Sefeul românesc este o lume aparte. Oricât am zgâria porţile cetăţii meinstrimului, oricât am bombăni că suntem discriminaţi cultural, că nu suntem primiţi la masa parilor între pari din grosse kultur, noi tot vom rămâne nişte haiduci literari cu apucături de sectă religioasă. Oricât de mulţi şi de valoroşi am fi, vom încăpea mereu pe fix trei rânduri în toate istoriile literare hardcover şi pe jumătate de rând în digesturile marilor pontifi culturali.

Fiind o lume aparte, sefeul suferă de un sindrom numit ghetoizare, sindrom descris foarte bine de Voicu Bugariu. O lume închisă seamănă cu o baltă. Resursele îi sunt limitate. Crapii fitofagi se descurcă o vreme apoi şi ei încep să se sufoce. Dacă balta ar avea un administrator, poate că ar mai da drumul la ape şi le-ar mai împrospăta. Cum sefeul românesc nu are aşa ceva, ne lovim unii pe alţii în mustăţi ca nişte somni leneşi şi ghiftuiţi din mâlul autosuficienţei. În condiţiile acestea, un domn care descrie aplicat şi analitic despre cum a funcţionat şi cum funcţionează die grosse kultur şi din ce este ea alcătuită, fireşte că va strâmba din nările-i fine la vederea micului heleşteu în care ne bălăcim cu toţii.

Din multitudinea de oameni cu păreri şi opinii care zugravesc sau care radiografiază universul sefe românesc, nu am auzit pe nimeni să se întrebe: oameni buni, voi cum vă înmulţiţi? Fireşte, nu în sens biologic. Voi, sefiştii, cum vă înmulţiţi, cum vă perpetuaţi ca specie culturală? Există vreun mecanism prin care apar sefişti mici care apoi cresc şi care mai târziu, într-un mod natural, îi înlocuiesc pe mamuţii aflaţi încă în stare de funcţionare?

Înmulţirea sefiştilor români nu se face la fel precum înmulţirea peştilor şi a pâinilor. Sigur, în lipsa unor mijloace dedicate prozelitismului sefe, un observator din afară ar putea fi tentat să spună că existenţa acestui gen în România ţine de miracol. Sefeul românesc ar fi trebuit să dispară de mult, precum speciile lipsite de chef biologic şi evoluţionist.

Sigur, există în timp un aport de indivizi noi în fandom. Unii scriu, alţii citesc, alţii organizează sau, pur şi simplu, fac câte ceva. Nume noi apar. Din nefericire, numărul acestor new entries este anemic. La urma urmei, cum ar putea un nou venit să bată la porţile ruginite ale ghetoului sefistic, având în vedere că porţile acestea sunt greu de găsit iar uneori nici măcar nu există? Şi de ce ar face acest lucru?

Din pasiune, mi se suflă din sală. Aşa este, din pasiune. În condiţiile în care sefeul este la fel de atrăgător precum pustia în care predica Iisus, fireşte că nou veniţii apar doar din pasiune. La urma urmei ce le poate oferi sefeul? Consacrare, celebritate, bani? Să fim serioşi. Cine are chef de sefe şi mai şi scrie să facă bine să vină cu bani de acasă. Şi ceilalţi la fel. Sefeul e o distracţie care costă şi nu îţi oferă mare brânză. Doar cărţi.

Lucrul acesta ar putea avea o latură pozitivă: în sefe nu vor apărea veleitari, băgători de seamă, pierde vară etc. Pasiunea presupune că… pasionatul se va implica, va muta munţii din loc, va sfredeli munţii deja mutaţi în căutare de minereu, va construi ce îi va trece prin cap cu minereul scos din munţii urniţi din loc, în fine, va face şi va drege.

E, uite că nu e adevărat. Cât de mic o fi fandomul, nu se poate abţine să nu imite lumea de oameni mari din afară. Prin urmare, la cinci doreli care sapă un şanţ, se vor găsi automat treizeci de băgători în seamă. Dar care au o scuză: timpul dom’le! N-avem vreme să ne implicăm, stăm pe margine şi dăm din clanţă.

Şi aceştia sunt buni, din toată cârcoteala lor genialoidă, uneori mai răsar şi lucruri deştepte. Statistic vorbind, aşa şi trebuie să se întâmple. Dar ce ne facem atunci când, din neant, din nimic aproape, apar nişte unii, chiar tineri, care îşi suflecă mânecile şi se implică? Cum procedăm? N-ar trebui să ne facem cruce? Păi nu e asta echivalent cu o minune? Cam da.

În condiţiile în care tinerii au alte orizonturi, alte preocupări, alte aşteptări, ne simţim descumpăniţi atunci când se nimereşte că unul se apucă de scris sau altul organizează un eveniment. Din păcate descumpănirea nu foloseşte la nimic. Şi poate sufoca definitiv tranziţia firească şi necesară spre altă generaţie. Poate mai capabilă. Poate mai dornică să existe.

Rudi Kvala