-fragment-

Tanna

-Tată, tată!

Vocea speriată a fiului meu Teo m-a făcut să tresar şi să mă îndrept grăbit spre camera lui, unde dormea cu surioara sa mai mare, Tanna. Privea imobil pe fereastră, în grădină.

-Tanna… acolo… a bâiguit.

M-am repezit la geam. O vedeam dansând în grădină, la 10-15 cm deasupra peluzei proaspăt tăiate. Reflexele translucide ale corpului ei gol accentuau senzaţia de ireal. Era o „ea” vie totuşi, în timp ce trupul ei umanoid, material, zăcea întins în pat, într-un somn adânc, sau o moarte aparentă.

M-am apropiat îngrijorat şi i-am luat pulsul. Îl simţeam slab, dar aproape normal. Probabil că şi toate funcţiile vitale, inclusiv cerebrale erau diminuate la maximum. Nu am riscat să o trezesc. Ar fi fost prea periculos pentru un organism lipsit temporar de energie vitală.

-Rămâi aici cu ea. Nu o trezi, i-am spus lui Teo cât am putut de calm. Eu mă duc să văd ce face. Venim repede.

M-am grăbit spre scările care duceau la parter şi de acolo pe terasă, în grădină.

Gândeam febril. Ea era „născută” aşa şi nu o „contopire” directă a două entităţi distincte, ca mine. Ce, sau cine era ea, cea din grădină? Era, sau nu şi o „fantonină”  în această stare? Dacă da, ce „parte” deţinea supremaţia? Procesul este reversibil? Cum va evolua ea şi ceilalţi născuţi în urma fuziunilor genetice generalizate ale părinţilor lor. Amintirile începutului nu-mi dădeau linişte. Nu au fost prea plăcute pentru nimeni.

Când am ieşit pe terasă am rămas şocat, văzând alte două siluete translucide apropiindu-se lin dinspre liziera pădurii ce ne înconjura proprietatea. Erau puţin mai înalte ca ea, putând sugera şi entităţi adulte, nu numai „copii” fantonini originali. Până să cobor s-au prins într-un dans nebun de fulgerări şi lumini în toate culorile curcubeului, semnificănd o gamă largă de sentimente, de entuziasm şi de plăceri.

Mi-era teamă să strig. Le-am făcut semn cu mâna să stea pe loc în momentul în care, sesizând prezenţa mea, toate trei siluetele s-au îndreptat grăbite spre umbra întunecată a copacilor. Micuţul nostru parc era chiar la marginea imensului codru „arhaic”, cu incredibila lui vegetaţie complementară ce asimila direct intensa radioactivitate a stelei-soare autohtone.

Am fugit, dar nu i-am ajuns. I-am strigat doar după ce am ajuns suficient de departe de casă, ca să nu o trezesc pe cea care dormea liniştită, păzită de frăţiorul ei mai mic. Am strigat mai tare când am ajuns în pădure. Nimic. Mă gândeam cu groază şi la „cea umană”, rămasă în casă. Cât va rezista fără o alimentare adecvată a organelor vitale? Ce se va întâmpla cu ea dacă se „trezeşte”?

Nu-mi explicam nici de ce a „fugit” cu ei. A fost răpită, sau „convinsă”? Dacă da, de cine? Ştia sau nu riscurile? Era doar un copil. „Ceilalţi” erau entităţi tranzitorii ca şi ea, sau autohtoni care au refuzat încă de la început „contopirea” umano-fantoninică? Aveam cunoştinţă de mai multe „nuclee-enclave” îndepărtate, care refuzaseră sistematic contactul cu noi, dualii. Ce i-a determinat să se „mişte”? Nu păreau agresivi, dar… Era o expediţie organizată a lor, sau doar o „evadare” a unor nemulţumiţi, sau curioşi? Unde o duceau totuşi? Întrebări fără răspuns.

Am rătăcit inutil minute lungi printre arborii uriaşi. Am decis să mă reîntorc în casă; aşa nu-i puteam urmări.

Ea dormea liniştită, cu un uşor zâmbet pe faţă, vegheată de Teo. L-am luat cu mine în camera alăturată.

-Tata trebuie să plece puţin ca să o caute pe surioara ta. Tu rămâi cu ea; nu acolo în cameră, ci aici, de unde o poţi vedea. Să nu o trezeşti. Trebuie să mai doarmă până mă întorc.

Era un copil ascultător şi mă puteam baza pe el că va face cum i-am spus, chiar dacă rămânea singur. Nu era prima oară, dat fiind natura „activităţilor” mele oficiale.

Am coborât în biroul de lucru şi am cotrobăit prin dulapul cu echipamente. Nu mai umblasem de ceva timp cu blasterul special, care necesita aprobări speciale, fiind util şi în conflictele deschise cu fantoninii, proscrişi într-un fel. Armele convenţionale erau ineficiente împotriva unor entităţi pur energetice ca ei. Era o armă veche, pe care o aveam în dotare încă din perioada când am făcut parte din trupele duale de intervenţie.

Procesul „contopirii”, după unii, sau „asimilării”, după alţii, nu a fost pe toată planeta chiar aşa de „paşnic”, cum a rămas scris în „Analele Colonizării”. Au murit mulţi şi de la ei şi de la noi, dar nu inutil. A rezultat o nouă civilizaţie, din două entităţi distincte, complet diferite, condamnate, fără drept de apel, la dispariţie, mai devreme sau mai târziu, dacă nu acceptau soluţia respectivă. Toţi ştiam că procesul este ireversibil. Nu numai testele, dar şi viaţa a confirmat acest lucru; cel puţin până acum. Ani de zile s-a sperat în “salvarea” într-un sens şi a fantoninilor, care, prin “contopire”, nu rezistau mai mult de 48 de ore ca entităţi distincte, cea umană preluând integral controlul. Dacă la noi, ”pionierii”, nu s-a reuşit acest lucru, cu atât mai puţin probabil părea el la generaţiile următoare. Îmi revenea obsesiv în minte întrebarea esenţială: ce era Tanna din pădude? Era doar “latura” fantoninică din ea, sau ea, umanoidul capabil să-şi izoleze sufletul de trup şi să “trăiască” independent, cu noile şi neştiutele sale posibilităţi oferite de natura sa eterică, sau pur energetică. Speram să fie ultima variantă.

Mi-am luat tot ce am considerat necesar şi am plecat. Eram printre puţinii care cunoşteau “locaţiile” fantoninilor liberi. Un perimetru imens în jurul lor era menţinut discret de către noi nepopulat, pentru a evita conflictele accidentale. Ca şi noi, şi ei ne considerau o ameninţare potenţială şi nu ne simpatizau, ca să nu spun mai mult. Repetatele propuneri de “relaţii paşnice” şi contacte periodice, de studiu şi întrajutorare, nu au găsit audienţa necesară la superiorii noştri. Echilibrul fragil a fost menţinut; cel puţin până acum.

Bioscanerul funcţiona, dar raza sa de acţiune de cca. 500 m, diminuată în jungla deasă, era insuficientă pentru a-i depista. Pierdusem prea mult timp. Din fericire, un accesoriu suplimentar al tehnologiei autohtone permitea să se identifice remanenţele energetice ale deplasărilor fantoninilor, chiar şi după aproape o oră. Trebuia să mă mişc mai repede şi asta am făcut, îndreptându-mă pe direcţia N-NV, pe care se deplasau ei; nu spre, ci între două locaţii din zonele protejate. Nu era bine. Puteau oricând să schimbe direcţia, aşa că nu am riscat să aleg una dintre ele pentru a câştiga timp.

Ca pe un subconştient mai accesibil mi-am “activat”, în limite restrânse totuşi, “latura” mea fantoninică pentru a încerca să stabilesc un contact cu Tanna, sau cu cei doi. De regulă, îi puteam “simţi” pe fantoninii originali, dar refuzul lor de a fi contactaţi nu permitea mai mult. Ne “loveam“ de un câmp opac de protecţie individuală, pe care chiar evoluţia lor i-a obligat să-l perfecţioneze. Într-o “mare” de psiho-informaţii era absolut necesară o asemenea protecţie pentru a nu fi sufocaţi şi, normal, găsirea şi folosirea unor “căi direcţional-singulare” de comunicare. De aceea nu mă bazam prea mult pe cei doi, dar speram că Tanna mă va “auzi”.

Nu reuşeam. Îmi spuneam că este normal aşa, întrucât ea este copleşită de volumul de informaţii şi trăiri noi şi este concentrată numai acolo. Dacă mă va simţi, îşi va aminti şi de noi. Trebuia să mai aştept, dar… o idee…

Da, nu gândurile, ci sentimentele se transmit mai intens. Cu Teo îmi era mai uşor să “discut”. Exersasem de multe ori, cu reale succese. Era mult mai “receptiv” decât mine; aproape la fel de bun ca ea. Dar ea refuza, sau ceva îi bloca pe moment contactul cu mine.

Am gândit intens: “Caut-o pe sora ta. Cheam-o. Ai nevoie de ea. O iubeşti. Vrei să fim toţi trei împreună. Eşti singur şi te temi.”

Alergam aproape, ştiind că cei trei se pot deplasa mult mai repede decât mine dacă doresc. O făceau? Se simţeau urmăriţi? O forţau să meargă controlându-i mişcările, sau se jucau.

Doream intens un minim contact cu ea, pentru siguranţă. L-am avut mai repede decât speram.

-Tată, tată! Lui Teo îi e frică. Eu mă simt bine, dar el este speriat şi singur. Tu ai plecat. Nu ştiu unde sunt dar este atât de frumos totul… Sunt o lumină şi mă joc cu alte lumini ca mine. Nu visez, trăiesc. Ele nu sunt singure. Mă cheamă la ele. Aş vrea să mă duc, dar Teo… şi tu… Îl aud… Te aud… şi pe ei… Veniţi şi voi… E tata şi Teo… Nu, e bun… Nu e supărat… Ne iubeşte… Şi pe voi… Şi Teo vrea… Plânge… Aşteaptă… Nu plânge… Vin… Vin…

Nu am întrerupt-o. Am tresărit brusc la glasul ei speriat:

-Unde sunt? Unde sunt ei? Teo, Teo… Tata…

Am “simţit” aproape lacrimile din ochii lui Teo şi îmbrăţişarea lor…

Realizam surprins că ea, care era undeva departe în faţa mea, se afla acum alături de fratele ei, acasă. M-am grăbit spre casă. Nu ştiam nimic de ceilalţi doi. Apăruse ceva nou în situaţia ei şi aşa ciudată: translaţia spaţială instantanee de cel puţin câţiva km. Mă preocupa şi şocul unei copile care dintr-o flacără de energii cu posibilităţi nelimitate se regăseşte brusc într-un trup material greoi. Mă bucuram mult că erau din nou acasă, împreună, unde mă aşteptau cu nerăbdare.

Un gând nu-mi dădea pace şi anume acela că ea a deschis drumul spre o Cutie a Pandorei. Dar de ce nu şi spre o nouă “acasă” viitoare…

Era oare “pasul” mult aşteptat pe Calea oferită de El încă de la originile Creaţiilor Sale? Eram totuşi optimist. Asta poate pentru că am trecut prin multe şi nu am crezut niciodată că El a vrut să-Şi înstrăineze omul, “legându-l” de Pământ şi de materie.

George Rogoz

Fragmentul de mai sus face parte din volumul Factorul Haos de George Rogoz, volum apărut de curând la editura Anamarol. Felicitări autorului pentru proaspătul volum, mai ales că este vorba despre un volum de debut. Îi dorim la cât mai multe!