„Spontaneous me, Nature“
Walt Whitman
Mi-ar plăcea să fiu spontană când scriu aceste rânduri, dar teamă mi-e că (de)formarea datorată/cauzată de meseria de editor va prelua controlul.
Ce-nseamnă să fii spontan? În general, să faci ceva de la sine, nesilit, dar și brusc, prompt, inconștient. Sau cum îmi zicea un prieten odată, la un pahar, ce-i drept, care studiase problema spontaneității în… viață: cred ca extratereștrii ne fac să fim spontani 
Așa că, de fiecare dată când sunt spontană, mi-l imaginez pe un ET cum se cutremură de râs uitându-se la mine. O teorie care ne face să zâmbim, dar ce mai zicem când Northrop Frye, om serios, scrie că o operă este „realizată din inconștient“, în sensul că ea ia naștere dincolo de ceea ce creatorul ei concepe conștient. Iar Stephen King pare să-i dea dreptate când afirmă: „sunt de părere că intriga bine gândită și spontaneitatea adevăratei creații nu sunt compatibile“.
În literatură, crezul spontaneității se leagă de suprarealiști („dicteul automat“), de Walt Whitman cu al său îndemn/titlu de poem Spontaneous me, urmat apoi de generația Beat al cărei lieder, Jack Kerouac, enunța principiile prozei spontane (în eseul Essentials of Spontaneous Prose). Spicuiesc, spre exemplificare, câteva reguli din lista lui Kerouac:
Mâzgălește în carnetele secrete și bate la mașină pagini frenetice, numai pentru bucuria ta. (1)
Ceva ce simți va sfârși prin a-și găsi propria formă.(5)
Dezbară-te de orice inhibiție literară, gramaticală și sintactică. (13)
Străduiește-te să schițezi fluxul care există deja în minte, intact. (21)
Poate nu tocmai în Pe drum (Editura Univers, 1998), roman scris în doar trei săptămâni, fără ca autorul să revină asupra textului (nu pot să nu mă gândesc cât au avut de furcă redactorii cu sulurile de hârtie ale lui Kerouac ), dar în Cartea viselor (Editura Realitatea Cațavencu, Colecția Cotidianul, 2009) poți găsi cu ușurință fragmente ilustrând proza spontană:
„Un deal cețos și golaș la margine de Mexico City și eu mă ascund prin gropi uitându-mă prin ocean așa, că mai e în vis și o plajă ciudată, oamenii vin să mă caute pe vântul șuierător… În cele din urmă pun mâna pe un săculeț de iarbă și-l pipăi zâmbind. Am un prieten alături… Întâmplări…“
Chiar daca Truman Capote afirma despre maratonul scrierii romanului Pe drum că „asta nu înseamnă a scrie, ci a bate la mașină“ (that isn’t writing; it’s typing), proza spontană s-a impus prin autorii Beat ca o revoltă împotriva conformismului și a atmosferei represive din America postbelică, proclamând eliberarea scrisului din chingile convențiilor academice. Rolul spontaneității în literatură era „să spună adevărul în toată gloria lui delicată și hidoasă“ (Dennis McNally).
Dacă penultima regulă a lui Kerouac e că Ești genial tot timpul (29), mă întreb, ce rost mai are să mă refer la cum nu trebuie să fii spontan, la conștientizarea scrisului și a tehnicilor sale dinaintea atingerii inconștiente a genialității, harului sau cum am vrea să-i spunem. OK, risc să mă adresez doar negenialilor care își doresc să scrie, să-și pună pe hârtie trăirile, experiențele, visele pentru a le împărtăși cu ceilalți prin lectură.
E adevărat că azi se scrie enorm, ceea ce nu-i rău. Întotdeauna am considerat că e mai bine să scrii decât să intri cu o pușcă într-o școală sau într-un magazin și să elimini ca într-un joc pe calculator tot ce mișcă în raza vederii (ca în filmul Elephant de Gus Van Sant). Mai bine mitraliezi pagini peste pagini cu înșiruiri spontane de cuvinte și te răcorești de lume, de viață, de infernul celorlalți, de propria-ți bolgie adesea inconfortabilă și de nesuportat. Dar de la a scrie vrute și nevrute până la a considera că produsul tău este literatură e drum lung. Așa că fiind pe drum, nu trebuie să confundăm spontaneitatea cu geniul, stilul spontan, plin de vervă cu valoarea literară.
Autorii manualului The Elements of Style, de la care am pornit serialul meu (era să-i spun sitcom ), surprind cât de facil alunecă un începător într-ale scrisului, adesea din fire rebel și neapărat genial, în capcana spontaneității:
„Stilul plin de vervă [spontan – n.m.] este adesea opera unui egocentric, a unei persoane care își imaginează că orice îi vine în minte este de interes general și că această proză dezinhibată dă naștere la cugetări înalte și iese învingătoare.“
Printre păcatele scriitorașului ar fi acela să scrii când nu ai nimic de spus, să îndrepți atenția cititorului către tine însuți în loc să rămâi în afara faptelor relatate, să utilizezi argoul nepotrivit, crezând că astfel scrisul tău sună firesc, să fii lipsit de umor, deși te străduiești să fii amuzant, să fii, în cele din urmă, plictisitor și gol. Păcate pe care nu le poți răscumpăra decât prin a învăța să te consideri mai puțin genial, să-ți respecți textul mai mult decât pe tine însuți, iar cititorului să-i oferi o oglindă, și nu să te oglindești tu în mintea lui.
„Vreau să înțelegeți că profunda mea convingere despre crearea poveștilor este că-n linii mari acestea se nasc singure“, scrie același Stephen King. Ele se nasc singure, de acord, dar travaliul scriitorului există, oricât de spontani ne-ar plăcea să fim.
S-a spus despre Mișcarea Beat că „reprezintă o formă a meditației religioase mai degrabă decât a revoltei sociale“ (Dan Grigorescu), că spontaneitatea decretată de un Alain Ginsberg sau Jack Kerouac provine dintr-o trăire a literaturii ca religie, în latura ei inconștientă. Unii au vorbit însă, dimpotrivă, despre peformative writing, alții despre a scrie cum ai cânta jazz (chiar Kerouac însuși în eseul său).
Ceea ce mi se pare însă amuzant e că și spontaneitatea are reguli, că ne creăm liste și table de legi pentru orice, că lista însăși a devenit un concept în sine, dincolo de conținutul ei. Stilul are reguli, pe care le putem respecta sau nu, dar tot nu știm 100%, în cele din urmă, de unde ne vin poveștile și cum se nasc cele bune.
Surse: http://us.history.wisc.edu/hist102/pdocs/kerouac_essentials.pdf
Ana Antonescu
Articol preluat cu acordul autoarei de pe blogul Stil, substantiv