Am tot încercat să structurez ceva ce mă preocupă de-o vreme. Iată care sînt gîndurile mele despre acest subiect. Nu cred în poveşti bune. Cred că exista poveşti bine scrise, ca meşteşug, care formează un tot coerent. Cred şi că există poveşti cu care eu rezonez. Nu cred însă ca există o scală absolută, pe care pot fi plasate poveştile de la „rău” la „bun”. Există poveşti cu care majoritatea oamenilor din Vest pot rezona, iar de aici toată lumea pare să se repeadă să le numească „măreţe”. Chiar şi premiile sunt tot asta – rezultatele cîte unui vot care e dat doar de o parte infimă a umanităţii. Gusturile variază – în interiorul unei populaţii şi de la o populaţie sau era la alta. Dacă vă uitaţi la câteva filme chinezeşti care au fost difuzate în Vest ( „Hero”, „House of Flying Daggers”, „Crouching Tiger, Hidden Dragon”) vă veţi da seama că există anumite constante: nu includ finaluri fericite pentru îndrăgostiţi. Cuplurile nu trăiesc fericite pînă la adînci bătrîneţi. Nu există finaluri fericite pentru eroii îndrăzneţi care salvează lumea şi sfidează puterea politica: ei vor trebui să moară, chiar dacă vor pune în mişcare reformele pe care le doreau. Hm. Bestseller-ele din SUA nu prea seamănă cu filmele chinezeşti. Vă puteţi imagina că filmele „Star Wars” ar fi avut un asemenea succes la noi dacă Luke Skywalker ar fi fost executat de Imperiu şi Han şi Leia s-ar fi sinucis? Însă chinezilor le plac acest gen de filme („House of Flying Daggers” a fost cel mai popular film în China în 2004). Pentru chinezi, acestea sunt poveşti bune. Doar că ei au valori culturale diferite de ale noastre: în China e bine încetăţenită ideea că dragostea e periculoasă şi că ea abia dacă are vreun loc în cadrul căsătoriei. De aceea îndrăgostiţii nu supravieţuiesc pană la sfîrşitul filmului – ameninţă prea mult ordinea naturală a lumii (la fel ca şi rebelii, deşi de fapt în China au existat multe revoluţii în care rebelii au avut cîştig de cauză).
Să luăm vreo două cărţi din secolul 19, cum ar fi „Mizerabilii”, care începe destul de interesant, nu-i aşa, cu domnul Myriel – dar Myriel nici măcar nu e personajul principal al cărţii: acesta e Jean Valjean, care nu va apărea pe scenă timp de încă paisprezece capitole. E adevărat ca „ Mizerabilii” e o carte masivă, dar chiar şi aşa… Asta ca să nu mai spunem de capitole întregi care sînt pînă la urmă panseuri filosofice ale autorului. Este aceasta o carte bună? Cu intriga în sine poţi rezona, dacă îi faci un rezumat – pînă la urmă e cartea cea mai citită a lui Hugo. Dar poţi spune că e o poveste bună? Nu. Cei mai mulţi cititori de acum (ca sa nu spunem editori) ar prefera să citească o versiune prescurtată a acestei cărţi, decât să se tîrîie printre paranteze şi ocolişuri. Şi nu cred că sînt fraieră dacă afirm că ea nu ar fi publicată astăzi. Culturile se schimbă. Din vremea lui Hugo şi pînă la noi au apărut multe distracţii care cer din timpul nostru – TV, calculatoare, Internet. Poveştile din ziua de azi trebuie să fie expeditive; trebuie să te prindă repede şi să ofere un final destul de neaşteptat şi o intrigă suficient de rapidă şi palpitantă pentru a nu plictisi cititorul. Nu-i vorba de matematică. Testul cu turnesol al unei poveşti măsoară măsura în care cititorul (şi cumpărătorul, iniţial) rezonează cu ea. Gîndiţi-vă la cărţile pe care le-aţi urît şi care au fost lăudate de toţi cei din jur. Apoi treceţi la nivelul următor şi gîndiţi-vă la toate acele filme franţuzeşti care n-au parcă nici un sens pentru dumneavoastră şi care sînt succese imense în Franţa.
Un lucru care revine adesea în conversaţii e părerea că poveştile trebuie sa fie „bune”, ceea ce ar asigura, pe cont propriu, diversitatea în literatură. Mai presus de orice, povestea trebuie să vorbească pentru sine însăşi: editorii şi cititorii nu trebuie neapărat sa caute diversitatea, adică poveştile scrise de femei sau de oameni care nu trăiesc în Vest trebuie doar să fie „bune” şi vor fi publicate. Şi vedeţi, problema pe care o văd eu aici e de fapt propagarea unei prejudecaţi. Luînd doua poveşti de aceeaşi calitate, cea a unei scriitoare din New Delhi care descrie frămîntările legate de găsirea unui soţ pentru a-i aranja fetiţei ei o căsătorie are mai puţine şanse să rezoneze cu mine decît cea care povesteşte aventurile unui american sărac luptîndu-se cu recesiunea. E în natura umană să empatizăm mai bine cu lucrurile care ne sînt cunoscute şi cu valorile comunităţii în care trăim. La fel, dacă ai un anumit punct de vedere asupra lumii vei avea mai multe şanse să fii pasionat de poveştile despre vînătorii de extratereştri decît de cele despre oamenii care îşi caută adevăratul eu. Aşa cum am spus şi mai sus, nu toată lumea e la fel. Nu avem toţi aceleaşi gusturi. Editorii publică poveştile care le plac, şi eu n-am nimic împotriva chestiei ăsteia – dacă nu îmi place ce publică vreunul dintre ei sunt liberă să trec mai departe fără să fi cumpărat revista lui sau cărţile pe care le scoate. Ce nu îmi place e greşeala de-a spune că aceste poveşti au fost selectate doar pentru că sînt „bune”. Nu e adevărat. Au fost selectate pentru că acei editori le consideră bune. Ceea ce implică, evident, prejudecaţi şi gusturi.
Există mult mai multă diversitate în SF-ul de azi decît aveam acum treizeci de ani. Şi totuşi majoritatea lui e exclusiv europeană – şi uneori am impresia că o mare parte din producţia SF e publicată în mod specific pentru americani. Eu nu sunt americană. Poveştile despre Midwest sau New York nu înseamnă pentru mine mai mult decît cele care au loc în Africa de Sud.
Ştiu că editurile şi revistele trebuie să facă bani, să vândă, şi că au un public specific care trebuie să rezoneze cu producţia lor editorială. Dar am putea oare, oare am putea să nu mai pretindem că poveştile bune sînt poveşti bune indiferent de cine le scrie şi despre ce sînt?
Aliette de Bodard
Traducere de Adina Barvinschi
Textul a fost tradus şi postat pe site-ul SRSFF, cu acordul autoarei. Titlul original : „On good stories” : http://aliettedebodard.com/resources/essays/on-good-stories/
Aliette de Bodard este o autoare de ficţiune speculativă, de origine franco-vietnameză, născută în S.U.A. A crescut la Paris şi stăpneşte la perfecţie atît franceza cît şi engleza în care îşi scrie operele. Aliette este programator (Software Engineer) cu o specializare inedită : Machine Vision. Este membră a grupului de scriitori ”Written in Blood”. În iunie 2006, Aliette a participat la atelierul de creative writing Orson Scott Card’s Literary Bootcamp iar în 2008 a devenit membru al Science Fiction Writers of America (SFWA). În 2009 a fost nominalizată la Premiul John W. Campbell Award for Best New Writer şi i s-a decernat Premiul Writers of the Future. Lucrările sale au fost publicate în antologia lui Gardner Dozois „The Year’s Best Science Fiction -Twenty-Sixth Annual Collection, 2009” („Butterfly, Falling at Dawn”), povestirea „The Shipmaker” care a apărut în numărul 231 al revistei Interzone a fost aleasă de Gardner Dozois pentru antologia sa „ The Year’s Best Science Fiction -Twenty-Eigth Annual Collection, 2011), „The Apex Book of World SF” („The Lost Xuyan Bride”), Asimov’s, Interzone, Hub, Black Static, Andromeda Spaceways Inflight Magazine, Realms of Fantasy, Apex Magazine. Multe dintre textele sale sunt ucronii cu localizare în universuri de tip aztec sau chinez tradiţional. Romanul său, “Servant of the Underworld” (Angry Robot/HarperCollins) este combinaţie între o ucronie şi un fantasy cu acţiunea într-un imperiu aztec. Un al doilea roman, cu acţiunea în acelaşi univers ficţional, „ Harbinger of the Storm”(http://aliettedebodard.com/2010/12/10/how-i-made-a-book-trailer-part-2/) va apare tot la editura Angry Robot în ianuarie 2011 în Marea Britanie și Australia și în februarie 2011 în Statele Unite și restul lumii. În curs de publicare este volumul „Obsidian & Blood Book 3”.