerea era tulburată doar de paşii lor pe pietricelele de pe jos.  Limuzinele se puseră în mişcare şi apoi se opriră una după alta la poartă, iar pasagerii coborâră. Primii au apărut paznicii înarmaţi, supraveghind împrejurimile. Doi au rămas pe verandă, iar ceilalţi s-au răspândit în jurul casei. Unul dintre ei duse în casă un frigider portabil, plin cu băuturi. Pe măsură ce pasagerii ieşeau din maşini, limuzinele se mutau mai în spate, la o oarecare distanţă de Miller. Bărbatul ştia ca acolo şoferii puteau să asculte radioul sau să se uite la DVD-uri în timp ce aşteptau. S-a întors în casă împreună cu Wang. Dull şi-a văzut de ale lui, indiferent la activitatea din jur. Vizitatorii se încuiaseră deja în sala de şedinţe. Wang se puse cu faţa la ei, iar Miller îşi alese un fotoliu de lângă uşă.

„Ce mai face Laura?” întrebă Wang.

„Bine. Se plânge de copii, care nu o vizitează destul de des, şi de faptul că încă mai trebuie să aibă grijă de mine. Deşi nu cred ca ar ştii cum să îşi umple timpul dacă ar rămâne singură, fără nimeni pe cap.”

„Noi, chinezii, ne respectăm bătrânii. N-am lăsa niciodată singură o doamnă în vârstă, aşa cum n-am putea niciodată să lăsam de izbelişte proprietăţile familiei.” Wang îşi îndepărtă mâinile de corp, iar Miller putu să vadă paturile celor doua arme de la subţiorile vizitatorului său.

„Nu ştiu,” trase Miller din umeri. „N-am fost niciodată în China.”

„Nici eu,” zâmbi Wang. „Dar asta-i un adevăr universal.”

Au mai stat la palavre ceva vreme, în timp ce în cealaltă cameră parlamentările continuau. Au vorbit mai ales despre el, despre fermă şi despre vreme. Wang nu discuta niciodată despre el şi despre cei pentru care lucra, iar Miller nu îl întreba niciodată. Nu ştia, de fapt, cu ce se ocupau vizitatorii. Dacă erau oameni de afaceri sau gangsteri. Dar atâta timp cât plăteau excelent pentru a se afla la adăpost de urechile indiscrete, nici nu ii păsa. Banii lor îl scăpaseră de majoritatea muncilor grele de la fermă.

O oră mai târziu uşa se deschise şi vizitatorii începură să iasă. Miller se ridică din fotoliu, aşteptând să le ureze rămas-bun. Dar cei mai mulţi dintre ei păreau să nu îl vadă. Alţii se mulţumeau să dea din cap. Excepţie făcea un japonez micuţ, care de fiecare dată se înclina şi zâmbea.

Îşi luă rămas-bun de la Wang şi ieşi pe uşa din spate, pentru a le permite iarăşi limuzinelor să se apropie de casă. Se uită încă o dată în urmă înainte să părăsească încăperea. Toţi vizitatorii îşi scoseseră deja din buzunare telefoanele mobile, iPhone-urile şi dispozitivele BlackBerry şi le porneau acum, grăbiţi să reintre în reţea. Înapoi în civilizaţie şi departe de marea de linişte creată de el. Se întoarse peste câteva clipe şi merse pe verandă. Văzu doar o coadă lungă de limuzine care se îndepărtau de fermă.

Wang petrecuse trei zile destul de distractive la fermă cât timp muncitorii îi extinseseră casa. Ii arătase tot felul de tehnici de meditaţie şi de mişcări de arte martiale. Si cum să spargă cu pumnul o scândură de trei centimetri.

Se uită în jur, admirând ziua frumoasă de primăvară. Poate că va face astăzi ceea ce îl învăţase el pe Wang. Ar putea să îl cheme pe Dull şi să pornească la plimbare de-a lungul câmpului, urmând linia copacilor, până la pârâu, cu vântul mângâindu-i chipul. Poate să şi pescuiască o vreme. Si să se bucure, pur şi simplu, de zgomotele naturii şi de cântecul păsărilor.

Ed Barol, Croaţia

Traducere de Adina Barvinschi.

Textul a fost tradus şi postat pe site-ul SRSFF cu acordul autorului.