Astronomie populară. Galileo şi Galilei. Pluralitatea lumilor locuite. Rostul războaielor dintre planete. De ce îi interesează Luna pe capricieni. „Băi, Lemuel, astea-s poveşti!” Întrecere de proiecte. Încă o înfumurare prostească de-a insularilor. Ce va rosti primul om ajuns pe Lună? Ce a rostit el cu adevărat.
Din faptul că Felix-băiatul îşi cam târa studenţia, iubind băncile universităţii poate mai mult decât se cuvenea, cineva mai puţin înţelegător decât mine ar fi putut crede că nu-l duce capul şi că treburile intelectuale nu erau de nasul lui. M-am convins însă repede că tânărul meu prieten ştia o grămadă de lucruri şi chiar citea adesea, dar nu din manuale, ci din nişte cărţi jerpelite de cât fuseseră luate în mână. L-am văzut la un moment dat preocupat de un volum cu paginile pline de desene ciudate şi am aflat că era un tratat liber de astronomie populară, de unde învăţa el – după cum spun şi băsmuitorii de la noi – „câte-n soare şi-n stele”. Am pus degetul pe unul dintre desene şi l-am întrebat ce-i acolo. „Asta-i o galaxie”, mi-a răspuns Felix-băiatul, folosind un cuvânt caprician pe care, oricât m-am silit să-l traduc în engleză, nu i-am găsit un echivalent, aşa că o să-i spun şi eu tot aşa, galaxie. Şi mi-a explicat că galaxiile ar fi nişte grămezi mari de stele şi sori, adunate de pe cine ştie unde cu miliardele, ca albinele în stup. Un stup foarte mare, fără îndoială, aproape de neînchipuit cu mintea noastră slabă, căci n-am văzut niciunde în călătoriile mele vreunul unde să încapă mai mult de câteva mii de albine împreună cu matca lor. Cifra aceea, miliarde, mi s-a părut scoasă din burtă şi am început să mă îndoiesc de sănătatea mintală a astronomilor lor populari, dacă nu cumva erau nişte poeţi, iar poeţilor li se iartă orice născocire, pentru că aşa-i mintea lor, încâlcită şi plină de născociri. Despre unele se spune că-s chiar frumoase, dar eu nu pot să confirm, fiindcă poezia e ultima dintre muze la care aş fi dispus să fac temenele.
Fiul lui Master Dinu o ţinea pe-a lui, că, dimpotrivă, lucrurile acelea erau foarte adevărate şi că puteai să-ţi dai seama de asta doar uitându-te, noaptea, la cer. I-am spus că şi eu m-am uitat deseori noaptea la cer, cercetându-l mai ales pentru Steaua Polară, sau pentru Crucea Sudului, când ajungeam dinjos de Ecuator. N-am văzut nici un stup de galaxie, decât constelaţiile înscrise pe hărţile marinăreşti. Atunci Felix-băiatul a pufnit în râs, mirându-se de neştiinţa mea şi de aiureala de a căuta galaxiile cu ochiul liber. Sau poate că noi, în ţara de unde venisem, n-aveam nici măcar lunete? I-am spus că lunete aveam, de când le făurise un italian isteţ, punând două lentile la anume distanţă într-un tub. Unul căruia i se spunea când Galileo, când Galilei, de parcă ar fi fost doi, sau chiar mai mulţi laolaltă. Unealta italianului o folosesc toţi căpitanii de corăbii, dar n-o numesc „cannochiale”, cum voia Galilei (sau Galileo), ca să-şi rupă britanicul limba în cuvântul ăsta papistaş, şi nici măcar lunetă, cum îi spun francezii, cu care ne-am aflat în mai multe rânduri în duşmănie şi în războaie lungi, ci ochean, cu un cuvânt englezesc curat, pe care îl pricepe şi târgoveţul din Cornwall, şi purtătorul de fuste din Scoţia, ba chiar şi grăjdarul irlandez, despre care se ştie că-i nedus la şcoală şi, ca urmare, mai nerod decât alţii şi nerespectuos cu tot ce vine dinspre stăpânirea de la Londra.
Ca să se fudulească atunci cu tot ce ştia el şi eu încă nu aflasem, Felix-băiatul mi-a vorbit despre planete, cum dau ele ocol Soarelui şi le vedem strălucind puternic pe cer. Care strălucesc puternic – strălucesc, care nu – nu prea, l-am corectat eu, iar aici a trebuit să admită că-i chiar aşa şi să mai lase din îngâmfare, dând mai multă atenţie şi vorbelor mele de om matur şi umblat. I-am spus, bunăoară, că nimeni în Marea Britanie şi în statele civilizate din Europa nu mai credea în sistemul ptolemaic al anticilor, după care Pământul era fix, iar cerul, toate stelele şi planetele lui, îi dădeau ocol pe diferite orbite. Savanţii luau de multă vreme în seamă teoria unui popă pârât pe nume Copernicus, care întorsese sistemul lumii pe dos, arătând că fix e Soarele şi că toate planetele se rotesc în jurul lui la anumite distanţe, până şi planeta pe care locuim noi. Aici fiul gazdelor mele a dovedit bun simţ şi mi-a dat dreptate, dar nu întrutotul, contrazicându-mă în privinţa numelui savantului pomenit de mine, şi de care el nu auzise chiar deloc. În arhipelag se ştia că născocitorul acelei teorii noi despre univers era unul, Azarie, călugăr cronicar de la curtea principelui Stepan-războinicul, cel despre care am mai spus că fusese canonizat sub numele de Stepan cel Nou şi era ţinut în creştinească iubire de capricieni. N-am vrut să mă mai contrazic cu tânărul meu prieten şi student, aşa că l-am lăsat în convingerile lui poporaniste, meditând totuşi cu uimire la îndărătnicia cu care acest neam de insulari ţinea uneori să se creadă că tot ce fusese făcut bun în lume avea vreo legătură cu înţelepciunea şi îndemânarea naţiei lor.
Stârniţi de desenele pe care le-am mai văzut în cartea de astronomie populară, am zăbovit şi asupra altor subiecte, între care unul, îndeosebi, ne-a plăcut amândurora. L-am întrebat ce se ştia la ei despre pluralitatea lumilor locuite, iar Felix-băiatul mi-a răspuns că se ştiau multe, dar că cei mai mulţi dintre capricieni ştiu aşa şi-aşa. Mai mult aşa decât aşa, fiindcă locuitorii cei mai numeroşi ai insulei se preocupau doar de grijile lor zilnice, mâncărika, „tsuikulitza” (asta presupun că-i o rubedenie a băuturii trăsnitoare cu care m-au tratat ei de slăbiciune la Cap Mamaiana), vecinele din apartament sau de dincolo de apartament, relaţiile cu şefii şi întâmplările senzaţionale din programul umbrelor de seară. Despre omuleţii verzi de pe alte planete afirmau, cam vulgar, că-i doare exact în kur. Existau însă şi dintre aceia care credeau cu tărie că noi, pământenii, nu suntem singuri în galaxie, ba chiar că din când în când ne întâlnim cu vecinii din alte lumi, poate fără să ne dăm seama. Era ca şi cum taică-său, Master Dinu, ar fi stat pe banca din faţa palatului de locuit, zvârlind cu pasiune zarurile în cutie, alături de Master Capulet, care îşi aştepta liniştit rândul la aruncat, şi l-ar fi întrebat una-alta fără să bănuiască, de fapt, că se adresează unui vizitator deghizat de pe Marte, ori din vreo stea mult mai îndepărtată.
Mi-am amintit şi eu de un fiolozof al francezilor, Fontenelle sau aşa ceva, care scrisese un tratat asupra lumilor universului, unde despre toate planetele afirma că sunt locuite de fiinţe asemănătoare pământenilor, şi că făpturile acelea gândesc şi vorbesc întocmai ca noi. În asemenea lucruri nici eu nu credeam decât pe jumătate, căci ce mama dracului – am spus eu în capriciana mea încă nu prea bogată, la Londra folosim expresia „what the Hell” – mai era nevoie să umpli cu oameni toate planetele? Nu suntem noi destui aici, pe Pământ? Şi chiar atâţia câţi suntem, câteva sute de milioane, dacă luăm la socoteală şi mulţimea doar bănuită a kitailor, ori a celorlalţi posesori de ochi oblici, din Împărăţia Japoniei, tragem unul într-o parte, altul într-alta, ne certăm pe te miri ce, ne pizmuim pământurile şi bogăţiile, încât imediat punem mâna pe arme. Lăsând deoparte vorba cumpătată şi înţeleaptă a lui Fontenelle, le invităm pe acestea să vorbească în numele nostru, aşa cum sună un străvechi proverb roman. Felix-băiatul mi-a răspuns că la ei nu mai sunt războaie de când Tramontana, cu puterea ei mare şi recunoscută de toţi, luase într-un fel şefia arhipelagului şi nu întârzia să clatine ameninţător din deget de fiecare dată când neînţelegerile dintre insule păreau să degenereze într-un conflict grav. Era adevărat însă că mai demult fuseseră şi acolo nişte războaie (pe care istoria capriciană le descria amănunţit, iar aleatoria capriciană se silea să treacă ruşinată peste ele), cum ar fi cele dintre glubbdubdribi şi troşkoleţi, sau dintre capricieni şi balnibarbi.
Dar toate fleacurile acestea de pe Pământ, trebuia să recunosc, au prea puţină importanţă faţă de orizontul larg pe care ţi-l deschide în faţă teoria pluralităţii lumilor locuite. Asta în caz că locuitorii celorlalte planete ar fi tot atât de înţelepţi şi de cumpătaţi ca francezul pomenit mai înainte, sau dacă vreuna dintre planete şi-ar putea impune şefia, arătându-le obrazul sau ameninţându-le părinteşte pe cele ce o iau razna şi nu se supun programului comun. Altfel, ar trebui să ne închipuim că şi pe planetele acelea, Venus, Marte, Jupiter, Saturn şi câte or mai fi rămas nedescoperite încă de lunete şi ocheane, oamenii locului se păruiesc între ei, popoarele îşi dau foc unele altora, ba şi mai grav chiar, se războieşte planetă cu planetă, cucerindu-se şi distrugându-şi civilizaţiile reciproc. Rostind eu aceste cugetări, am zărit o sclipire de mulţumire în ochii tânărului meu prieten. Mi-a spus că şi la ei, în Cetăţuia Soarelui, începuseră să se publice prin pamfletele de scandal istorisiri despre războaiele dintre nişte planete necunoscute, dar mai ales cutiile de umbre prezentau lungi seriale războinice unde pământenii, răspândiţi peste tot în galaxie, trebuiau să înfrunte imperiile unor stârpituri monstruoase, cu ţestele vălurite de parcă le-ar fi ieşit creierii la vedere, şi la care firile mai sensibile nici nu se puteau uita fără să-şi scuipe în sân şi să se închine repede, lovindu-şi de câteva ori frunţile de podele. Alţii, în schimb, citeau cu nesaţ şi aşteptau cu nerăbdare fiecare luptă nouă purtată în cutiile de umbre, de parcă n-ar mai fi existat nimic în afara acestor palpitante întâmplări. În special copiii păreau foarte impresionaţi de desfăşurarea bătăliilor dintre planete, încât nu se termina bine una, că se şi repezeau la maşinăriile lor de vorbit, să-şi sune prietenii şi să şi le repovestească, uneori făcându-se unii pe alţii boi şi tâmpiţi, când careva încurca nişte scene, ori uita vreo replică demnă de ţinut minte a personajului preferat.
Gândindu-mă mai bine la cele povestite de tânărul caprician, am crezut că dezleg rostul acestei iubiri a insularilor pentru războaiele din galaxie. El nu-i deloc unul simplu şi prostesc, dimpotrivă, poate fi văzut în două chipuri diferite, ca două feţe ale aceleiaşi foi de hârtie. Pe una dintre feţe e scris că, sătui să li se tot arate mâţa de fiecare dată când ar vrea ei să-şi tragă palme cu balnibarbii, cu oreganii, cu glubbdubdribii, ca să nu mai vorbim de tramontani, pe care îi admiră pentru puterea lor şi îi înjură pentru felul cum îşi folosesc această putere, locuitorii din Capricia se refugiază în poveştile cu nepământeni fiindcă acolo pot vedea fără oprelişti ceea ce lor le este interzis. Pe cealaltă faţă poţi citi că tramontanii, plini de mândria fudulă a întâietăţii lor într-o lume de egali mai puţin egali decât ei, au tot interesul să le abată celorlalţi gândul de la răutăţile pe care şi le-ar face unii altora, lăsându-i să rătăcească printre bătălii închipuite, ca şi cum ar fi propriile lor bătălii. Iar partea cea mai deşteaptă a acestei plănuiri, despre care sunt tot mai sigur că pleacă din insula Tramontana, dimpreună cu poveştile războinice cu omuleţi verzi şi neverzi, este că tuturor celor din arhipelag li se arată astfel cine ar fi duşmanul lor cel mai mare şi cel mai periculos: nepământeanul înspăimântător la chip şi criminal. Să strângem rândurile, ne poate paşte oricând o primejdie mai mare decât toate cele din jur, aşa trebuie înţeles mesajul. Iar dacă lucrurile stau chiar astfel, atunci nu pot decât să-l felicit pe Lordul cel mare din Tramontana pentru sfetnicii minunaţi pe care şi i-a adunat în jur.
Dintre toate planetele Soarelui, Felix-băiatul mi-a spus că Luna este cea care îi subjugă pe insulari cel mai mult. Luna place mult şi englezilor, începând de la câinii care latră pe diferite tonuri la luna plină, şi până la marinarii noştri de pe corăbii, care, dacă n-au somn, pot sta ore în şir pe punte, bucurându-se de lumina ei revărsată până departe în jur, pe apele vălurite ale oceanului.
– Nu m-ai înţeles, mi-a spus tovarăşul meu de discuţie adâncă, având o umbră de dezamăgire în ochi. Eu mă refer la Lună ca astru ceresc, ca la o ţară întinsă şi neexplorată, şi care abia aşteaptă să fie luată în stăpânire.
– De cine? am întrebat eu, prefăcându-mă uimit.
– De noi, ăştia din arhipelag, mi-a răspuns Felix-băiatul pe glasul cel mai natural din câte pot exista.
– Aha! am zis, amintindu-mi că şi pe la noi au fost unii care stăteau cu gândul la călătoriile în Lună, şi într-atâta şi-au frământat minţile, încât au găsit cum trebuie ajuns pe astrul acesta luminos care bântuie cerul nopţilor senine. Pentru că sunt un vechi navigator, am pomenit mai întâi, cu mândrie, de grecul din Samosata care avusese norocul ca, în timpul unei furtuni, vântul să-i salte pe sus corabia şi să i-o poarte printre nori, până la Lună. N-am uitat, fireşte, nici de Francis Godwin al nostru, care şi-a înhămat în chip ingenios nişte gâşte sălbatice la caretă, parcurgând acelaşi drum prin aer, de parcă ar fi călătorit de la Londra la Brighton. Mi-am mai amintit şi de alţii, între care de un francez cu pălărie de muşchetar care, mai rafinat decât toţi, îşi lega la brâu o mulţime de sticluţe cu rouă, încât substanţa asta subtilă, prin evaporare, să-i asigure propulsia spre Lună şi spre alte corpuri cereşti.
– Băi, Lemuel, astea-s poveşti! s-a repezit fiul gazdei mele să tragă concluzia, tratându-mă cu semeţie, de parcă aş fi fost un coleg de-al lui, de la universitatea unde „se freca mangalul”, ceva mai mic şi mai prost.
– Dar voi cum călătoriţi în Lună? l-am întrebat fără să mă arăt ofensat.
Din răspunsul lui cam încâlcit, am înţeles că tot cu un fel de corabie, dar nu atât de frumoasă şi de suplă ca ale noastre, ci mai curând butucănoasă, ca un turn ascuţit. Am observat imediat că pe o asemenea navă fără catarge nu aveai cum să întinzi pânzele în vânt, aflând în schimb că ei nici nu contau pe puterea vântului, ci pe alte mijloace care să le împingă nava spre Lună. Felix-băiatul mi-a spus că pentru primul zbor în Lună se făcuse chiar o întrecere nedeclarată, dar cât se poate de strânsă. De lucrul acesta n-aveam cum să mă îndoiesc, după ce văzusem pasiunea capricienilor pentru concursurile de trăsuri şi, în general, pentru aproape orice. Aflaseră că în Tramontana se muncea pe brânci la o navă de săltat în cer şi la un proiect astfel calculat încât să o ducă, după nişte anume rotiri în jurul Pământului, pe o cale ocolită spre Lună. Ca să nu se lase mai prejos, Cetăţuia Soarelui îşi propusese nu numai să-şi facă propria „navă lunară”, ba mai mult, să le-o ia tramontanilor înainte, cu toată tehnica lor mai bine pusă la punct, şi să fie ei, capricienii, cei ce debarcau primii acolo. Luând această eventualitate ca aproape înfăptuită, unii începuseră deja să socotească procentele din Lună ce li s-ar fi cuvenit la o împărţeală cinstită cu cei din insula Tramontana, ocupanţii locului doi în concurs. Nu se îndoia nimeni că procentul câştigătorului trebuia să fie mult mai mare decât al celui învins.
M-am interesat ce anume nădăjduiau ei să fie de împărţit. În privinţa călătorilor din Europa, eram lămurit. Se credea că Luna este un regat mai înapoiat ca nivel de civilizaţie decât regatele de pe Pământ, dar că suprafaţa ei albă şi lucitoare era alcătuită din argint de cea mai pură concentraţie. Prin urmare, se putea calcula valoarea yardului cubic de argint, la preţurile cămătarilor din Londra sau din alte capitale europene, precum şi valoarea fiecărui transport din acest metal preţios pe care corăbiile, caretele sau simplul sac luat în spate (în cazul călătorului francez cu sticluţe pline de rouă) puteau să-l aducă pe Pământ într-un anume interval de timp. N-aveam nicio îndoială că oamenii noştri se vor descurca în relaţiile lor cu locuitorii Lunii, dacă nu altfel, atunci la troc cu mărgele de sticlă, cum mai făcuseră nişte neamuri de-ale lui Francis Godwin (şi de-ale mele, bineînţeles) în comerţul lor norocos de pe coastele Africii. M-am mirat însă foarte tare să aflu că în cartea de astronomie populară a prietenului meu caprician Luna era descrisă ca lipsită de argint pe oglinda feţei sale luminoase, şi mai degrabă cu un sol sterp, plin de praf cenuşiu. Felix-băiatul nu excludea să fie ceva bogăţii risipite prin miezul de piatră al Lunii, însă deocamdată nimeni nu putea şti nici ce anume şi nici unde sau cât trebuia săpat ca să se ajungă la un profit sănătos.
Dacă era adevărat ce scria acolo, atunci Luna prezenta puţin interes economic şi era o nebunie să te zbaţi atâta ca să ajungi la ea. I-am spus că, dacă mâine s-ar însura cu Felix-fata în mod legiuit, începând imediat să facă împreună copii, ar trebui să aştepte până la a patra sau a cincea generaţie pentru ca familia lor să se îmbogăţească din resursele Lunii, iar o asemenea lentă încropeală financiară putea fi obţinută, cu răbdarea cuvenită, şi în Cetăţuia Soarelui, fără riscurile ce puteau interveni în călătoria de la Pământ la Lună. Era destul să mă gândesc la câte primejdii apăruseră în calea mea în călătoriile făcute pe mare, şi cred că acestea nici nu se compară cu cele ce ne aşteaptă pe drumurile neştiute ale cerului, care nu pot fi decât şi mult mai lungi, şi mult mai necunoscute. Din cele citite de Felix-băiatul prin pamfletele zilnice şi povestite mie, în parte cu multă mândrie tinerească, în parte cu fudulia pe care începeam deja s-o recunosc la capricieni, am aflat că arhipelagul avea ambiţii mari: îşi propusese să viziteze nu doar Luna, care se află mai aproape de noi, ci şi alte planete. Marte şi Venus mai întâi.
– Mă miră mult aiureala asta, i-am spus eu. Mai mulţi autori de-ai noştri văd acolo state şi imperii ciudate, locuite de nişte răsucituri cu faţa la ceafă, cu ochi în burtă, cu gură la şezut şi ţopăind într-un singur picior. Iar dacă, dimpotrivă, şi planetele acestea or fi pustii, ca Luna astronomilor populari din Capricia, atunci cu atât mai mult mi se pare o nebunie să te străduieşti să ajungi pe ele. Prostie şi mai mare îmi pare să-ţi umble prin cap pustietăţile cerului când mai avem atâtea de aflat pe Pământ înainte de a porni cu corăbiile-turn într-acolo. Eu, bunăoară, nu cunoşteam până mai ieri arhipelagul ăsta minunat al vostru, iar voi n-aţi auzit de iubita mea Anglie, de regatele Europei, de Africa şi de Indii. Şi, în loc s-o luaţi în direcţia lor, vă vindeţi flota şi vă umblă prin cap să navigaţi numai în sus, printre pământuri sterpe, ori populate cu omuleţii verzi de care-s pline programele voastre de umbre.
I-aş mai fi zis şi altele, certându-l pe el pentru mintea slabă a tuturor capricienilor, dacă nu mi-aş fi amintit la vreme că Felix-băiatul nu era decât un biet student întârziat, căruia îi plăcea să zăbovească prin spelunci şi taverne ca tuturor studenţilor întârziaţi din Britania mea şi, fără îndoială, de pretutindeni din lumea civilizată pe care o cunoşteam. Nu era firesc să-l fac pe el vinovat de smintelile lumii sale, deşi tare mi-era teamă că începuse să se cufunde fără întoarcere în ele. Şi poate că nici nu putea face alfel, n-avea încotro. Am văzut cu câtă însufleţire vorbea despre patima cu care se antrenase Capricia în întrecerea pentru „cucerirea Lunii”, cum spunea el. O patimă şi o aşteptare nerăbdătoare ce umpluse şi pamfletele de orice culoare, şi ştirile din cutiile de umbre, şi bârfele între prieteni, ba chiar şi sporovăielile pe care şi le îngăduiau cei din Cetăţuia Soarelui noaptea, în pat, printre oftaturi şi giugiuleli. Pe când tânărul caprician evoca momentele de înălţare sufletească stârnite de planul acela măreţ, a intrat în cameră taică-său, Master Dinu, care, trăgând cu urechea, a ţinut să adauge că entuziasmul popular fusese atât de mare atunci, încât la colţ de stradă apăruseră peste noapte cutii de carton pentru donaţii publice şi liste cu donatorii, pe care primii călători ar fi urmat să le depună pe Lună, spre pomenirea universală a spiritelor caritabile ce susţinuseră din buzunarul lor proiectul.
– Am dat şi eu trei lire şi douăzeci de shilingi, cât aveam atunci în buzunar, ne-a mărturisit Master Dinu, umflându-şi pieptul cu mândrie.
Dar Lady Maricika trăgea şi ea cu urechea, de dincolo, din bucătăria unde tocmai gătea o altă mâncare de-a lor, ciolan pe fasole. A ieşit imediat, proţăpindu-se în uşa deschisă, şi i-a aruncat soţului o privire ucigaşă.
– Da’ mie de ce nu mi-ai spus nimic? l-a luat ea la rost, burzuluindu-se şi pârându-mi-l că aşa-i el, „prostul ăsta”, se lasă „fraierit” (în engleză cred că-i „dus cu vorba”, poate chiar „dus cu preşul”) de oricine şi aruncă banii familiei pe toate tâmpeniile, fără să ştii măcar dacă banii ăia ajung unde ţi se promite, sau intră de-a dreptul în buzunarele „şmekeraşilor” (alt cuvânt caprician) care pungăşesc strada în numele vreunui ideal înalt.
Ca s-o liniştesc, i-am amintit că nu era vorba de lire sterline, din cele care circulă în Anglia, şi că lirele capriciene au valoare mult mai mică, paguba caritabilă fiind, prin urmare, neînsemnată. Master Dinu mi-a prins argumentul din zbor, amintindu-şi cum chiar în faţa lui stătuse unul care investea gratuit în Proiectul Luna o hârtie de o sută de lire, şi care, întârziind câteva clipe, se mirase cât de puţin investeşte el, ba chiar îi reproşase asta pe un ton dispreţuitor.
– Te rog să-ţi vezi de socotelile dumitale, i-am spus enervat, ni se lăuda Master Dinu că făcuse în împrejurarea aceea greu de verificat. Cele trei lire ale mele poate că-s mai valoroase decât suta pe care ai aruncat-o în cutie, dacă merg la plata combustibilului, iar hârtia dumitale la „cheltuieli diverse”.
Îmi închipui că ar fi fost greu de aflat unde mergeau cu adevărat banii fiecărui suflet sensibil la un asemenea mare proiect caprician, iar pe de altă parte Lady Maricika o ţinea pe-a ei, că banii fie intraseră în punga vreunui escroc, fie fuseseră azvârliţi de-a dreptul în vânt, după cum sfârşise proiectul acela. Se pare însă că, furaţi de elan, aproape toţi capricienii participau la găsirea unei energii capabile să le împingă nava spre Lună, înaintea celei construite de tramontani. Dar discuţiile şi certurile cele mai fierbinţi şi aducătoare de prestigiu, în caz de reuşită a zborului, se întâmplau între cei pricepuţi, savanţii insulei, pe care însuşi principele Trosnack îi stârnise printr-o cuvântare, amintindu-le menirea firească şi ce se aştepta de la ei.
Ca urmare, niciuna dintre zecile de Academii ale insulei nu se răbdase să nu pună umărul la acest proiect de mândrie capriciană, până şi cele care ar fi uimit pe oricine să afle că participau. Una dintre acestea, Academia Mitropolitană, prezidată de însuşi Lordul Mitropolit al Capriciei, susţinuse că pentru călătoria în Lună combustibilul cel mai bun era rugăciunea, recomandând preoţilor şi călugărilor să pună în rugăciunile lor, pe lângă cuvintele pentru sănătatea ierarhilor şi a conducătorilor insulei, şi pe cele privitoare la zborul ce se anunţa. La fel, mi s-a părut surprinzător că ţinuse să ia parte la pregăriri Academia Peripatetică, o instituţie cu larg sprijin popular, fiindcă nu-şi limitează numărul membrilor la cincizeci sau o sută de mari aleşi ai gândirii, ajungând, la vremea vizitei mele, la peste cinci sute de mii. Atâta înghesuială de popor academic se explică printr-o clauză din statut, şi anume: că Halovenul acela păgân, obicei adus, după câte se spune, din insula Glubbdubdrib, nu-i o sărbătoare ce trebuie ţinută doar o dată pe an, ci în fiecare zi. Ceea ce face ca academicienii aceştia să fie de regulă tineri şi în deplină putere trupească, încât să poată răbda ritualurile zilnice întemeiate de instituţie, dar printre ei şi unii mai bătrâiori, cu rărunchii aproape secaţi, şi care trag omeneasca nădejde că apropierea de academicienele tinere şi fierbinţi o să le redea vigoarea mădularelor slăbite, măcar din când în când. Participarea peripateticienilor la Proiectul Luna se bizuia pe faptul că gândurile lor reunite, atunci când ei se adună în nişte mari cercuri şi spirale şi îşi pun cu toţii acelaşi lucru în minte, se întâlnesc cu gândurile tuturor peripateticienilor de pe alte planete, primind astfel o forţă colosală, cu care poţi mişca orice, chiar şi o corabie cosmică.
Alte Academii, mai apropiate de lucrări de fizică şi de chimie decât de cele bazate pe experienţe mintale, şi-au pus încrederea într-un combustibil făcut din uleiurile groase şi negre folosite de trăsurile fără cai din întreg arhipelagul, socotind că, dacă li se adaugă praful de muschetă, puterea lor va fi suficientă pentru ca o asemenea corabie să se desprindă de sol şi să plutească liber nu doar spre planetele apropiate de Pământ, ci chiar şi spre stele. Din nefericire, însă, experienţele cu o astfel de combinaţie fulminantă, în care guvernul şi despărţămintele princiare îşi puseseră mari speranţe, se terminaseră prin explozii şi incendii ce răpiseră viaţa mai multor academicieni renumiţi. De de teama aceluiaşi rezultat, alte probe întârziau din cale-afară de mult, iar în cele din urmă fuseseră abandonate.
În aceeaşi perioadă, s-a discutat mult în Capricia despre primele cuvinte ce se cuvenea să fie rostite de omul care va pune, cel dintâi, piciorul pe Lună. Întrucât aveau să fie aşteptate cu sufletul la gură în întregul arhipelag, ele nu puteau fi lucruri lipsite de însemnătate şi trebuiau bine pregătite în Cetăţuia Soarelui. Unii au propus fraze adânci scoase din gândirea unor filozofi de seamă, dar disputa izbucnită imediat între reprezentanţii istoriei locale şi cei ai aleatoriei capriciene n-a putut lămuri la timp care mai erau persoanele admise în continuare cu statut de filozofi, după căderea regimului hulit al principelui Ciocesko. Alţi propunători s-au îndreptat spre diverse versuri avântate, potrivite unui măreţ eveniment precum debarcarea capriciană pe Lună. Aceiaşi contrabăgători de samă au descoperit însă că versurile cele mai avântate fuseseră deja folosite pentru lauda măreţelor realizări cioceskiene, iar reluarea lor într-o împrejurare actuală ar fi semănat cu o nouă omagiere, cu adevărat nepotrivită, a principelui defunct. În fine, a mai existat o sugestie: ca, dacă tot e să se facă un omagiu, atunci acesta să se îndrepte către principele actual, care mai avea şi meritul de a fi sprijinit personal Proiectul Lunii, pe lângă alte lucruri vrednice dovedite în conducerea de zi cu zi a insulei. Aici au izbucnit în pamflete alte semne de îndoială şi alte împotriviri, pornite de la mogulii partidelor din opoziţie, care susţineau că omagierea puterii princiare ţinea de o epocă depăşită, iar călătoria în Lună avea legătură mai degrabă cu elanul caprician general decât cu vreun „autocrat în devenire” şi care arată mereu că rămâne legat doar de acea parte din Capricia ce ţine cu majoritatea falsă din guvern. La un asemenea atac direct, însuşi principele Trosnack s-a văzut nevoit să intervină public, într-o întâmpinare din programul umbrelor de seară, şi să afirme că, personal, nu vedea nicio piedică serioasă în a fi amintit cu „discrete mulţumiri” în frazele rostite de primul caprician ajuns pe Lună, întrucât el, ca principe ales, îi reprezintă pe toţi locuitorii Capriciei, şi pe cei care l-au votat, şi pe cei care îl înjură. Iar mogulii de partid să-şi vadă de treaba lor, punându-şi lăudătorii să le facă lor imnuri de cântat pe scenele din sediile proprii, nu pe marea scenă a spaţiului cosmic nesfârşit.
Presupun că toate aceste dispute pasionante ar mai fi continuat, dacă nu s-ar fi întâmplat la un moment dat dezastrul proiectului caprician. I-am spus tânărului meu prieten că eu văd aici, încă o dată, cât de pricepuţi sunt oamenii insulei la vorbe şi cât de greu le este să ducă lucrul început la un bun sfârşit. Aflasem, deci, că pe Lună a ajuns corabia-turn a tramontanilor, neam ce vorbeşte şi el multe, chiar şi prostii, dar mai şi pune mâna să-şi facă lucrurile la timp. Tot demn de interes mi se pare şi ce s-a întâmplat când reprezentantul insulei Tramontana a dat să-şi pună, pentru prima oară de când există arhipelagul, talpa pe Lună. Îmi închipui că şi el avea un discurs pregătit cu grijă de ai lui, dar cele dintâi vorbe pe care le-a scos din gură au fost: „Dumnezeule, ce-i asta?” Şi, într-adevăr, s-a văzut înfipt acolo, în faţa lui, un steag care nu era al Tramontanei, plin de dungi paralele şi presărat într-un capăt al lui cu zeci de steluţe.
De atunci toată lumea din arhipelag a ajuns să creadă cu tărie nu numai că există nepământeni, dar şi că aceia, care încă nu se ştie cum arată la chip, au ajuns acolo înaintea lor şi şi-au făcut sălaş temeinic pe partea nevăzută a Lunii.
Fragment de roman