Shambling Towards Hiroshima
James Morrow
Tachyon, 2009
- Nominalizare la Premiul Hugo 2010 pentru cea mai bună nuvelă
- Nominalizare la Premiul Nebula 2009 pentru cea mai bună nuvelă
Rezumat: O analiză psihologică a filmelor cu monştri şi distrugeri în masă.
Acţiunea pe scurt: În timpul celui de-al doilea război mondial, un actor de filme de serie B trebuie să interpreteze o şopîrlă gigantică şi distrugătoare, pentru a-i impresiona pe japonezi şi a-i determina să capituleze.
Recenzia mea:
La plus: James Morrow + filme cu monştri = fascinaţie
La minus: spre sfîrşitul povestirii tonul se schimbă în mod neplăcut într-unul foarte serios.
Concluzie: o lectură de mică întindere care are multe de spus pe un număr de teme.
Filmele cu monştri şi cele apocaliptice se asortau foarte bine în anii ’50 după ce exploziile nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki au contribuit la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial. Privind deci în urmă, nu ne poate surprinde prea mult faptul că James Morrow a dus monştrii săi înapoi în timp, în vremea Proiectului Manhattan, în nuvela de istorie alternativă/secretă Shambling Towards Hiroshima. Notaţi totuşi faptul că nu îmi pot imagina un alt scriitor care să se fi gîndit la chestia asta înainte că Morrow să treacă la fapte.
În nuvela aceasta, un actor de filme de mîna a doua este solicitat să participe la efortul de război. Cînd se pare că nu va exista îndeajuns de mult material fisionabil pentru bombele construite în cadrul Proiectului Manhattan, eforturile se îndreaptă spre dezvoltarea, lîngă lacul China din California, a unui alt tip de instrument de distrugere în masă – monştri uriaşi care scuipă foc. Ei sînt variante modificate genetic ale iguanelor de deşert şi ar putea fi acum cheia victoriei: remorcaţi în Japonia cu submarine, treziţi şi apoi lăsaţi liberi. Unele capete mai limpezi încearcă să se facă ascultate, observând că o demonstraţie a puterilor lor de distrugere ar putea să anuleze necesitatea de-a le trimite peste japonezi (o propunere similară a fost enunţată în privinţa armelor atomice). E clar că nu îi pot lasă pe monştrii adulţi să distrugă Los Angeles-ul doar pentru a face o astfel de demonstraţie, deci atenţia se îndreaptă spre cei tineri. Dar puii acestor abominabili din adâncuri sunt jucăuşi ca nişte pisoiaşi. Ajunşi la disperare, cei responsabili hotărăsc să facă un costum de monstru tînăr şi să îl îmbrace cu el pe un actor care să distrugă, de ochii inamicului, un decor în miniatură al unui oraş japonez.
Dacă toate astea par ingredientele unei comedii grozave, chiar asa şi e. Cea mai mare parte a primelor două treimi din text ni-l prezintă pe Thorley încercând să îşi facă loc în program pentru munca lui în folosul apărării patriei şi pentru sesiunile de filmări, citim despre rivalitatea dintre el şi un individ care joacă rolul celor răi în acelaşi film cu monştri, despre comedia inerentă oricărui proiect de tipul „Top Secret”, despre Jimmy Whales (el, cel atins de faima după regizarea lui Frankenstein) şi modul în care el orchestrează aceasta distrugere simulată şi încearcă să o facă respectîndu-şi principiile estetice, şi despre multe altele. Cartea se foloseşte de multe dintre clişeele filmelor cu monştri şi le arată cu degetul cu încîntare oriunde apar: savantul nebun, fiica cea frumoasă a savantului nebun, tipii răi, etc.
Toate acestea culminează cu demonstraţia propriu-zisă, moment în care ajungem şi la schimbarea majoră de ton din roman. Morrow scrie de fapt un manifest destul de serios împotriva armelor nucleare şi după climax deznodământul capătă o notă tristă. Astfel se întregeşte cadrul povestii: ni se spune că ea este scrisă de Syms Thorley la începutul anilor ’80, după ce el tocmai primise la un soi de Comic-Con un premiu de recunoaştere a realizărilor dintr-o viaţă întreagă (numit “Raydo”, în onoarea lui Ray Bradbury şi Ray Harryhausen şi-a lucrării lor despre Bestia de la 20000 de stânjeni) şi se gîndea să sară de la fereastra hotelului în care se află. La început tonul e în discrepanţă cu dementa comedia despre care povesteşte, iar între capitole depresia lui e îndulcită adesea de întîlnirile cu tot felul de vizitatori veniţi la un pahar de vorbă. Dar după ce ne spune despre întreaga demonstraţie monstruoasă, toate elementele sunt la locul lor şi ne amintim faptul că nimic din existenţa armelor de distrugere în masă nu e subiect de comedie.
Aceste două moduri de-a trata subiectul– comedie cu agenți sub acoperire și tragedie adevărată – coexistă oarecum forțat în nuvelă, dar contribuie la deconstrucția pe care o face Morrow filmelor cu monștri din anii ’50.
În text el citează lucrarea faimoasă pe acest subiect a lui Susan Sontag (una dintre primele lucrări academice care tratau orice element al culturii pop ca pe un subiect demn de-a fi examinat, o inovație pentru care toți criticii de SF ar trebui sa-i fie recunoscători), și odată ce ajungi la sfîrșitul acestei nuvele și reflectezi la lucrurile la care tocmai ai fost martor, îți dai seama că este o narațiune creată pe un număr impresionant de niveluri. Printre altele, am notat conceptul filmelor cu monștri care umanizează distrugerea în masă într-un mod care nu ar fi fost posibil dacă se folosea o bombă, aducînd artă și estetică într-un holocaust care altfel ar fi fost prea mecanicist. Am evitat pînă acum să dezvălui cel mai important punct al acțiunii, deci nu voi elabora, dar aceasta este o lucrare scurtă dar foarte profundă, dat fiind subiectul său. Cu siguranță înțeleg acum mult mai bine prezentarea făcută cărții – părea foarte întunecată și tristă în momentele în care citeam bucățile comice și nu înțelegeam de ce a fost scrisă asa. Când ajungi la sfîrșit lucrurile devin clare.
Karen Burnham
Traducere de Adina Barvinschi.
Traducerea și postarea recenziei pe site-ul SRSFF a fost realizată cu acordul autoarei.
Recenzia a apărut în original pe site-ul www.sfsignal.com :
http://www.sfsignal.com/archives/2009/02/review-shambling-towards-hiroshima-by-james-morrow/
Blogul lui Karen Burnham : http://spiralgalaxyreviews.blogspot.com/
Karen Burnham este inginer electrician și fizician. Lucrează la NASA’s Johnson Space Center.
Pentru a crea un echilibru între profesie și aspirațiile sale, recenzează SF&F pentru site-urile SF Signal, Strange Horizons și Salon Futura. De asemenea a susținut o conferință la International Conference for the Fantastic in the Arts.