La cererea netospectatorilor, reluăm serialul cronicilor de cenaclu…

Pentru că zvăpăiații sefiști n-au fost cuminți, organizatorii au dat adunarea, la cea mai recentă ședință disciplinară, în catacombele Observatorului Astronomic. Aflându-ne în sezonul rece, mulți și-au căptușit vestimentația, care cu o flanelă Star Trek, care cu o izmană criogenică, ba unii chiar cu propriile scrieri. Dar… surpriză! Înăuntru era cald și bine, doar scaunele au fost rearanjate, prin străvechiul ritual care cere ca autorii să stea la mijloc, pentru a fi sfâșiați mai eficient.

A dat startul Roxana Brânceanu, cu povestirea „Hadar”, o lume subterană, postcataclism pesemne, ritualuri, credințe, mă rog – atmosferă, toate sub ochii și prin trăirile eroinei, Selima, o fată la fel de sensibilă ca autoarea însăși. În general, comentariile i-au fost favorabile, fără a deveni totuși tămâieri, subliniind abilitatea scriitoarei de a zugrăvi lumea personajelor sale. Nu s-a abținut Mihnea Columbeanu, care i-a reproșat Roxanei caracterul static, de „fotografie”, al textului, și nici un anume cârcotaș (al cărui nume modestia mă silește să-l trec sub tăcere), care s-a legat de majusculele ce împopoțonau unele personaje, pentru un exces de solemnitate. Una peste alta, însă, un text care ar merita dezvoltat, cu mult potențial…

A urmat Eugen Stancu, tânărul istoric pasionat de science fiction. El ne-a rezumat o serie de prelegeri pe care le va susține în viitorul apropiat, cu tema „Science fiction în România comunistă”. Lucruri interesante. Eugen e un tânăr metodic și conștiincios, respectuos cu confrații mai vârstnici și mai… sefiți. Da’ cine l-o fi pus să le ceară completări celor de față? Păi unde nu se porniră Grămescu, Tamaș și Columbeanu să depene amintiri din copilăria sefistică, de n-ar fi prididit nici Neculce și Ureche, împreună, să le aștearnă prin letopisețe. După un timp, se înverșunaseră așa de tare că trozneau fălcile celor care (nepricepând nimic din niște întâmplări pe vremea cărora nu se născuseră, cu niște inși de care n-au auzit) se dedaseră cu voioșie căscatului. Atunci se ridică sfios dl. Ungureanu, cerând cu umilință încetarea torturii istoriografice. Ceea ce s-a și întâmplat, urmând ca Eugen Stancu să revină cu prelegerile, iar povestașii voluntari să se mai abțină…

În continuare, Silvana Șorop, tânără și talentată autoare, care se încumetă mereu să înfrunte răgetele de tigri ale criticilor, a lecturat povestirea „Voi vedea din nou”, text scurt dar simțit, cu certe calități stilistice, însă și inevitabile stângăcii, datorate firește vârstei, experienței în formare, exercițiului puțin. Silvana ne-a explicat ea însăși metafora povestirii, explorarea conștientului și a subconștientului, ceea ce i-a atras o mustrare cu avertisment din partea lui Mihai Grămescu, nemulțumit de transpunerea ideii în viața textului. Silvana, nu te lăsa!

A urmat un episod parte neobișnuit, parte deosebit de încurajator. Unul dintre tinerii prezenți în sală întâia oară, Costin-Florian Miron, și-a manifestat dorința de a citi o povestire proprie, cu toate că regulamentul cenaclului prevede o programare prealabilă a protagoniștilor. Înfruntând privirile ucigătoare ale maestrului de ceremonii Tamaș, debutantul a obținut totuși aprobarea și a dat citire textului „Un an în abis”. Surpriză dintre cele mai plăcute. Marian Truță, Cristi Teodorescu și Feri Balin i-au reproșat autorului unele scăpări tehnice, dar în ansamblu textul a trecut cu brio testul, în principal prin dezinvoltura scrierii, echilibru, acuratețe și nu în ultimul rând credibilitatea personajelor. Am zice (și cu permisiunea lui Costin Florian, firește) că s-a lăsat cu un câștig pentru cenaclu.

Ei bine, cum era de așteptat, nu mai rămăsese timp și pentru lectura lui Feri Balin, care așteptase cuminte să se (re)producă. Modest cum îl știm, secuiul blând al cenaclului s-a autoreprogramat pentru o ședință ulterioară (cel mai probabil la Calderon, pe 29 octombrie), iar participanții au fost de acord că cea mai bună soluție. Atunci s-a ridicat Cristi Tamaș și ne-a îngropat pe toți: „Da, fiindcă nu mai e suficient timp să vă citească Feri textul său de zece minute, am să prezint eu o traducere”. Și a citit-o. Douăzeci de minute…

Dănuț Ungureanu