Fiind o persoană care scrie într-o limbă (engleză), comunică zi de zi în alta (franceză) şi cunoaşte, într-o anumită măsură, şi altele (stăpânesc spaniola binişor şi am noţiuni de vietnameză şi mandarină), sunt întotdeauna interesată de dificultăţile de traducere dintr-o limbă într-alta.
Actul traducerii ar putea părea un exerciţiu arid, pe care ar fi mai bine să-l lăsăm pe seama traducătorilor şi a specialiştilor, dar în fantasy şi science-fiction traducem întotdeauna limba societăţilor imaginate de noi. Locuitorii Pământului de Mijloc nu vorbeau engleza, iar dacă unele personaje din romanele SF vorbesc o anumită formă a acestei limbi, este foarte improbabil ca ea să fie engleza pe care o cunoaştem noi: limbile evoluează şi suferă mutaţii, iar engleza pieselor lui Shakespeare, veche de numai cinci secole, nu este cea pe care o întrebuinţăm astăzi. Între limbă şi cultură există întotdeauna o legătură profundă, iar trăsăturile celei dintâi dezvăluie în mare măsură modul de funcţionare a unei societăţi.
Luaţi ca exemplu următorul fragment de dialog [1]:
– Unde-au şters-o cu toţii? întrebă Bosch.
– La dejun. Mi-a ieşit din cap. Săptămâna trecută mi s-a zis că în fiecare luni dimineaţa se întâlneşte toată ceata şi ia dejunul mai devreme. De obicei se duc la Pacific. Nu mi-am adus aminte decât azi-dimineaţă, când am ajuns aici şi am găsit locul pustiu. Dar trebuie să se întoarcă din clipă-n clipă.
Bosch ştia că restaurantul Pacific era de multă vreme localul preferat de mahării din LAPD şi Brigada Furturi şi Omucideri. Şi mai ştia un lucru:
– Doişpe dolari pentru o farfurie cu ouă. Cred că ăstora li s-au aprobat orele suplimentare.
Rider zâmbi aprobator.
– Ai ghicit. Dar n-ai fi reuşit să-ţi termini porţia de ouă care te-ar fi secat la buzunar, acuma că şefu’ ţi-a pus în cârcă o treabă urgentă.
– Văd că ai auzit deja.
– Eu numai cu urechile ciulite stau. Ţi-ai primit insigna?
– Da, mi-a dat-o.
– I-am zis ce număr ai vrea. Pe ăla l-ai primit?
– Da, Kiz, mersi. Mersi pentru tot.
– Mi-ai mulţumit deja. Nu-i nevoie s-o tot repeţi.”
Chiar dacă ai schimba locul şi referinţele temporale, nu ţi-ai putea imagina un asemenea dialog în Roma secolului I sau în China imperială. E prea modern, dominat de locuţiuni şi în special de expresii tipice limbii folosite astăzi în SUA. Dacă vrei să scrii o proză cu acţiunea plasată în alt spaţiu sau timp şi dacă vrei să redai atmosfera altor vremuri, va trebui să „reglezi” limba ca să o redai cât mai fidel. [2]
Aşadar, cum rămâne cu traducerea? O veche vorbă italiană spune „traduttore, traditore”, adică a traduce înseamnă a trăda, şi este, probabil, adevărată. Limbile au structuri caracteristice şi nu e uşor să le echivalezi între ele.
În opinia mea, un text se încadrează într-una din următoarele clase de dificultate: traductibil, intraductibil şi traductibil, dar cu un anumit preţ.
S-o luăm cu începutul, cu textul traductibil. Aici se încadrează cuvinte sau noţiuni cu echivalente clare în limba ţintă. De exemplu, cuvântul englezesc „freedom” („libertate” – n. tr.) se traduce exact cu „liberté” în franceză şi “libertad” în spaniolă. Propoziţia englezească „I went to the hospital to see a friend” („M-am dus la spital să-mi vizitez un prieten” – n. tr.) se redă uşor în franceză sau în spaniolă, apelându-se la o traducere cuvânt cu cuvânt (dar nu şi în germană, limbă în care unele cuvinte se vor declina, sau în vietnameză, care va impune utilizarea unor locuţiuni).
Urmează textul intraductibil. El include noţiuni care, dacă ar fi traduse cuvânt cu cuvânt, ar pune piedici fluenţei. De exemplu, în franceză şi în multe alte limbi romanice, ca spaniola, substantivele au genuri: „masă” e feminin, iar „pupitru” e masculin. Aş putea traduce propoziţia din franceză: „J’ai mis mon déjeuner sur la table” cu „Mi-am aşezat prânzul (masculin în franceză) pe masă (feminin)”, dar observaţi cum se complică lucrurile: închipuiţi-vă cum ar fi să citiţi un roman întreg în care fiecare cuvânt are prefix sau e urmat de precizarea genului. La fel, formele declinate din limbi ca rusa ori germana nu au echivalente în franceză sau spaniolă, să zicem, iar a le traduce ar presupune un efort uriaş.
Textele în care se manifestă „trădarea” şi opţiunile de traducere dificile sunt, desigur, cele ambigue, conţinând termeni care se pot traduce, dar cu un anumit preţ. În vietnameză, „a lua masa” se traduce, literal, „a mânca orez”. „Bucătăria franţuzească” devine „orez franţuzesc”, la fel bucătăria englezească sau japoneză. Expresia spune multe despre modul în care funcţionează o cultură şi se poate întrebuinţa pentru a „condimenta” dialogul, dar observaţi că, în acelaşi timp, ar crea probleme, întrucât nu e o expresie naturală.
Similar, în multe limbi asiatice, pronumele „eu” se modifică în funcţie de persoana căreia i se adresează vorbitorul şi de poziţia pe care consideră că o ocupă în raport cu aceasta: există considerente impuse de ierarhie (egal, inferior sau superior vorbitorului) şi de context (te exprimi convenţional sau neconvenţional, te adresezi unui membru al familiei sau unui coleg). Există mai multe variante de redare: „Eu, cel umil”, „Eu, o fiinţă umilă”, „Eu, fiica ta” etc. Observaţi însă că aceste variante îngreunează dialogul şi îi dau o sonoritate mai puţin naturală pentru un vorbitor de engleză. Anglofonii vor percepe o asemenea traducere ca preţioasă, formală şi artificială [3], dar în vietnameză sau japoneză este absolut normal să adaptezi pronumele în funcţie de interlocutor ¾ şi extrem de nepoliticos şi lipsit de consideraţie să foloseşti întotdeauna aceeaşi formă a pronumelui „eu”.
Putem alege să nu traducem modificarea pronumelui şi să ne bazăm, de pildă, pe alegerea unor termeni adecvaţi pentru a reda caracterul formal al dialogului. Dar vom sfârşi prin a pierde o trăsătură fundamentală, nu doar a limbii, ci şi a mentalităţii, a funcţionalităţii ei şi a modului de gândire zilnic. Dacă optăm pentru o traducere în engleza „naturală”, riscăm ca toţi locuitorii Asiei sau ai Romei Antice să vorbească de parcă tocmai ar fi jucat într-un film american.
Aşadar, pe de o parte, putem face o traducere unitară, care să sune absolut natural, însă riscăm să se piardă specificul limbii, deci al culturii; pe de alta, putem obţine o traducere mai bună, dar care ar suna mai artificial şi cam preţios sau ar conţine conotaţii înşelătoare pentru cititori.
Nu mi-e uşor să vă dau o soluţie şi nu cred că există vreuna. Dar acestea sunt aspecte de care trebuie să ţinem seama când avem de-a face cu o altă limbă şi o altă cultură – în ce măsură le păstrăm specificul şi câte „arome” adăugăm dialogului şi monologurilor interioare?
Ce părere aveţi? (În paranteză fie spus, aştept comentariile voastre, dar voi întârzia câteva zile cu răspunsul, pentru că această primă intervenţie pe blog coincide cu data nunţii mele).
[1] Am „furat” dialogul din prima carte care mi-a căzut la îndemână şi care s-a întâmplat să fie The Closers, de Michael Connelly.
[2] Acesta este un aspect controversat: autori ca Mary Gentle, de pildă, au adoptat strategia de a reda exprimarea medievală cu ajutorul englezei colocviale (în romane ca Ash sau Ilario). Este o opţiune discutabilă şi veţi întâlni mulţi oameni nemulţumiţi de ea.
[3] Am ales în mod special un exemplu care dă bătaie de cap: ca limbă ţintă, engleza pune mari probleme la acest gen de traduceri, fiind una din puţinele limbi care şi-au pierdut posibilitatea de a face distincţie, prin intermediul pronumelor, între modalitatea de adresare formală şi cea neconvenţională, bazându-se, în schimb, pe alte indicii, ca apelarea la anumiţi termeni (în timp ce franceza sau spaniola păstrează încă pronumele “tu” şi „vous”, respectiv „tu” şi „usted”).
Traducere de Antuza Genescu
Traducerea s-a realizat şi s-a postat pe site-ul www.srsff.ro cu acordul autoarei. Site-ul original pe care s-a postat articolul este http://www.sfnovelists.com
Aliette de Bodard este o autoare de ficţiune speculativă, de origine franco-vietnameză, născută în S.U.A. A crescut la Paris şi stăpîneşte la perfecţie atît franceza cît şi engleza în care îşi scrie operele.
Aliette este programator (Software Engineer) cu o specializare inedită : Machine Vision.
Este membră a grupului de scriitori ”Written in Blood”. În 2009 a fost nominalizată la Premiul John W. Campbell Award for Best New Writer şi i s-a decernat Premiul Writers of the Future. Lucrările sale au fost publicate în Interzone, Hub, Black Static, Andromeda Spaceways Inflight Magazine,Asimov’s, Realms of Fantasy, Apex Magazine.
Multe dintre textele sale sînt ucronii cu localizare în universuri de tip aztec sau chinez tradiţional.Romanul său, “Servant of the Underworld” (Angry Robot/HarperCollins) este combinaţie între o ucronie şi un fantasy cu acţiunea într-un imperiu aztec.
Website personal : http://aliettedebodard.com/