Mi-e FRICǍ!

„Ţi-e Friiicǎǎǎǎǎ…” şuierau Nopţile.

În acea zi ceaţa verzuie se ridica aşa cum fǎcea din… totdeauna. Lingând bordurile trotuarelor, clǎdirile adormite şi câinii vagabonzi. O zi ca oricare alta deşi, într-un mod discret, diferitǎ. Aveam impresia cǎ realitatea fusese fracturatǎ, cǎ lucrurile obişnuite începuserǎ sǎ se împartǎ clar: în bune sau rele, în mari sau mici, ori în albe şi negre. Cineva parcǎ ascunsese toate celelalte nuanţe din lume. De fapt, le furase şi fugise cu ele în timp ce noi dormeam.

Nimeni nu mai ştia care era ADEVǍRUL! Nimeni nu se întreba: „De ce aşa şi nu altfel!” Şi atunci deşi, într-un fel, fǎceau parte de multǎ vreme din realitate, au apǎrut EI!

Dintre noi! De peste tot!

Cel care îmi reţinuse atenţia stǎtea cocoşat deasupra unei guri de canal încǎlzindu-şi trupul plǎpând în duhoarea cǎlâie ce urca din adâncuri. Din când în când ducea la gurǎ o pungǎ micǎ. În care am presupus cǎ avea Lac de Aur.

Malnutrit, cu mâini scheletice în interiorul cǎrora venele treceau aşa, într-o doarǎ – simple speculaţii anatomice – creatura mǎsura lumea din jurul sǎu cu privirea încarceratǎ într-un alt fel de univers, ce „pǎşea” pe lângǎ al nostru, dar în sens invers. Condamnat la o condiţie ingratǎ – pe care nu şi-o alesese singur – aştepta sǎ treacǎ dintr-un tren expres în celǎlalt. Trebuia doar sǎ intuiascǎ momentul în care ele se apropiau suficient, permiţând piuliţei de la capǎtul unei bare de protecţie sǎ strǎbatǎ distanţa ce separa cele douǎ linii de cale feratǎ.

Piuliţa era el.

Bǎtrânelul era diferit de ceilalţi. O pozǎ reuşitǎ, decupatǎ dintr-un dicţionar de specii dispǎrute – cândva reale şi doar atunci impunând… reguli.

Pe mine mǎ interesau realitatea virtualǎ, teoria jocurilor şi muzica lui Verdi. Pe el doar Lacul de Aur din ziua în care avusese ghinionul s-o i-a de la capǎt. Ghinionul unui cobai de lux.

La aproape şaizeci de ani ştia tot. Trǎise tot! Chiar era un cobai. Şi dacǎ una dintre nenumitele civilizaţii ale evului mediu industrial fǎcuse experienţe pe asemenea fiinţe şi fusese împinsǎ de istorie în hrubele de unde, mai demult, se târâse afarǎ, actualii cobai de lux se judecau între ei. Dupǎ legile betonului, ale promiscuitǎţii şi ale Lacului de Aur.

Zicala-de-fier ne aminteşte cǎ „Unui rǎzboi atomic i-ar supravieţui numai şobolanii şi libǎrcile!”

Nimic mai fals!

Supravieţuitorii unei conflagraţii nucleare n-ar fi decât aceşti incredibili îngeri noroioşi. Fiindcǎ o meritǎ. Ei suportând povara indiferenţei fiecǎruia dintre noi. Şi fiind ultimii copii ai SIDEI – zeiţa sifiliticǎ sub zâmbetul cǎreia am uitat sǎ mai iubim.

Îmi vine greu sǎ explic de ce, dupǎ numai cateva zile, când l-am revǎzut, pǎrea cu cel puţin zece ani mai tânǎr. Un matur îmbǎtrânit înainte de vreme, cǎruia nu-i ştiam nici mǎcar numele. Dacǎ l-aş fi întrebat, ar fi putut sǎ-mi spunǎ o marcǎ de bere. În fiecare zi putea avea un alt nume. Aici libertatea lui îngloba libertǎţile câtorva sute dintre noi.

Aproape o sǎptǎmânǎ mai târziu aveam sǎ aflu cǎ un tânar fusese violat de trei Latrǎ în gangul de la piaţa Golanǎ. Printre coloane. Printre degetele bǎtrâne ale unei clǎdiri în care locuiau gǎrzile de corp ale Toneideşunci.

Deşi nimeni nu vǎzuse nimic, aflasem cǎ despre EL şopteau Nopţile. Care povesteau cum Albaştrii nu împiedicaserǎ haita de Latrǎ sǎ-şi concretizeze instinctele de prǎdǎtori. Aici, în chiar centrul celui mai industrializat Mega din sud-estul Centralei Euro. Neocortexul genetimagilor.

Şoaptele Nopţilor cântaserǎ despre neogheizerul paralizant pe care il pulverizaserǎ în faţǎ, şi despre box-ul electro ce rupea coastele nefericitului. Una câte una. Refrenul murmura „Intim-i-dareee… Intim-i-dareee…”

Ar mai fi putut îngǎima ceva? EL doar se ruga.

Pentru ei.

Ştia cǎ sunt infectaţi cu „spumǎ de ciumǎ”. Vedea guri ce dezveleau dinţi cariaţi, nasuri refulând muci groşi, verzui. Plǎgi supurânde. Ghicea puroiul gǎlbui cum se aduna între degetele picioarelor. Degete pǎroase… neprotejate… putrezind înainte sǎ fie spǎlate vreodatǎ.

Cu toate acestea, EL tǎcuse.

„Tǎcând, supravieţuise.”

L-am recunoscut cu greu în puştiul de zece ani care tremura pe lângǎ Babajefuita, în colţul Antropomorfiei, unde bǎtrâna cerşea Cumpǎrǎtorilor eternul goluţ, uitat în buzunarul de la spate.

Nici mǎcar atunci n-am îndrǎznit sǎ-l întreb dacǎ existǎ vreo legǎturǎ între regresia sa biologico-pneumaticǎ şi toate miasmele realitǎţii pe care, parcǎ,  le adsorbea.

Şi, cum totul pǎrea cel puţin bizar, din acel moment, timp de douǎ zile, l-am urmǎrit de la distanţǎ, fǎrǎ a-mi face simţitǎ prezenţa. Sau doar crezând asta.

Miasmele sǎpaserǎ în carnea copilului situsuri ciudate, concave. Foamea rǎmǎsese aceeaşi distinsǎ doamnǎ, ce dilua soluţia lumii în care EL îşi cǎra, pe umerii mici, destinul de catalizator. Lacul de aur îi servea drept cofactor. Dar unul esenţial, pentru cǎ-l consuma de parcǎ ar fi vrut sǎ epuizeze stocurile Mega-ului.

A doua zi, în piaţa Golanǎ, un Ţǎrandemere l-a surprins pe când încerca sǎ muşte dintr-o fructǎ mare, roşie, zemoasǎ. Unui copil obişnuit i-ar fi ajuns pentru masa de pranz. Mere-ul însǎ, a vǎzut caramiziu în faţa ochilor şi a aruncat cu o greutate dupǎ EL…„Ţi-ai dracu’ dǎ antropomorfi, nu vǎ mai stârpeşte Albaştrii!”, a strigat în urma lui, deşi pǎrea mulţumit cǎ puştiul se îndepǎrta şchiopǎtând.

Mere-ul îi fracturase tibia piciorului stâng, dar Cumpǎrǎtorii nu ştiau. Zâmbeau îngǎduitor în spatele fugii lui sincopate, bucurându-se cǎ mai existǎ cineva care poate face…„puţinǎ dreptate în lumea taxelor ǎstora aberante” cum bodoganea un moş privindu-şi marsupiala aproape goalǎ.

Copilul stârnise admiraţia câtorva Cumpǎrǎtori striviţi de viaţa grea şi de salariile ridicole.

„Ştia cineva cu ce preţ le fǎcuse EL o bucurieeeee?”, îngânau Nopţile. Poate cǎ nici nu-i interesa. Aşa cum nici la generalele din urmǎ cu şase anotimpuri nu-i preocupase prea mult Delirul De Trei Ori al celui ce se zbǎtuse inutil sǎ-i facǎ sǎ înţeleagǎ cǎ Tonadeşunci „previzibilul câştigǎtor… le înmormantaaaaa dorinţele sub cadavre de iluzii”.

Pentru ei nu s-a schimbat nimic.

În spatele Acelui depozit de reziduuri, pe un teren viran de la marginea Mega-ului, copilul se opri. Durǎ o clipǎ. Apoi intrǎ printr-o gaurǎ. Înǎuntru. Unde rǎmase doar cinci minute. Când ieşi afarǎ, figura parcǎ îi lumina drumul. Cǎtre groapa în care se lǎsǎ sǎ alunece. Îi era frig şi-l durea piciorul lovit, dar era groapa lui. Apucând o bucatǎ de carton cretat o puse deasupra capului…„Începuse sǎ plouǎ mǎrunt peste sufletul unei omeniri bolnaveeeee”, şoptea Noaptea.

Rǎmǎsesem la o oarecare distanţǎ şi-mi închipuiam cum ploaia rece şi unsuroasǎ se culcuşea pe langǎ coastele lui rupte de efort – învelindu-i-le cu o peliculǎ finǎ. Bucǎţile de pǎmânt, cu forme neregulate, care însemnau marginea gropii, se topeau şi alunecau încet înspre locul unde îşi gǎsise EL adǎpostul provizoriu. Al cine-mai-ştie-câtelea adǎpost dintr-o viaţǎ mult prea neînsemnatǎ.

Îmi propusesem sǎ nu intervin, deci n-am fǎcut altcumva, pânǎ spre dimineaţǎ, decât sǎ-i ascult ţipetele ce strǎpungeau întunericul şi urletele sinistre ale câinilor, care cǎutau câte ceva de mâncare printre resturile putrezite în preajma gropilor.

Luminile ce scǎldau cartierele din apropiere îmi desluşeau poveşti banale, pe care deja le ştiam. Acolo, în jurul strǎlucirilor, se gǎsea tot ceea ce îngerii noroioşi nu aveau. Tot ce le lipsea în întunericul umed adǎpostiţi fiind de Albaştrii, ori de Latrǎ.

Micile creaturi mai norocoase visau cuvintele cântecelor de a doua zi; meseria lor ingratǎ, furişatǎ printre zǎbrelele unei realitǎţi îndopate cu legile unor Tonedeşunci, ale celor ce se lǎfaiau înapoia unor privilegii pe care şi le oferiserǎ singuri…„În stare sǎ interzicǎ pânǎ şi atracţia gravitaţionalǎ, dacǎ le-ar fi stat la îndemânǎǎǎǎǎ”, şopteau Nopţile.

Înainte sǎ se lumineze ţipetele copilului au încetat. La fel şi urletul câinilor. „Pentru noaptea urmǎtoare vor fi mai multe gropi disponibile”.

Dupǎ ce vǎlǎtucii verzui – încǎrcaţi cu duhori – se ridicarǎ din pǎmântul fetid, copilul ieşi din groapǎ. „Înc-o dimineaţǎǎǎ!”, fu de acord Noaptea, iar puştiul desprinse zdreanţa ce-i acoperise tibia lovitǎ. Parcǎ nici lui nu-i venea sa creadǎ ce vede! Pe mine însǎ, nu mǎ mai mira nimic. Eram doar curios sǎ aflu cum reuşise sǎ fure adidaşii de care tocmai se descǎlţa. Deveniserǎ prea mari, îl incomodau, aşa cǎ îi aruncǎ.

Vǎzându-l ce face nu m-am putut abţine sǎ nu râd. Fusese o descǎrcare nervoasǎ, dupǎ o noapte rece în care am avut impresia cǎ majoritatea coşmarelor lumii se înghesuiserǎ în cimitirul de gropi, pe care n-ar fi trebuit sǎ-l descopǎr niciodatǎ. „Locul unde se stabileşte echilibrul câini-îngeri pentru ziua urmǎtoare”, am gândit cu voce tare. Şi, pentru o clipǎ, am crezut cǎ m-a auzit. Fiindcǎ şi-a îndreptat privirea spre locul unde mǎ chinuiam, chipurile, sǎ înnod şireturile pantofilor.

Apoi s-a îndepǎrtat, începând sǎ alerge spre Mega. Cu paşii mici şi uşori ai unui puşti de numai cinci ani.

Era ajunul Anului Nova şi, peste câteva ore, primul anotimp avea sǎ fie recreat în mod artificial – singurul mod oficial.

Nu-l scǎpasem din ochi nici o clipǎ. Mergea pe trotuarul de vizavi cǎscând gura la ghirlandele de becuri atârnate de stâlpii ceramici din piaţa Golanǎ.

Cu pumnii mici îndesaţi în buzunarele pantalonilor, târşîindu-şi picioarele printre Cumpǎrǎtorii grǎbiţi, îl simţeam minunându-se. Ajunsese în preajma imensului Pǎr din faţa Antropomorfiei.

Cerul încǎrcat cu nori de ninsoare apǎsa atmosfera, exagerând un pic strǎlucirile miilor de spini, de dǎri şi de Moş Chitroşi care atarnau de ramurile subţiri. Beteala din lemn de trandafir furase atenţia copilului ce admira feeria spectacolului.

Pomul era atât de înalt încât puştiul se dǎdea din ce în ce mai în spate încercând sǎ zǎreascǎ vârful pe care trona un mic golem roşiatic. Ajunsese la marginea bordurii şi se oprise. Atunci, în chiar acel moment nenorocit, o maşinǎrie bionicǎ de culoare gri se apropiase turbatǎ, frânase şi oprise peste locul de unde copilul admira constructul genetimagilor; aruncându-l pe treptele de piatrǎ pe care puştiul nu îndrǎznise sǎ le urce.

Doi Albaştrii apǎruţi de nicǎieri constatau deja faptele. Cum zǎrirǎ copilul rǎsfirat nefiresc pe mormanul de zǎpadǎ scuiparǎ scârbiţi într-o parte…

„Ce cǎutai acolo, bǎ, nenorocitule?”, l-a întrebat unul dintre ei – lovindu-l cu vârful cizmei în tâmplǎ.

„Nimic!”, îngǎimǎ, pierit de spaimǎ, copilul. Firişoare subţiri de sânge se prelingeau de pe tâmpla sparta şi se adunau în gropiţele obrajilor. Spaimǎ, pentru cǎ nu se mai putea mişca.

„Pǎ cine minţi tu, antropomorfule?”, se mai rǎsti Albastrul înainte sǎ plece. Nu uitase sǎ-i ofere puştiului un şut care-i dizlocǎ acestuia clavicula stângǎ. Darul lui de Moş Chitros.

M-am apropiat de micul înger noroios şi l-am privit. Nu plângea! Nici mǎcar un scâncet nu se auzea.

„Sǎ nu dai şi matale în mine, nene-chel-cu-coarne!”, mi-a trimis direct în creier, atunci când m-am lasat pe vine, lângǎ EL. Oare credea ca-s un cerb? L-am lasat sa mǎ priveascǎ un timp, neluând în seamǎ jignirea! Zâmbea şi mi-am dat seama cǎ glumise cu mine.

„Coarneeee, ehehehe…” îngânau Noapţile.

„Peste douǎ minute pragul dintre lumi se va deschide”, mi-a zis, în timp ce eu mǎ gândeam la cele douǎ trenuri express care, vreodatǎ, puteau opri în aceeaşi staţie. Cumpǎrǎtorii dispǎruserǎ.

„Azi este ziua ta!”, am gândit atunci când am cuibǎrit mâinile copilului de trei ani în palmele mele. Fulgii de nea începuserǎ sǎ cadǎ din cerul de deasupra noastrǎ, topindu-se pe o faţǎ micǎ şi luminoasǎ. M-a mirat culoarea lor albǎ.

„De undeee vin?”, m-au întrebat licuricii din ochii lui. N-am ştiut ce sǎ le rǎspund. „N-ai ştiut niciodatǎǎǎǎǎ!”, şopteau Nopţile.

Uimit de tǎcerea mea, pruncul a privit pentru ultima oarǎ lumea între degetele cǎreia fusese strivit şi mi-a zâmbit. Începând sǎ strǎluceascǎ, şi-a întins membranele translucide în gerul care-mi pǎtrunsese oasele. Luându-şi zborul cǎtre Tǎrâmul fulgilor de nea.

La rândul meu am zâmbit pe tot parcursul drumului de întoarcere. Abia aşteptând sǎ ajung acasǎ, ca sǎ-mi încǎlzesc oasele. Eram fericit. Mǎ gândeam: „Eşti un cerb!”. Şi mǎream încǎ şi mai mult pasul.

„Ptiu, drace!” Speram doar sǎ am suficientǎ smoalǎ sǎ pun la foc.

Ben Ami