Aleksandar Žiljak (născut în 1963 la Zagreb) este autor de science fiction, fantasy şi horror, editor, teoretician şi grafician croat. În prezent activează ca artist grafic specializat în ilustraţia de carte, dar are şi colaborări în presă. Este membru al Asociaţiei Artiştilor Independenţi din Croaţia (HZSU). A absolvit Facultatea de Electrotehnică din Zagreb în 1987 şi a obţinut masteratul în informatică în 1990. Din 1988 a început să-şi publice ilustraţiile în revista SF Sirius din Zagreb. Pe tărîm literar a debutat în 1991 cu povestiri horror. A publicat texte science fiction, fantasy şi horror în revista „Futura” şi în antologiile anuale „Sfera”. De asemenea este autorul a două scenarii.Primul său volum, „Păsări oarbe” (Slijepe ptice) a apărut în 2003. În acelaşi an a publicat o carte de popularizare a ştiinţei, „Criptozoologia: Lumea animalelor misterioase”, sub pseudonimul Karl S. McEwan, pe care a şi ilustrat-o cu 60 de desene. În 2006 a fost co-editorul, împreună cu Tomislav Sakic, al antologiei de science fiction croat „Ad Astra” cuprinzînd texte din perioada 1976 – 2006. „Ad Astra” este considerată ca fiind cea mai bună şi completă antologie de science fiction croat. Este co-editor, împreună cu Tomislav Sakic, al revistei SF „Ubiq”, cu apariţie bi-anuală din noiembrie 2007.
Aleksandar Žiljak este cîştigătorul a cinci premii SFERA, trei pentru cea mai bună povestire şi două pentru cea mai bună grafică SF (în 1993 şi 1995) iar unul – împreună cu Tomislav Šakic – pentru antologia „Ad Astra” (2006). Povestirea sa „O seară în cafeneaua oraşului, cu Lidia în minte” a fost inclusă în antologia internaţională The Apex Book of World SF (2009). Povestirile şi eseurile i-au apărut în Germania (Internova, Nova), Italia (Futuro Europa), Franţa (Station Fiction), Danemarca (Phantazm webzine), Serbia (Politikin, Art-Anima webzine), Argentina (Axxon webzine), Grecia (9 – supliment SF al ziarului Eleftherotypia ), China şi Polonia. Acestora li se adaugă acum şi România.
A fost intervievat de Nicholas Seeley pentru site-ul Strange Horizons şi a participat la o anchetă a site-ului SF Signal.
N.S. : Cîţi ani ai? Unde ai crescut?
A.Z. : Am 46 de ani. M-am născut în Zagreb, Croaţia, şi mi-am petrecut acolo toată viața.
N.S. : Ce rol joacă ficţiunea speculativă în cultura în care ai crescut ?
A.Z. Acuma, asta chiar e o întrebare dură ! Dacă mergem atât de departe încît sa includem basmele în ficțiunea speculativă, putem spune cu mîna pe inimă că într-adevăr croații au o tradiție bogată pe care se poate construi. Ivana Brlić Mazuranic a utilizat elemente mitic-folclorice în poveștile ei scrise în prima parte a secolului 20 şi începe treptat sa fie considerată ca fiind o scriitoare timpurie de fantasy.
Proto SF-ul croat datează din Renaștere, dar SF-ul modern croat a început să se dezvolte între cele două războaie mondiale, şi apoi, mult mai intens, la sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960, accelerând, după 1976, cu publicarea numărului întîi al Sirius-ului, cea mai cunoscută revista SF croată.
Avem cu siguranță tradiție în ficțiunea speculativă, dar rolul pe care SF-ul îl joacă în cultura noastră este oarecum dificil de evaluat. Evident, basmul popular tradițional s-a stins pe măsura transformării societății croate rurale într-una predominant urbană, deși cred că mai poate fi întîlnit, cel puțin sub forma superstițiilor și eresurilor, uneori destul de puternice și astăzi.
În privința ficțiunii speculative, în sensul modern de SF/F/H: mulți scriitori croați din mainstream, de la sfârșitul secolului XIX și din secolul XX, s-au jucat într-un fel sau altul cu elemente ale ficțiunii speculative. Cu toate acestea, ficțiunea speculativă în Croația este într-o poziție destul de incomodă.
Pe de o parte, există audiență SF / F / H, atît pentru literatură cît și pentru filme, jocuri, etc . Acest public este încă reticent în a aprecia scriitorii croați, favorizându-i pe cei străini. Dar SF-ul croat are acum mai mult de trei decenii de creștere continuă și de maturizare. Are un flux continuu de fani și Croația are mai multe convenții anuale de SF: SFeraKon de la Zagreb adună 800-1000 de participanți, în timp ce alte manifestări precum Istrakon în Pazin şi Rikon în Rijeka, au fiecare, aproximativ 500 de participanți– altele sunt mult mai mici.
Şi există amatori de SF care zboară mai jos decât i-ar putea observa radarele fandomului, care se bucură de gen într-o formă sau alta, dar nu se alătură niciodată cluburilor, nu participă la convenții, nu frecventează forum-uri sau alte lucruri de acest gen.
Pe de altă parte, așa-numiții critici literari academici sau din mainstream evită, ignoră, sau chiar ridiculizează SF-ul croat în mod constant. Au apărut mai multe antologii de proză fantastică croate în ultimii 30 de ani sau cam așa ceva, toate distanțându-se în mod explicit, de SF, considerând genul, ca fiind potrivit doar pentru cititorii foarte tineri. Această atitudine este încă prezentă și astăzi și este frustrant, mai ales dacă ești scriitor sau editor, să scrii literatură care este în bună măsură ignorată. Prezența SF-ului croat în media mainstream este doar ocazională, mai ales când vine vorba de convenții, care sunt acum privite ca evenimente culturale și de divertisment: Trekkies mascați, cosplayers sau LARP-ers în costume medievale dau întotdeauna bine la TV. Sîntem într-un fel de ghetou. Şi din punct de vedere comercial, problema este că ghetoul este mic. Cum am ajuns acolo merită, probabil, să fie analizat . Dar ceea ce este chiar mai important acum este că lovim în pereți și se pare că au început să cadă cărămizile.
N.S. : Cum este piața science fiction-ului croat? Există reviste locale, antologii, emisiuni TV la care se poate colabora ?
A.Z. : Piața? Ce piață? Pentru a intra în detalii: cărți de SF croat (și nu există decît în jur de 10 anual, chiar și mai puține, inclusiv SF-ul pentru copii și tineret), sunt tipărite doar în câteva sute de exemplare. Chiar și acestea sunt dificil de vîndut. Dar se pare că sunt împrumutate și se citesc în biblioteci. Reviste : mai sus menționata Sirius a murit la sfârșitul anului 1989. O noua revistă, Futura, a fost lansată în 1992, și a reprezentat ceva în cursul anilor 90, dar acum este, de facto, defunctă. Dacă doriți să scrieți SF / F / H în Croația de azi, puteți încerca cu romane, dar este dificil. Cu șapte sau opt ani în urmă, Ivan Gavran a mers la mai mult de 20 de editori înainte de a reuși să publice “Sabia” (Sablja), unul dintre cele mai bune romane SF croate apărute vreodată.
În ceea ce privește povestirile, situația este mult mai bună. Există mai multe antologii anuale. Societatea SFera din Zagreb publică una, iar două sunt publicate în Pazin, Istria. Și mai există și Ubiq, o revista a literaturii SF croate, editată de Tomislav Šakić şi cu mine. Sunt publicate două numere în fiecare an: numărul 6 va apărea în aprilie 2010. Desigur, există fanzine, cele mai importante fiind Parsek Sfera și Eridan din Rijeka, și există Grifon, o revistă bianuală fantasy dedicată culturii medievale, care publică numai povestiri de gen..
În principiu, există locuri pentru a scrie, dar nu se pot obține bani sau se pot obține foarte, foarte puțini bani. Este imposibil de a transforma SF-ul scris în Croaţia într-o profesie sau într-un hobby aducător de profit. Si asta uneori se vede. Revista SF croată Ubiq este sponsorizată de Ministerul Culturii. Editorii de carte sunt de asemenea, dependenți de subvenții guvernamentale.
N.S : Dar influența asupra SF-ului croat a diverselor tradiții sociale sau literare, de la Europa de Vest la fostul bloc sovietic, sau Orientul Mijlociu ?
A.Z. : Important de știut e faptul că Iugoslavia socialistă, din ale cărei șase republici făcea parte și Croația, nu a aderat la Pactul de la Varșovia. Foarte repede după al doilea război mondial, președintele Tito, deși comunist, a început să ezite între Vest și Est, ceea ce ne-a expus la influențele culturale ale ambelor părți despărțite de Cortina de Fier. Eu cred totuși că oamenii preferau adesea partea vestică. Pîna la urma rușii nu au fost niciodată buni la westernuri (nu fac bancuri proaste! A existat o chestie numita western rusesc; eu am văzut unul acum multă vreme, se numea „Călărețul fără cap”. Si, pentru a mai face o digresiune: în anii ’60 germanii filmau în Croația adaptări ale romanelor lui Karl May. Existau, deci, chiar și westernuri semi-croate).
Aceste lucruri sunt valabile și pentru SF. Cititorii croați de SF au avut acces la scriitori din Vest, dar și la scriitori din Est. Romanele SF traduse au început sa apară masiv în Iugoslavia la sfîrșitul anilor ’50 și la începutul următoarei decade, și au fost publicați autori americani, europeni (din Est și din Vest) și sovietici. Librăriile mari vindeau și cărți de import. Tatăl meu citea SF în engleză, germană și rusă.
Acest obicei exista și în revista Sirius, între 1976 și 1989, dar însoțit și de preferința, așteptată, a predominanței SF-ului american.
Dar după destrămarea Iugoslaviei de la începutul anilor ’90 și după obținerea independenței Croației am suferit un proces de anglicizare culturală, pentru a nu spune o americanizare: acum este destul de greu sa găsești cărți SF scrise într-o altă limba decît engleza și ale unor scriitori care nu sînt britanici sau americani. Romanele SF traduse în croată sînt aproape exclusiv romane scrise de autori americani sau britanici. Nu știm aproape nimic despre ce se întîmplă acum în SF-ul rusesc. Sau francez. Sau italian. Sau german (mă rog, a ieșit acum cinci ani o antologie de SF german). Sau scandinav. Sau spaniol/latino-american. Pe de altă parte, interesul pentru SF-ul scris în aceste limbi pare sa fie mic. Problema pe care trebuie să ne-o punem, pînă la urma, e aceasta: faptul că nu exista pe piață romane SF rusești, franțuzești, germane (și așa mai departe) e determinat de minusculul interes al cititorilor, sau este chiar invers: cînd nu găsești cărți îți piere și interesul pentru ele.
Recent a cîștigat popularitate ficțiunea speculativă japoneza, prin anime și manga (mai ales ediții importate din SUA și anime piratat – cel distribuit legal e foarte rar). Și mai sunt, bineînțeles, scriitori mainstream care scriu ficțiune speculativă, de exemplu Murakami sau Houellebecq, cărțile lor au fost traduse în croată.
Dacă ești fan sau scriitor SF, influențele depind de momentul în care ai intrat în această gașcă. Dacă ai început sa citești/scrii SF la începutul anilor ’70 sau ’80 probabil ca ai avut acces la producții din întreaga Europa și din SUA. Dacă ești mai tînăr probabil că te tot întrebi cine naiba au fost frații Strugațki !
N.S. : Pentru cine vrei să scrii – ce public, ce limbă ? Care e piața pe care vrei sa intri?
A.Z. : Pentru oricine vrea să mă citească. Serios vorbind. Am fost publicat în Germania, Italia, Serbia, Grecia, Franța, Republica Populară Chineză, Danemarca, Polonia… Bun, sînt în stare să îmi traduc singur povestirile în engleză, și asta și fac, pentru că altfel nu se poate. Sînt apoi traduse în alte limbi. Idealul ar fi, bineînțeles, să existe o traducere direct din croată. Această problema a traducerilor e probabil cea mai importantă cînd vine vorba de răspîndirea globală a SF-ului croat. Piața? Știi de vreuna în care poți să trăiești din scris ? 🙂 OK, grecii m-au plătit.
N.S. : Care sînt scriitorii care te inspiră ? Ai vreo poveste favorită din Croația sau vreun autor croat favorit pe care i-ai putea recomanda vorbitorilor de limba engleză ?
A.Z. : Am ales cîte-un pic de aici, cîte-un pic acolo, și nu doar din literatură. Probabil că îi pot numi pe Gibson și Sterling, Shepard, John Varley, primele scrieri ale lui Vonda McIntyre, poate Heinlein, Veronika Santo. Sînt destul de sigur că de la Varley mi-am luat personajele feminine puternice. Am început destul de recent să mă joc cu influențe chineze și japoneze. Unele dintre povestirile mele includ multe scene de împușcături, iar acestea vin din filmele de acțiune mai degrabă decît din SF. Și iau o mulțime de idei și de imagini din lucrări de istorie naturală. Despre autorii croați care ar trebui să fie traduși în engleză… Bun, Predrag Raos e unul, cu povestirile și romanele lui din 1980, de exemplu „Naufragiu la Thula” și „Efort nul”. Am vorbit mai sus despre „Sabia” de Ivan Gavran; probabil că ar putea mătura pe jos cu majoritatea romanelor de SF militar. Povestiri de Veronika Santo. Celor care doresc sa studieze dezvoltarea SF-ului croat din anii ’70 și pînă astăzi le recomand „Ad Astra”. E o antologie de 640 de pagini, editată de Tomislav Šakić și de mine. Conține povestiri ale celor mai importanți scriitori SF croați din ultimii 30 de ani. Asta e cartea pe care aș vrea să o citesc în engleză.
N.S. : Reflectă ficțiunea speculativă o identitate națională sau preocupări naționale, după dvs.?
A.Z. : Cred că o face. Sau, cel puțin, ar trebui să o facă. Ce vreau să spun e că fiecare națiune, țară sau societate își are istoria sa, are tradiții și probleme. Iar dacă o ficțiune speculativă, inevitabil creaăa din interiorul unei națiuni/țări/societăți, dorește să fie relevantă, ea trebuie să reflecte această istorie, aceste tradiții și probleme. Dar, pe de alta parte, a scrie din interior nu exclude a scrie despre problemele pe care le are orice om de pe această planetă: libertate (sau absența ei), schimbări sociale, probleme ecologice, criza energetică, foamete, război, orice altceva. Cu alte cuvinte, suferința. Strădania. Izbutirea. Sau nu. Iubirea. Aceste probleme sînt universale: cei care cred că ele sînt problemele altcuiva este cel care nu a trecut prin ele. Încă. Cred că SF-ul demn de atenție trebuie să se refere la probleme universale, probleme pe care le avem cu toții, dar văzute, oricît de crud ar putea părea acest enunț, prin lentile locale, nu naționale. Scriem despre chestii care ne deranjează aici și acum chiar și atunci cînd ne plasăm poveștile infinit de departe în spațiu și în timp.
Tradiția și identitatea națională joacă probabil un rol și mai mare în fantasy, care stă pînă la urmă pe umerii mitologiei și pe cei ai folclorului. De ce ar trebui eu, un croat, să scriu romane fantasy care folosesc mitologia nord-europeană ? Dacă am mult noroc și mult talent pot să ajung, cel mult, un imitator al lui Tolkien. Dar pot și eu să fac ceva similar cu ceea ce a făcut Tolkien, pot să mă folosesc de, să zicem, rădăcinile mele și să folosesc folclorul și mitologia din Croația. Știu asta și am și încercat-o. Și merge. Și, fiind editor, am văzut și alți scriitori făcînd asta în povestirile lor. Și merge și pentru ei. Și am avut și ghinionul să citesc cîteva romane fantasy croate care nu îl copiau nici măcar pe Tolkien, ci copiau unele universuri RPG (Role Playing Games) de după el, și care erau rebuturi. Pe de altă parte, testez acum universuri chinezești și japoneze pentru un text fantasy. Pare să meargă, pîna la urmă, dar văd că m-am băgat în ceva despre care știu prea puțin și că încerc să scriu totuși convingător despre asta. Da, se poate face cercetare și alte lucruri de acest gen, dar totuși… Ce-i drept, e și amuzant, doar vorbim despre fantasy!
N.S. : Crezi că ficțiunea speculativă este produsul unui anumit mod cultural de-a vedea lumea sau crezi că ea e universală ? Care ar fi rolul ei în comunicarea interculturală ?
A.Z. : Cred că e universală. Dacă includem folclorul în ficțiunea speculativă atunci ne dăm seama ca e prezentă peste tot. Există vreun grup etnic sau vreun popor care să nu aibă folclor sau mitologie ?
Acum, SF-ul modern a apărut pe măsură ce regiunile lumii s-au industrializat. În Iugoslavia, creșterea rapidă a interesului pentru SF (sfîrșitul anilor ’50/începutul anilor ’60) a fost probabil rezultatul industrializării rapide care a avut loc în anii respectivi. Probabil că acest proces a avut loc în toată lumea, inclusiv în SUA și în Marea Britanie spre sfîrșitul secolului 19 și la începutul secolului 20. Lavie Tidhar a emis ipoteza conform căreia un proces similar a avut loc în Republica Populară Chineză în ultimele decade. Se pare ca SF-ul o duce bine și pentru mult timp în zonele în care există industrie și orașe și educație. Fantasy-ul ia probabil locul SF-ul pentru că oamenii sînt dezamăgiți de știință și de tehnologie, dar care nu pot trăi fără acestea.
După cum am spus deja, în SF-ul cu adevărat semnificativ întîlnim probleme universale, pe care toți le avem sau pe care e probabil să le avem în curând. Asta îl ajută să treacă peste barierele culturale. Și, bineînțeles, astăzi avem un proces de globalizare care permite, măcar teoretic, bunurilor provenind din orice națiune să fie disponibile oriunde altundeva. Acest proces are loc mai ales din Vest (mai ales din SUA, în ceea ce privește cultura de masa) spre Est și spre Sud, dar există și un flux invers.
Uitați-vă la popularitatea din ce în ce mai mare a manga-urilor și a anime-urilor, sau la cea a filmelor fantasy chinezești bazate pe artele marțiale, sau a curentului world music. Părerea mea e ca The Apex Book of World SF poate fi inclusă în discuția despre acea globalizare în sens invers. Globalizarea trebuie să curgă în ambele sensuri, dacă e să reușească și să devină altceva decît exploatare post-coloniala.
N.S. : Cum au influențat schimbările prin care a trecut Croația în ultimele două decade, ceea ce scrieți dvs. ?
A.Z. .: Croația și-a cîștigat independența față de Iugoslavia în 1991, iar acel an este un soi de punct de cotitură. Mulți autori activi în precedentele decade s-au retras, dintr-un motiv sau altul, deși unii au revenit în ultimii cîțiva ani. Pe de altă parte, la începutul anilor ’90 a apărut o nouă generație de scriitori (din care fac si eu parte), iar comparațiile dintre aceste două generații sînt destul de interesante.
Cel mai important e că scriitorii din anii ’90 și-au plasat ficțiunile în spațiul croat și/sau au scris despre personaje croate. Scriitorii mai bătrîni erau foarte puțin dispuși să facă asta. Ei alegeau aproape mereu (nu toți și nu mereu, dar aproape toți și aproape mereu) spații și/sau personaje vestice sau neutre din punctul de vedere al naționalității. Nu știu de ce au făcut asta.
Le era frică sa nu pară ridicoli? Credeau ei că vom fi mereu înapoiați tehnologic? Dar dacă Croația ar fi fost atît de în urmă atunci nu am mai fi avut deloc SF.
Oricare ar fi fost motivele acestea, de la începutul anilor ’90 viitorul Croației a început să apară pe hîrtie. De ce această schimbare? Ar putea fi rezultatul influenței editorilor. Ar putea fi rezultatul unei noi conștiințe naționale, trezită la viață de obținerea independentei. Sau doar realizarea de către o nouă generație de croați mai tineri (născuți la mijlocul și sfîrșitul anilor ’60), că și noi facem parte dintr-o lume a cărei transformare ne va afecta, și că și noi trebuie să contribuim la această transformare.
Cît despre mine… Ultimele două decade și mai ales schimbările de la începutul anilor ’90 m-au afectat cu siguranță (și i-au afectat și pe toți ceilalți) într-un sens strict comercial. Am spus deja că noi practic nu avem o piață, nu în condițiile în care cărțile apar în tiraje mici și se vînd prost.
Pe de altă parte, povestirile mele SF și Fantasy sunt adesea despre natura și despre interacțiunile dintre oameni și natura pămînteană sau nu. Aceste teme reflectă interesele mele particulare și profesionale (lucrez ca artist vizual freelance specializat în ilustrații ale diverselor elemente ale naturii). Asta îmi ferește oarecum textele de abordarea schimbărilor politice, economice și sociale pe care le-ai menționat, măcar la prima vedere.
Aceste schimbări îmi produc multă insatisfacție, pentru că societatea croata s-a degradat mult față de situația ei din 1991. Nu că nu aș fi spus niciodată nimic și că povestirile mele nu ar fi produs uneori incidente: unele dintre ideile și afirmațiile din textele mele au fost la un moment dat chiar etichetate ca trădare, iar la mijlocul anilor ’90 o astfel de acuzație putea să ducă la repercursiuni foarte neplăcute, că să nu zic chiar periculoase. Alte persoane au criticat violența extremă prezentă în unele texte de-ale mele, sau modul în care am tratat anumite probleme ce țin de credință. Scriu adesea despre persoane (eroii sau eroinele din cîte o povestire) versus putere (politică, economică sau doar pură terorizare, tipii răi, cum s-ar spune), putere pe care eu o știu ca brutală și total indiferentă. Răspunsul meu la o astfel de situație e rezistența în forță, pentru că nu văd o altă posibilitate. De-aici poți ajunge repede pe tărîmul gîndirii revoluționare, o chestie de neconceput pentru unele capete luminate de aici din Croația.
Ne luptăm și încercăm ăa facem lucrurile să meargă, dar nu pot să nu simt că totul ar fi fost mult mai ușor dacă lucrurile ar fi rămas așa cum erau înainte de 1991.
N.S. : Au existat evenimente (reale sau ficționale) care v-au inspirat să scrieți Lydia?
A.Z.: OK, întîi de toate cred că Lydia nu e una dintre povestirile mele obișnuite. E mai degrabă melancolică, are puține referiri la natură și puțină violență, nu are nici măcar băieți răi. E o povestire veche, scrisă și publicată pentru prima oară în 1998.
Cum am spus și mai devreme, clubul SF SFera din Zagreb publică anual cîte o antologie. Eu aveam începutul, despre un om urmărit prin Zagreb, poate și o pagină sau două care stătuseră deja pe hard disk-ul meu ceva timp. Cînd a venit vremea să trimit ceva pentru antologia pe 1998 (și adesea termin aceste povestiri pe ultima sută de metri), am adus la lumină acest text abandonat și l-am terminat. Nu țin minte cum mi-au venit ideile din povestire, e una dintre cele două sau trei povestiri cyberpunk, deci erau în ea acele rețele informatice avansate și tehnologii de spionaj și agenți angajați de tot felul de puteri ciudate.
În orice caz, în 2003 sau 2004 s-a ivit ocazia să public în afara țării cîteva texte. Avea legătură cu o revistă nouă din Germania, Internova, dedicată SF-ului internațional. Am ales o altă povestire –„Ce culoare are vîntul ? ”– și Lydia, doar pentru că mi s-a părut că ele au un soi de înțeles universal, ceva ce oricine poate înțelege și cu care, speram, se poate identifica. Erau și relativ scurte și ușor de tradus în engleză. „Ce culoare are vîntul ? ”(What Colour is the Wind ?) a apărut în numărul 1 din Internova, care din păcate aîncetat să apară după scurtă vreme. Dar între timp am publicat Lydia în revista online Phantazm din Danemarca (www.phantazm.net – încă e acolo) în engleza, și mai târziu în Germania (în Nova, nr 11) și Italia (în Futuro Europo, nr. 48). traduse în germană și respectiv italiană. Trebuia să mai fie și o revista grecească, dar se pare ca și ea nu a mai apărut.
Ediția germană (pe care am ilustrat-o cu cîteva desene destul de explicite) a suscitat o discuție destul de vie pe un forum de acolo. Eu citeam discuțiile fără să intervin, și era acolo o doamnă, se pare că se simțea ofensată de personajul principal și de modul în care trata el femeile și de faptul că cititorul e îndemnat să se identifice cu acest personaj și chiar să îi placă de el. Pîna la urmă, după trei postări absolut fulminante, a fost de acord că toate astea s-ar putea să fi făcut parte pînă la urmă din grija pentru conturarea personajului!
Stilul noir e în mod clar cyberpunk. Luați, de exemplu, „Burning Chrome” : e un text noir cu internet și realitate virtuală (cyberpunk-ul nu a murit, a devenit realitate !). Dar viitorul pe care mi l-am imaginat nu e întunecat, cel puțin eu nu îl văd așa. E o lume nouă și strălucitoare a globalizării prin nanotehnologie, pădurile tropicale sunt reconstruite, culturile se amestecă (Hare Krishna si muzicieni bolivieni și pantomimă, și le avem pe toate în piețele din Zagreb) și noduri informatice mari în locuri ca Ndjamena sau Kabul sau Ulaanbaatar. Din toate punctele de vedere care contează, este vorba de comunism, o lume în care, așa cum ar spune Marx, fiecare contribuie în funcție de abilitați și primește în funcție de nevoi. Chiar și cei care nu lucrează dintr-un motiv sau altul primesc mîncare pe gratis și un loc în care să doarmă. Bunurile sunt disponibile la discreție. Evident că exista însă un șpil, pe care îl vedem deja în societatea noastră de consum: plictiseala și lipsa semnificației și-a interesului pentru orice altceva decît satisfacția rapidă. De-aici și succesul (anti)eroului nostru. El le dă oamenilor ce își doresc și e foarte bun la asta. Se mîndrește cu abilitățile lui, chiar dacă ceea ce face e de fapt destul de revoltător. Dar chiar și el se simte singur și plictisit. îana cînd o găsește pe Lydia…
Alte influențe? Nu știu, orice film în care un tip e urmărit prin tot orașul, pornind de la Hitchcock.
Toată mitologia OZN-urilor, deși cred că se poate deduce din povestire dacă eu cred în chestiile astea sau nu… 🙂 Lydia? Tind să îmi creez personajele feminine pornind de la fete reale…
N.S. : Articolul la care lucrez se referă la faptul dacă ficțiunea speculativă e într-adevăr localizată, bazată pe naționalitate și cultură, sau dacă e ceva universal. Spre final, povestirea dvs. e una dintre cele două pe care le-am reținut (sau legat de, depinde cum vedeți asta) pentru că pare sa reflecte puternic locul și timpul său. Vă voi trimite un pasaj, așa cum apare el în notițele mele:
„ An Evening in the City Coffeehouse, with Lydia on my mind, povestirea lui Aleksandar Žiljak, este similar construită. O poveste noir, delicată, despre Zagrebul din viitorul nu chiar atât de îndepărtat (cu ecouri subtile ale Prînzului dezgolit), reflectă o preocupare pentru globalizare, comerț și transformarea masivă a culturilor, și rețelele de crimă organizată, semănînd cu mafiile, care exploatează aceste noi oportunități ale comerțului. O face asta o poveste cu rădăcini adânci în realitățile post-sovietice din Europa de Est, unde speranța și creșterea economica sînt într-un echilibru delicat cu corupția și crima ? Sau e doar o fantezie bine scrisă de cineva care citește știrile?”
Aș fi deci interesat să îmi dați un feedback: credeți că e corect ce spun? A fost influențată viziunea dvs. despre un viitor ultra-globalizat de comerțul și traficul care-au inflorit în fosta Iugoslavie de după război? Sînt mafioții dvs. bazați pe oamenii care au ieșit din statele vecine aproape falite ? Este balanța asta dintre speranță și corupție ceva dvs. vedeți în ziare în fiecare zi – sau această analiză e, pîna la urmă, un căcat (scuzați-mi ceha) la care se poate gîndi un american cînd citește o povestire din Europa de Est a sfîrșitului anilor ’90 ?
A.Z. : Păi ceea ce ați scris dvs. e interpretarea pe care dvs. o dați poveștii, modul în care dvs. o vedeți și ceea ce credeți dvs. despre ea, și din acest punct de vedere nu-i un căcat – nici o interpretare nu e.
Dar acum că mă gîndesc la poveste… cred ca puneții prea mult preț pe aceste „realități ale Europei de Est post-sovietice”. (Poate că am o obiecție aici: aș prefera termenul „Croația post-iugoslavă”. Așa cum am spus, noi nu am fost dominați de URSS, ceea ce înseamnă că societatea iugoslavă și croată a fost mult mai liberală și mai deschisă și a avut standarde de viață mai bune decît cele din URSS și din țările Pactului de la Varșovia. Iugoslavia de dinainte de 1990 a fost o țară comunistă, dar a fost net diferită de Europa de Est, puteți să mă credeți pe cuvînt.)
Viziunea mea despre viitor a fost influențată de cyberpunk – Gibson și Sterling – dar în locul capitalismului agresiv (foarte la modă la sfîrșitul anilor ’90), eu am inclus în ea cantități mari de optimism și un stat al bunăstării, măcar la un nivel. Asta ar putea fi reacția mea la ceea ce se întîmplă (și încă se întîmplă) în economia și societatea din Croația, dar e de asemenea modul în care eu cred că va ajunge pîna la urmă să arate societatea umană, dacă vrea să evite un dezastru total: spirit întreprinzător domolit de statul bunăstării și de responsabilitatea socială, multiple modele de proprietate și management în economie, tehnologie avansată și un mod de viață și de gîndire conștiente de importațta protejării mediului. Pe de altă parte, tehnologia e atît de avansată încît vechile moduri (și vechile relații) de producție încep să dispară. Și să fie ele sănătoase, asta-i părerea mea. Despre indivizii dubioși: ei nu sunt mafioți, sau eu nu îi văd asa. Pe-atunci am scris o altă povestire („Kasja” – deocamdată nu e tradusă în engleză) care prezintă niște mafioți, dar de-ai noștri, croați. Avem o grămadă dintr-ăștia. Personajele din Lydia sunt mai degrabă freelanceri. Produc și-și vînd singuri porcăriile lor – nu prea au nevoie de o structură de genul mafiei. Si MiBii (Men in Black) care îi urmăresc: mă gîndesc la ei ca la niște extratereștri infiltrați pe Pămînt care cooperează cu guvernul. Nici ei nu sînt mafioți. Echilibrul delicat dintre speranță și corupție din Croația s-a înclinat sigur înspre corupție. A explodat cu forță odată cu această criză financiară, iar consecințele pe termen lung vor fi severe, mă tem. Dar povestirea mea nu e despre globalizare sau corupție sau alte chestii. Globalizarea și civilizația high-tech din viitor sînt doar fondul, recuzita. Iar povestea putea să se întîmple oriunde: Tokio, New York, Moscova, Berlin, Zagreb. Eu trăiesc in Zagreb, deci se petrece în Zagreb, cu cîteva detalii locale care ar putea să nu însemne nimic pentru altcineva. Lydia este despre două lucruri, și ambele sunt universale – subiecte universale privite din unghiuri locale, vă amintiți ?
Primul e subiectul acesta al alienării, pierderea sensului și-a rostului, și plictiseala și singurătatea care rezultă de aici, chiar și în – sau mai ales în – societățile bogate (și mă gîndesc la societatea din povestea mea ca la una bogată, comparînd-o cu cea de acum). E o căutare a dragostei. Și cînd dragostea nu e găsită, pornografia i se substituie. Și pentru că pornografia e pînă la urmă repetitivă, și deci plictisitoare, e nevoie de noi și noi variante și de o sofisticare crescîndă (sau de un derapaj spre perversitate).
Cealaltă tema e intimitatea, avînd în vedere tehnicile moderne de supraveghere. Forțele armate americane au experimentat (lansat ?) roboți de supraveghere de mici dimensiuni care sînt făcuți din materiale translucide și practic nu au greutate. Au fost făcuți, dacă am înțeles eu bine, pentru operațiuni de recunoaștere în zonele de război – pentru a verifica, de exemplu, că pe strada de după colț nu se pregătește o ambuscadă. În laboratoare au fost produse obiecte zburătoare chiar și mai mici. Un obiect zburător de un milimetru sau așa ceva și semănînd cu o insectă ar putea probabil să fie folosit pentru supraveghere cu șanse minime să fie detectat. Și am extrapolat înspre dimensiuni microscopice. Dar extrapolarea de azi va fi realitatea de mîine. Chiar și azi, tehnologiile de supraveghere sînt atât de avansate încît intimitatea devine o glumă.
Acum cîțiva ani am auzit de fetele goale care erau filmate pe ascuns cu camere minuscule instalate în solarii. Poate că e doar o legendă urbană, dar nu m-am putut abține să nu rînjesc. Și asta ar trebui să ne sperie. Și e ceva universal, nu are nimic de-a face cu Europa de Est post-sovietică. Sau cu Croația post-iugoslavă, de fapt.
Și pentru că tehnologia vrea să fie disponibilă (pentru a parafraza maxima cyberpunk-ului, informația-vrea-să-fie-liberă), tehnologia militară de azi e cea comercială de mîine. Pînă la urmă, totul se referă la etică și responsabilitate.
Acest interviu a fost realizat integral de Nicholas Seeley și publicat în Strange Horizons, pe 23 noiembrie şi 14 decembrie 2009 ca parte integrantă în campania de promovare a antologiei The Apex Book of World SF publicată de Apex Publications (www.apexbookcompany.com) în septembrie 2009. Antologia cuprinde și povestea lui Aleksandar Žiljak „An Evening in the City Coffeehouse, with Lydia on my Mind.”( „O seară în cafeneaua oraşului, cu Lidia în minte”)
http://www.strangehorizons.com/2009/20091123/seeley-a.shtml
http://www.strangehorizons.com/2009/20091214/seeley-a.shtml
Interviul a fost tradus și postat pe site-ul SRSFF cu acordul lui Aleksandar Žiljak.
Traducere : Adina Barvinschi