Totul începe în Ajunul Crăciunului. Tiena Stevens, la cei nouă ani ai săi, este foarte preocupată să-şi aranjeze jucăriile din cameră pentru petrecere. Părinţii ei, aflaţi în livingul casei, pregătesc cadourile pentru a le pune sub brad. Domnul Stevens tocmai a aprins miile de beculeţe colorate care împodobesc exteriorul locuinţei şi bucuria este acum dublată de faptul că ninge uşor, cu fulgi mari şi pufoşi.

– Aici vom pune fularul. Şi mănuşile! spune doamna Stevens. Te rog să-mi dai panglica roşie, Carl.

– Poftim! răspunde domnul Stevens şi îi întinde panglica şi foarfecele.

– Iar în cutia aceasta vom pune păpuşa cu toate accesoriile, continuă soţia sa.

Domnul Stevens o ajută să închidă cutia care se dovedeşte a fi ceva mai voluminoasă, pentru a fi pusă sub brad.

– Bun, gata! Acum colindele, prăjiturelele şi toate celelalte pentru o seară reuşită, spune doamna Stevens, mergând în bucătărie. Domnul Stevens o urmează.

Tiena iese din camera ei şi se îndreptă spre treptele care leagă etajul de parter. Trece pe lângă fereastra din hol şi atenţia îi este atrasă brusc de ceva care străluceşte.

– Să fie Moş Crăciun? îşi zice fetiţa şi se apropie de fereastră, lipindu-şi nasul de geamul acesteia.

Se înalţă pe vârfuri pentru a vedea mai bine şi, printre fulgii de zăpadă şi steluţele de gheaţă formate pe geam, vede acum într-adevăr ceva strălucitor. Emoţionată, coboară scările, trece în grabă pe lângă bradul împodobit fără a remarca mulţimea de cadouri de sub el şi, ajunsă la uşă, o deschide fără zgomot şi iese în curte.

Pe cer se zăreşte o lumină neobişnuită, pesemne sania cu pricina. Dar lângă aceasta apare încă o lumină, şi încă una… În total cinci-şase luminiţe care se mişcă sincron şi cu o rapiditate ieşită din comun. Apoi obiectul astfel luminat coboară spre curtea familiei Stevens.

***

Căderea fulgilor de zăpadă se înteţeşte şi lumina devine din ce în ce mai puternică. Tiena rămâne pe loc, privind în sus. Apoi, cineva se iveşte în faţa ei, dar nu-i poate distinge figura.

– Cine eşti? întreabă curioasă, dar şi uşor temătoare.

Acel cineva nu-i răspunde, dar fetiţa înţelege imediat că nu este Moş Crăciun. Acesta păşeşte încet către ea, întinzându-i mâna. Tiena poate distinge faptul că necunoscutul este îmbrăcat într-un fel de costum roşu, însă pe cap nu are – aşa cum se aştepta, poate – o glugă, ci o cască precum cele de cosmonaut.

– Presupun că tu eşti, Moşule! spune pe un ton abia auzit Tiena, dându-se un pas înapoi. Aştept de atât timp să te văd!

Fetiţa nu mai spune nimic, totul devenind fără sens în mintea sa, dar îi stăruie totuşi o întrebare la care nu poate găsi răspunsul: unde se duc stelele atunci când nu se mai văd? Clipind de emoţie, fetiţa pune întrebarea. Apoi continuă:

– Mă refer la toate stelele! Toate, cele de pe cer, cele din bradul de Crăciun, inclusiv cele de pe casă şi cele de pe sania ta. Unde se duc toate?

Necunoscutul îi întinde din nou mâna, cu cealaltă arătându-i cerul. Însă Tiena nu vede nimic în afara fulgilor de zăpadă care coboară vertical şi îi intră în ochi, făcând-o să lăcrimeze…

***

Părinţii Tienei au ieşit din bucătărie strigându-şi copilul. Au adus deja prăjiturile frumos mirositoare lângă brad şi de la combina stereo se aud acum colindele.

Se scurg minute bune până ca fetiţa să coboare treptele. Soţii Stevens o privesc în timp ce aceasta se apropie de brad, dar ceva nu este în regulă: tristeţea vizibilă a Tienei.

– Tiena, ce-i cu tine? o întreabă mama sa, dar nu primeşte niciun răspuns.

– Ia-ţi cadourile, o îndeamnă domnul Stevens, sperând să-i schimbe starea de spirit.

Tiena îşi desface toate cadourile, dar fără nicio reacţie. Părinţii ei se privesc reciproc, apoi doamna Stevens se apropie de ea, mângâind-o pe cap.

– Ce naiba este asta? ţipă femeia dintr-o dată.

Soţul ei sare ca ars şi se apropie de Tiena. Îi dau la o parte câteva şuviţe de păr din creştetul capului şi descoperă nişte cabluri minuscule care ies din craniul copilului. Punându-i mâna pe ceafă, domnul Stevens mai descoperă şi altele ce-i împânzesc corpul.

Plângând, mama fetiţei dă buzna în camera fiicei ei şi constată că toate păpuşile sunt aliniate de-a lungul pereţilor, dar acestora le lipsesc ochii. Îi găseşte totuşi pe pervazul ferestrei, adunaţi laolaltă sub forma unei stele ce străluceşte în lumina beculeţelor de afară.

În acest timp, tatăl Tienei iese în curte, unde alunecă şi cade în genunchi. Atunci constată cu stupoare că de fapt nu ninsese, ci ceea ce părea a fi zăpadă sunt troiene de cenuşă care acoperă curtea şi strada. Şi ridicându-şi privirea spre cer, deşi era senin, nu poate desluşi nicio licărire a vreunei stele.

În living, lângă brad, Tiena ridică păpuşa primită în dar şi o strânge la piept. Rămasă aşa mult timp, priveşte fără să clipească la micile steluţe din brad, repetând într-un mod obsesiv:

– Unde se duc stelele?

***

Prin micul hublou de lângă scaunul unde stă, Tiena urmăreşte mii, poate zeci de mii de stele, ce o însoţesc în călătoria sa. Alături de ea se află acel necunoscut din curtea casei sale.

– Deci aici merg stelele?

– Recunosc, este cam neobişnuit. Dar sunt atât de multe implicaţii…

– De exemplu saltul în timp, nu? se miră Tiena.

– Ne-am gândit că ar fi posibil, însă numai pentru o scurtă perioadă de timp. Ai citit Colindă de Crăciun de Charles Dickens?

– Da, cred că acum un an.

– Atunci înţelegi că aici se află trecutul, prezentul, dar şi viitorul, sub o singură formă, în acelaşi moment şi în acelaşi loc. Este o lume vastă şi acum tu faci parte din ea!

Fetiţa înţelege imediat că nu se putea întoarce acolo de unde tocmai a plecat. Probabil că altcineva îi luase locul într-o existenţă efemeră, fără destinaţie. Priveşte în jur, observând că şi alţi copii sunt într-o situaţie similară. Dar, ca şi ea, nu sunt trişti. În plus, observă cu oarecare uimire că se poate înţelege cu aceştia, în ciuda faptului că provin de pe toate continentele Terrei.

Ceva mai târziu, cineva îi spune că undeva, pe o altă formă de susţinere a vieţii din universul – este evident acum acest lucru pentru ea – infinit, ei toţi vor începe o nouă poveste. O poveste cu momente plăcute, poate şi clipe mai puţin fericite, dar cu siguranţă în care îşi va avea locul bine stabilit un Moş Crăciun şi multe, multe stele strălucitoare.

Cătălin Cofaru