Termenul science fiction, termen care îşi păstrează supremaţia emblematică în ciuda unor insistente încercări de reformă (literatură CORA, literatură IF, ficţiune speculativă etc.) sugerează relaţii naturale, de domeniul evidenţei, cu universul ştiinţific. Este vorba ad litteram, de ştiinţă ficţională sau ficţiune ştiinţifică, termeni simetrici care desemnează intuitiv genul ca excrescenţă literară pe corpusul ştiinţific, respectiv ca apel de natură subiectală sau chiar tematică al literaturii la ştiinţă – totul depinde de unghiul de vedere. Şi, totuşi, care este mai exact natura relaţiilor dintre text şi elementele de anticipaţie tehnico-ştiintifică (EATS)? Cum stau lucrurile în această privinţă în cadrul noului val al anticipaţiei româneşti? Cum vor evolua raporturile între ştiinţă şi S.F.? Iată cîteva dintre întrebările cărora voi încerca să le găsesc un răspuns în cele ce urmează. Subliniez: un răspuns, nu răspunsul.
CÎTEVA PRECIZĂRI
Să începem printr-o necesară rafinare a termenului EATS. Acesta înglobează de fapt două aspecte relativ distincte: elemente anticipative de natură tehnico-ştiinţifică pe care le vom numi scientifice; elemente anticipative de factură tehnico-ştiinţifică pe care le vom numi scientiste.
Evident, vom numi textele conţinînd elemente din prima categorie ficţiuni scientifice, iar pe celelalte scientiste: primul termen ţine de categoria esenţei, cel de-al doilea de cea a aparenţei. Să exemplificăm pentru fixarea ideilor: Stanislaw Lem, Arthur C. Clarke, Larry Niven, Robert Heinlein, Herbert Franke, Fred Hoyle, Vladimir Savcenko scriu – în majoritatea cazurilor – ficţiuni scientifice, texte în care EATS au consistenţă, extrapolările se fac cu grijă pentru amănunte, cadrul rămîne cel al posibilului nu foarte puţin probabil, iar crearea „efectului de real” este un obiectiv estetic de prim ordin al textului. Prin comparaţie, ficţiunea scientistă vehiculează convenţii golite aproape complet de conţinut tehnico-ştiintific: robotul, mutantul, extraterestrul, nava cosmică etc. sînt doar arhetipuri transmise şi împămîntenite prin tradiţia genului, cu avantajul că se pretează la mult mai multe decît corespondenţii lor scientifici. De aceeaşi natură sînt – în universul western – saloon-ul, uliţa prăfoasă, supertrăgătorii, înfruntarea finală sau crima misterioasă, detectivul infailibil, vinovatul întotdeauna cel mai puţin bănuit, demascarea finală în proza poliţistă. Ca autori reprezentativi pentru ficţiunea scientistă se pot cita: Robert Sheckley, Ray Bradbury, Frederic Brown, Norman Spinrad, Philip K. Dick, Gerard Klein, Josef Nesvadba ş.a.
Dihotomia aceasta – departe de a fi netă, există autori neîncradrabili sau avînd apartenenţă dublă – nu implică nici un fel de valorizări apriorice; capodopere se pot crea la fel de bine în ambele categorii menţionate. Autorul are deci posibilitatea să-şi aleagă armele şi terenul de luptă. Nimeni nu-l obligă să scrie o ficţiune scientifică, dar odată ales acest mod de exprimare trebuie să-i poată face faţă în toate privinţele. Din acest moment nu mai sînt permise: documentarea defectuoasă, lipsa consistenţei logice, confuziile, arbitrarul sau recursul la elemente scientiste, pentru a completa eventualele goluri de informare. Şi mai apare – în cazul ficţiunii scientifice – o cerinţă foarte importantă: EATS trebuie să fie implicate esenţial să se integreze organic în substanţa textului. Folosind un termen din tehnologia betonului, mixtura trebuie să „facă priză”: altfel se obţine o suspensie bună de nimic, alcătuită din zeama lungă a unei naraţiuni în care plutesc inactive bule de EATS. Exemple de astfel de ratări sînt din păcate multe şi în SF-ul nostru. Să ne aducem aminte de prozele anilor ’50 şi ’60, în care un tînăr inginer, înzestrat de preferinţă cu un nume de copac – sugerînd vigoarea şi neprihănirea – face într-o veselie o descoperire epocală, se expune apoi principiul de funcţionare şi maşinăria care rezultă, după care apar forţele malefice, fata care este, dar nu pare şi textul avansează liniştit pe drumul unei sănătoase intrigi poliţiste. Dar să nu ne pripim ironizînd trecutul: avem mult mai aproape exemple la fel de concludente. Tînărul autor B. Ficeac comite în Almanahul Anticipaţia 1987 un text intitulat Piaţeta cu bănci de marmură: un titlu mult mai inspirat ar fi fost: De la gelozie la microchirurgie. Textul este realizat prin butăşirea unei informaţii de ştiinţă popularizată pe o naraţiune, avîndu-şi sorgintea probabil în lecturi de „serie noir” incomplet digerate şi nu reuşeşte cu nici un chip să se apropie de SF. În general, cei mai elevaţi dintre diletanţii noului val obişnuiesc să pavoazeze textul cu o grămadă de termeni tehnico-ştiinţifici culeşi din atmosferă sau din lecturi haotice, mizînd pe respectul buimac al profanilor şi pe încuviinţarea satisfăcută a cunoscătorilor. Pe lîngă faptul că sînt de multe ori folosiţi anapoda, aceştia nu fac decît să încarce inutil textul, neintegrîndu-se de loc în structură. Voi reveni cu amănunte.
Se pot da în schimb exemple de remarcabilă integrare a unui volum mare de elemente scientifice în romane ca: Solaris şi Astronauţii de S. Lem, Germenul Andromeda de M. Crichton, A de la Andromeda de F. Hoyle şi J. Elliot, Reţeaua gîndurilor de H. Franke, (aici, ca de altfel pe parcursul întregului text, nu voi cita decît lucrări traduse în româneşte).
Încă din start, ficţiunea scientistă se debarasează de restricţiile menţionate în cazul celei scientifice. Estetic vorbind, nu se mai urmăreşte în primul rînd crearea „efectului de real”, inconsistenţa asumată putînd fi compensată fie prin ceea ce germanii numesc „witz”, iar italienii „ingegno” – iscusinţă, isteţime, capacitate de a combina ideile, astfel încît să rezulte „vertijul intelectual” (V. Bugariu), fie printr-o forţă poetică deosebită, fie prin umor. Ca modalitate literară ficţiunea scientistă ia adesea forma povestirii, a schiţei sau chiar a minischiţei, în timp ce ficţiunea scientifică se simte mai bine între graniţele romanului. Două exemple celebre de „short story” cu „ingegno” sînt Pasăre de pază (R. Sheckley) şi Un zgomot de tunet (R. Bradbury). Nici unul dintre cei doi autori nu se preocupă în mod deosebit de „verosimilizarea” ipotezei insolite care stă la baza textului: inventarea unui aparat care previne orice crimă, în cazul povestirii lui Sheckley, o expediţie de vînătoare în Timp, la Bradbury. În schimb, ceea ce urmează este o demonstraţie de logică implacabilă care duce la implicaţii surprinzătoare, de anvergură, greu intuibile în ipotezele iniţiale: pasărea de pază, invenţie care părea cu totul benefică, se dovedeşte o calamitate pentru specia umană, iar strivirea unui fluture în Mezozoic duce la schimbarea rezultatului alegerilor prezidenţiale în S.U.A. Interesant este că modul în care se construieşte textul are multe în comun cu elaborarea teoriilor în ştiinţă: generare logică, plecînd de la un set de ipoteze ce configurează un anumit model de realitate. Diferenţa este că un om de ştiinţă îşi poate confrunta teoria cu realitatea şi stabili în ce măsură aceasta este adecvată, pe cînd textul S.F. trăieşte prin propria-i substanţă, este o construcţie flotantă, apropiată mai degrabă de ceea ce Enstein numea „Gedanken-Experiment”. Generatoare de intens „vertij in-telectual” sînt şi povestirile româneşti, Şoarecele B (I.D. Sîrbu) sau Istoria generalizării unei legi (Ov. S. Crohmălniceanu). De altfel, Ov. S. Crohmălniceanu este unicul autor de veritabile proze ingenioase de care dispune anticipaţia noastră în momentul de faţă.
Umorul. În afara cîtorva schiţe reuşite ale lui Eduard Jurist din generaţia mai veche, sau Radu Honga, şi a unor povestiri de Lucian Merişca, autor tînăr cu reale aptitudini pentru practicarea umorului negru, cu greu putem depista proze umoristice reuşite. În schimb, soluţia textului susţinut poetic este bine reprezentată: Vladimir Colin, Horia Aramă, Victor Kernbach, Mircea Opriţă, Voicu Bugariu (ultimii doi cu intruziuni masive de proză realistă), din vechea gardă, Mihail Grămescu, Dănuţ Ungureanu, Leonard Oprea, Rodica Bretin, Mirela Paciugă – din noul val. Aceasta este, de fapt, resursa principală a SF-ului românesc, cea care a furnizat de-a lungul anilor cele mai multe lucrări de valoare. Concluzia ar fi că ducem o lipsă acută de raţionalism combinativ, ingeniozitate, umor; fără a nega valoarea textelor preponderent poetice să nu uităm totuşi că genul se adresează prin excelenţă inteligenţei, satisfăcînd înclinaţia spre speculaţie a minţii umane.
Vorbind despre implicaţii în textul SF ingenios, le-am subliniat necesara anvergură. Iată de ce. Şi o enigmă poliţistă bine scrisă poate să creeze „vertij intelectual”, prin frumuseţea raţionamentelor şi imprevizibilitatea finalului. Ceea ce are însă deosebit textul SF (în afara faptului că în enigma detectivă nu sînt admise intruziuni din afara realului) este tocmai anvergura: concluziile demonstraţiei detective afectează de obicei un număr restrîns de persoane, ceea ce contează este frumuseţea în sine a raţionamentelor, pe cînd SF-ul resimte foarte adesea chemarea globalului, semnificaţiile implicînd de multe ori întreaga rasă umană; ceea ce primează este parabola vizînd general-umanul. Dacă ar fi să ne ghidăm după clasificarea lui C. Noica (Şase maladii ale spiritului contemporan, Ed. Univers 1972), science-fictionul suferă de catholită, setea de general.
NOUL VAL. OBSERVAŢII GENERALE
Consideraţiile teoretice prezentate pînă acum nu se vor nicidecum exhaustive sau strict delimitative, au doar un caracter orientativ; voi încerca să analizez din perspectiva creată cîteva mostre din productia noului val. Nu mă voi referi la lucrări aparţinînd generaţiilor mai vechi. Acestea reprezintă o etapă încheiată, analizabilă din punctul de vedere al istoriei literare; în schimb erorile, bîjbîielile, confuziile tinerilor autori merită a fi semnalate în beneficiul fenomenului literar în continuă mişcare şi transformare pe care îl reprezintă – sau ar trebui să-l reprezinte – noul val.
Mai întîi, deci, cîteva observaţii cu caracter general:
— aprinde televizorul cu circuite integrate. Încercînd să construiască în prozele lor un univers al viitorului, tinerii autori introduc tot felul de repere tehnologice, menite să creeze atmosferă: trotuare rulante, aerobuze, roboţi, condiţionarea climei, holoviziune etc. Nimic rău în asta. Nedibaci este însă modul cum sînt livrate cititorului. Pentru a nu nedreptăţi pe nimeni – neajunsul este general sau aproape – voi da un exemplu imaginar dar, sper, sugestiv: „robotul ospătar s-a apropiat aşteptînd comanda”. Dacă afirmaţia aparţine unui personaj aflat în dialog cu altul, atunci ea este echivalentă cu replica: „Gigele, e opt, nu vrei tu să aprinzi televizorul cu circuite integrate fabricate prin tehnologia măştilor?”, debitată de un personaj contemporan cu noi. Orice noutate tehnologică se încadrează foarte rapid în limbajul cotidian prin banalizare şi simplificare, aşa că e greu de admis o precizare de tipul „robot-ospătar”. Dacă expresia e folosită de vocea auctorială, atunci ea nu poate fi adresată decît cititorului, în sensul de: „fii atent, mă-nţelegi, ospătarii sînt roboţi, deci ne aflăm în viitor”.
— motoare cu apă. În unele cazuri autorul întrerupe, pur şi simplu, naraţiunea şi se apucă să explice pe îndelete cum s-au intodus în urmă cu cîţiva ani motoarele funcţionînd cu apă chioară; afară doar dacă nu pune pe cineva să spună altcuiva, aşa, en passant: „…cum bine ştii, motoarele cu apă s-au introdus în anul… şi funcţionează pe principiul…”. Astfel de rudimente de tehnică narativă nu sînt de natură să cupleze un cititor cît de cît pretenţios, la text, să-l facă să intre în universul propus şi să rămînă acolo.
— tehnologie, nu ştiinţă. Marea majoritate a EATS introduse sînt de natură tehnologică. Textele gem de calculatoare, roboţi, lasere, holograme etc; foarte rare cazurile cînd sînt aduse în discuţie observaţii cu caracter general, legi, teoreme, modele. În plus, se uită că ştiinţă înseamnă nu numai fizică atomică, informatică, astrofizică sau bioiogie, ci şi matematică, economie politică, sociologie, lingvistică, psihologie, politologie etc.
— briciul lui Occam. „Minimum de ipoteze trebuie să explice maximum de fapte”; acest principiu, enunţat de gînditorul medieval Thomas Occam, nu permite aglomerarea de prea multe ipoteze insolite: dacă pentru a justifica un univers imaginar am presupus că se poate depăşi viteza luminii şi mai admitem, în plus, violarea legii conservării energiei şi a celui de-al doilea principiu al termodinamicii, textul respectiv părăseşte science fiction-ul şi intră în domeniul basmului. E adevărat că SF înseamnă în primul rînd libertatea de a imagina, dar nu trebuie să uităm că libertatea absolută e o noţiune lipsită de sens; a-ţi permite orice este echivalent cu libertatea unei molecule de a se mişca în orice direcţie. Există de altfel un principiu al teoriei sistemelor care afirmă că un sistem nu poate evolua decît atunci cînd apar restricţii.
Să fim bine înţeleşi: nu avem nimic împotriva unui text în care doamna Ph (i) Nko, priete-nul ei De Xuaeaux, o familie de emigranţi, anume familia Z’zu şi domnul Pbert Pberd, stau foarte înghesuiţi pentru că trăiesc în universul anterior Big-Bang-ului, univers care, conform cunoscutei teorii, era redus la un punct (Totul într-un punct, Italo Calvino, Cosmicomicării, Ed. Univers, 1970). O astfel de abordare, de nuanţă suprarealistă, mizează pe umor şi poezie şi reuşeşte foarte bine în ceea ce îşi propune. Repetăm deci, totul este o chestiune de opţiune şi de consecvenţă cu această optiune.
— o disciplină stiinţifică inevitabilă: limba română. Dacă – fiind vorba de SF – ne putem abate într-o oarecare măsură de la, să zicem legile fizicii, nu putem face abstractie în nici un caz (exceptînd situaţiile cînd derogările au un scop precis în economia textului) de cele ale limbii în care scriem. Această precizare nu este, din păcate, superfluă. Destui dintre autorii noului val – influenţaţi şi de tolerant-încurajatoarea imagine a tînărului autor debordînd de idei geniale, dar sîcîit de gramatică, imagine pe care unii animatori se obstinează entuziast să o fluture – au, în marea lor majoritate, cel puţin o trăsătură comună: nestăpînirea limbii române. Incorectitudini gramaticale, folosirea improprie a unor cuvinte şi expresii, cacofonii flagrante, pleonasme, greşeli de topică a frazei ş.a.m.d. Există o explicaţie psihologică: literatura pare mai la îndemînă decît ştiinţa. Faptul că materialul literaturii este umanul sugerează o libertate de creaţie greşit înţe-leasă: e suficient să transcriu idei, trăiri, sentimente, evenimente, fără a-mi pune nici un moment problema transformării acumulărilor primitive de capital faptic în substanţă literară. E suficient să mă apuc să povestesc tot ce-mi trece prin cap ca să fabric un roman. Tînărul care dă cu respect buimac la o parte un text de matematică, dar care strigă în faţa unuia literar: „Păi aşa pot să scriu şi eu, ba chiar mai bine!”, nu-şi închipuie nici o clipă că punînd creionul pe hîrtie intră într-un teritoriu cu legi la fel de subtile şi necruţătoare ca matematica.
Să punem însă capăt acestor deambulaţii în zona nu foarte corozivă a afirmaţiilor qenerale şi să trecem la
EXEMPLE
Cazurile cele mai frecvente de compromitere a textului sînt cele în care autori cu vădită alură scientistă se sforţează să dea naraţiunii „greutate”, prin introducerea de elemente scientifice. Astfel, în povestirea Hardraad de R. Bretin (Efect holografic, ed. Albatros 1985) găsim următorul pasaj: „Un distrugător explodă, iar valul luminos, reflectat prin hublouri în compartimentele interioare, scăldă chipurile servanţilor încremeniţi la posturi. Datorită undei de şoc, două escortoare se balansară grotesc, abandonînd vectorii poziţionali”. Este greu de înţeles cum ar putea o undă să fie reflectată prin ceva, pătrunzînd astfel într-o incintă; probabil este vorba de straniul fenomen denumit refracţie. Un alt aspect interesant este împrejurarea că lupta respectivă se petrece în spaţiul cosmic, în quasi-vid deci, şi atunci este foarte greu de imaginat ce ar putea vibra în aşa fel încît să producă o undă de şoc. Materia difuză interstelară, cu densitatea ei infimă, nu poate rezolva în nici un caz problema. Autoarea, capabilă să confecţioneze cu destulă aplicaţie proze liricoide, gafează încercînd să iasă din ficţiunea scientistă prin livrarea de detalii „tehnice”.
Cazul cel mai relevant în acest sens este cel al lui M. Grămescu. Spre deosebire de R. Bretin, la care suflul poetic este mimat, M. Grămescu deţine o autentică vocaţie poetică. De aceea, atunci cînd se menţine în limitele textului înclinat spre fantastic, cu nuanţe de oniric chiar, îi reuşesc lucruri de valoare, cum ar fi Cîntecul Libelungilor. Îndată însă ce părăseşte acest teritoriu, totul se învăluie în negură: „Aceste instrucţiuni se primesc pe canalul cromozomial de către orice Cunoscător care va călători la bordul navelor tahionice, care dezoltă viteze multihiperluminice sau al navelor compacte cu acceleratii turbionare statice destinate deplasărilor prin spaţiul-timp, precum şi cu acceleratoarele pe cuantică galactică destinate să treacă din sistem în sistem de praguri de viteze metagalactice de limită, călători pentru care vectorul timp de referinţă se inversează căpătînd, în modul, acceleraţii foarte mari în comparaţie cu timpul real al sistemului-bază din care pleacă”. (Cunoscătorii din Nici un zeu în Cosmos, culegere de texte de anticipaţie pe teme ateiste de A. Mironov şi M. Bădescu, Ed. Politică, 1985, pag. 264). Uluitor, dar textul nu e parodic. Ar fi fost singura şansă pentru acest galimatias de confuzii şi nonsensuri în stare să stîrnească zîmbete chiar şi printre elevii mediocri de liceu. M. Grămescu perseverează însă: „Un punct viu în mişcare printr-o lume moartă, un punct evoluînd brownian către laboratoarele sclipitoare…” (U-gresiunea, Almanahul „Anticipaţia” 1987, pag. 290). În orice manual de fizică elementară, mişcarea de tip Brown este definită ca perfect aleatoare, neexistînd direcţie privilegiată. Şi atunci cum poate un punct antrenat într-o astfel de mişcare să evolueze către? În acelaşi text, autorul vorbeşte despre un „fenomen clasic de paradox a iradiaţiei” şi apoi de o „zonă de paradox a radiaţiei” (pag. 292). Ce să înţelegem, există un paradox al iradiaţiei sau radiaţia posedă o zonă de paradox? Pasajul următor: „Cred că este vorba de o mutaţie genetică indusă de iradiaţia (subl. mea) foarte intensă a vreunuia din animalele care au supravieţuit…” este edificator în ceea ce priveşte confuzia din mintea autorului relativ la termeni ca: iradiaţie, radiaţie, iradiere. Corect în exemplul de mai sus este desigur iradierea, termen care desemnează expunerea la radiaţie şi nu iradiaţie, care implică faptul că animalele respective ar emite cumva radiaţie. Să observăm şi că termenul iradiaţie, deşi menţionat în DEX ca un împrumut din franceză, este neuzual în limbajul tehnic – pe care textul face eforturi disperate să-l simuleze – termenul consacrat este radiaţie. De altfel, în privinţa proprietăţii cuvintelor utilizate de autor ne putem face o idee din exprimări ca: „urmări care pot împinge Istoria în catastrofe irecuperabile” (Cunoscătorii, pag. 265), „…mari deformări de cromoplastie deformantă” (ibidem), „…totul omogen pe care îl formează fiinţa vie cu mecanismul mort se transformă în Unitatea, indestructibilă, impenetrantă (subl. mea), invulnerabilă…” (Recrutarea în Povestiri ciberrobotice, antologie de A. Mironov şi M. Bădescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, pag. 364). Citind întreg pasajul se constată că autorul a vrut să spună de fapt impenetrabilă, „o juvenilă şi efeminată mînă de codană lascivă” (U-gresiunea pag. 293). Şi un ultim exemplu de vorbărie ştiinţifistă: „Neşansa unui eşec era, în calculul sumar al probabilităţilor, o posibilitate nulă, marja de risc a ecuaţiei fiind infimă”. (Recrutarea, volumul citat mai sus, pag. 364). Stîngăcia primei propoziţii este vădită, iar cea de-a doua e pur şi simplu un nonsens matematic.
Procedeul aglomerării de termeni fără noimă este, se pare, contaminant: îl foloseşte cu succes şi C. Cozmiuc în Asteaptă-mă în visul de mîine (Almanahul „Anticipaţia” 1987): „…îşi amintea vag de «impulsuri elastice (sic!) în lanţul cauzal al evenimentelor ce aranjează (sic!) perturbaţiile temporale»” (pag. 64). Impulsul nu poate fi elastic, deoarece este o mărime fizică independentă de material, iar perturbaţiile, o dată ce se pretează la aranjare, îşi pierd însăşi proprietatea definitorie. Nici Alexandru Ungureanu, autor de real talent, nu este scutit de erori, dar, după cum vom vedea, nu de aceeaşi natură. În povestirea La capătul transpaţiului din volumul Marele prag (Editura Albatros, 1984) se pot citi următoarele: „Nu se mai termina potopul, de parcă undeva, deasupra, bezna s-ar fi lichefiat. Îmi trăsesem mantaua antineutrinică peste cap şi protejam cu pieptul acumulatorul mitralierei laser de 15 GW, de care îmi spirjineam bărbia” (pag. 120). Să observăm în primul rînd că laserul, arma străbună a SF-ului, este, în atmosferă, de loc eficient datorită fenomenelor de absorbţie şi dispersie; are un randament situat sub cel al armelor clasice (autorul îl înzestrează cu o putere de 15 GW, ceea ce nu salvează situaţia, fiind vorba de o chestiune de randament, nu de efect). Şi dacă se întîmplă şi ca aerul să mustească de vapori de apă atunci mitraliera laser se transformă într-o jucărie quasi-inofensivă. De fapt, viitorul laserului ca armă îl reprezintă războiul în vid, în spatiul cosmic, unde a început deja să fie utilizat. O altă problemă este cea a mantalei antineutrinice: în fiecare clipă miliarde de neutrini – fermioni cu masă aproape nulă şi sarcină nulă, interacţionînd extrem de slab cu substanta – trec, fie că vrem, fie că nu, prin fiecare centimetru pătrat al corpului nostru, venind din Cosmos. Radiaţia neutrinică umple întregul Univers într-un mod omogen şi izotrop; la ce ar putea folosi atunci mantaua antineutrinică, element de recuzită pe care Al. Ungureanu îl reintroduce în Ne vom întoarce pe Herbwue (Almanahul „Anticipaţia” 1987)? Dar lucrurile, cum spuneam, stau altfel decît în cazul lui M. Grămescu. Al. Ungureanu îşi situează textele, în mod deliberat, în teritoriul ficţiunii scientiste, neîncrîncenîndu-se să le dea „prestanţă” prin adausuri scientifice. Nu ne rămîne decît să regretăm că nu a făcut efortul de a înlocui mitraliera-laser cu o armă pur imaginară, dar de ne-uitat, ca tirapa, (apărută într-un alt text al său). În schimb, faptul că un debutant ca Bogdan Rusu preia cu ridicata (cu erori cu tot) atmosfera povestirii lui Al. Ungureanu (pe care îl admiră probabil foarte mult) e un fapt îngrijorător: „O flăcăruie lunguiaţă răsări deodată în apropierea mea. Trăgea Like cu mitraliera laser. În lumina provocată de descărcătura (sic!) ei se pot vedea picăturile de ploaie” (Almanahul „Anticipaţia” 1987, povestirea Pasărea de cuarţ, pag. 69). Ca întotdeauna în astfel de cazuri, epigonii nu fac decît să accentueze defectele maeştrilor: B. Rusu ar trebui să ştie că între fasciculul unui proiector şi un fascicul laser e oarecare deosebire; una din proprietăţile caracteristice ale acestuia din urmă este colimarea extremă şi atunci „chestia” cu picăturile de ploaie… Dar totul se clarifică dacă ne gîndim la reprezentarea autorului cu privire la fasciculul laser: „o flacără lunguiaţă”. De ce este îngrijorător faptul? Pentru că este simptomatic: cultura „ştiinţifică” a foarte multor autori de SF este formată prin lectura tot a unor texte SF şi nu a surselor originale, autorizate. De aici, cunoaşterea de suprafaţă, de aici erorile care se propagă. Să fim bine înţelesi: a şti exact ce este şi cum funcţionează un laser nu presupune umplerea textului cu respectivele amănunte tehnice, prezenţa acestui hinterland, însă conferă siguranţă în naraţiune şi previne căderea în hilar.
Pentru că tot sîntem la capitolul arme ale viitorului, să menţionăm şi inovaţia lui A. Cărăsel (Ultima misiune a locotenentului Alf, din O planetă numită Anticipaţia, antologie de A. Mironov şi D. Merişca, Ed. Junimea 1985): pistolul cu plutoniu. „Ceva mai spre centru, al doilea robot stătea nemişcat, cu cadranele de pe piept topite de raza pistolului cu plutoniu” (pag. 161). Cum ar putea funcţiona asa ceva? Din moment ce e vorba de plutoniu rezultă că avem de-a face cu o dezintegrare radioactivă; apar atunci două probleme: cum să se colimeze radiaţia radioactivă pînă la a vorbi de o rază şi cum să poată topi aceasta metalul? În plus, legată de prima problemă apare următoarea: cel care trage trebuie să-şi ia măsuri de precauţie cel puţin la fel de stricte ca ale adversarului, împotriva radiaţilor emise de propria sa armă.
Roboţii cu cadrane pe piept din textul citat sînt emblematici pentru viziunea „mecanicistă” asupra roboţilor, foarte adesea prezentă şi în SF-ul românesc. Practic nu există autor pentru care robotul să nu fie sau un golem metalic care nu „simte” nimic sau, dimpotrivă, un depozit de analoguri electro-mecanice ale sentimentelor. Un climax al acestui tip de viziune îl realizează Gh. Păun în Incidentul (O planetă numită Anticipaţia, pag. 37) în care pe lîngă „poanta” că era robot cine te-aşteptai să fie om – astfel de poncifuri stridente ar trebui pur şi simplu interzise – mai remarcăm şi că roboţii sînt tranzistorizaţi, se repară cu letconul şi au cordoane de alimentare care se introduc în priză. Tot foarte „retro” este şi ideea îmbrătişată de Gh. Păun în povestirea Calculatorul de casă (Almanahul „Anticipaţia” 1986, pag. 232): oamenii vor ajunge să-şi trosnească disperaţi degetele în lipsa unei ocupaţii, toate doleanţele le sînt satisfăcute de mediul robotizat. Şi cu alte ocazii am precizat superficialitatea acestui mod de a vedea lucrurile: automatizarea, informatizarea, robotizarea, rezolvă probleme în măsura în care creează altele, de altă natură. Dacă Gh. Păun, autor a cărui formaţie ştiinţifică este binecunoscută, priveşte lucrurile astfel, ce să mai pretindem de la alţii?
Ce să mai spunem însă cînd însuşi „bunul doctor”, I. Asimov, modelul autorilor români, şi nu numai al lor, în materie de povestiri cu roboţi, comite astfel de erori: „…ca un robot liber ce era, simţea că nu mai trebuie să-i ceară permisiunea lui George. Putea să meargă în oraş şi să apeleze la o bibliotecă. A fost o decizie triumfală – îşi simţea clar potenţialul electric ridicat brusc, aşa că trebui să-şi anclanşeze în circuit o bobină de impedanţă”. (Omul bicentenar, în Povestiri ciberrobotice, pag. 55). Aceste „opinteli” electrotehnice, menite să justifice „sentimentele roboţilor”, intervin destul de des la Asimov şi la alţi autori cu firmă. Greşeala este următoarea: sau consideri robotul o realitate tehnică şi îl tratezi ca atare (element scientific) sau îl priveşti ca pe o entitate raţională nonumană (element scientist) şi nu te mai interesează nici un fel de justificări; amestecarea acestor două moduri de abordare creează de obicei un „contraefect de real”, decuplînd cititorul de text.
Calculatorul. Iată un alt punct slab. Vom alege din nou exemplul unui autor de la care nu erau de aşteptat erori în materie: Dănuţ Ungureanu, inginer energetician. În La frontierele cunoaşterii (Povestiri despre invenţiile mileniului trei, antologie de A. Mironov şi I. losif, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986) se confundă sistematic, pe tot parcursul textului, noţiunea de calculator cu cea de robot, apar fraze care se vor parodice, dar sînt doar căznite („Trezindu-se la refuncţionare, ea îşi cuplă memoria cu cea a alesului circuitelor sale. Şi au trăit în bună stare de funcţionare pînă la adînci uzuri morale”) (pag. 245), iar întreaga lucrare e ceea ce se cheamă un „negativ”, o imagine simplistă, rezultată din refacerea evoluţiei inversînd rolurile omului şi calculatorului (robotului). Exprimări de tipul „din depozit de circuite ne naştem, în depozit de circuite ne vom întoarce” (pag. 246), „cine se aseamănă se compune aditiv şi multiplicativ” (pag. 251) sau – intrînd de-a dreptul în kitsch -„omul cu neutroni” (pag. 259) nu sînt de natură să facă cinste unui autor, altfel promiţător, ca D. Ungureanu.
În alt registru şi la alte dimensiuni, textul lui D. Davideanu Poveste cu multă apă şi ploaie suferă de acelaşi viciu ca şi textul lui D. Ungureanu: banalitatea şi previzibilitatea speculaţiilor. Am arătat în primul capitol al acestei lucrări că textul de tip „ingegno” trebuie să conducă la implicaţii greu intuibile, neaşteptate şi de anvergură; ori textul lui D. Davi-deanu, avînd ca ipoteză iniţială inventarea unor „chibrituri de ploaie”, nu duce decît la concluzii previzibile, superficiale, fără impact. Un exemplu de realizare percutantă a unui text de aceeaşi factură este Manuscris găsit în depozitul WOW de D. Cocoru (Antologia Alfa, Ed. Scrisul Românesc, 1983).
Şi pentru că sîntem la culegerea Povestiri despre invenţiile mileniului trei să încheiem cu o splendidă gafă de constructie a unui univers viitor aparţinînd autorului maghiar S. P. Szentmihaly (Găuri albe şi negre, trad. T. Sugar): cu toate că s-a ajuns să se zboare în Cosmos pînă în apropierea găurilor negre, peştii se împuţinează în ocean din pricina sutelor de foraje petroliere. (pag.210).
QUO VADIS?
Exemplele prezentate, avînd din păcate un caracter simptomatic, nu reprezintă decît un eşantion de mici dimensiuni al unei realităţi supărătoare pentru iubitorul de SF românesc. Evoluţia genului în România a ajuns într-o etapă care ar putea fi numită „antipseudotehnicism tîrziu”. Să explicăm termenul.
O primă etapă în istoria SF-u-lui modern în jara noastră o reprezintă perioada 1955-1970, dominată de autorii grupaţi în jurul „Colecţiei” conduse de A. Rogoz; portretul robot al scrierilor vremii l-am schiţat la începutul textului de faţă. O dată cu anii ’70 se produce ceea ce am putea numi „reculul psihopoetizant”: „Nu ne interesează amănunte tehnico-ştiinţifice futuriste, ceea ce urmărim este spaţiul interior al umanului”; orientarea a produs, prin reprezentanţii ei remarcabili – V. Colin, M. Opriţă, V. Bugariu, H. Aramă – destule piese antologice. Trebuie spus însă că reculul era de fapt un pseudorecul la un pseudotehnicism: de ceea ce se cheamă „tehnicism” pot fi acuzaţi un Larry Niven, un Crichton, un Hoyle, autori care îl obligă realmente la efort pe cititor, datorită nivelului ridicat al informaţiei şi speculaţiei scientifice din textele lor; lucrările româneşti din perioada ’55 – ’70 sînt bănuite pe nedrept de aşa ceva. Reproşul generaţiei ’70 se îndrepta, mai mult sau mai puţin conştient, nu atît împotriva prezenţei elementelor scientifice, cît pur şi simplu împotriva unor texte stîngaci scrise.
Ecourile reculului din anii 70 se mai simt şi astăzi, cu efecte din păcate negative. „Obsedaţi” de antitehnicism – de fapt disimulînd precaritatea formaţiei şi informaţiei ştiinţifico-tehnice de care dispun – tinerii autori practică insistent textul axat pe elemente scientiste, recurg adesea la fantastic, la monolog interior, la poemul în proză, făcînd risipă de patetism, intimism, liricizare, declamînd frenetic truisme pline de bune intenţii. Orice ieşire din acest cadru are, după cum am văzut, urmări nefaste.
Există, bineînteles, şi lucrări de valoare: toate însă se circumscriu marginilor genului şi aceasta este un lucru îngrijorător. Atîta timp cît literatura science fiction a unei ţări are un „trunchi”, o „coloană vertebrală” solidă, constituită din texte ingenioase, la un înalt nivel de informaţie şi speculaţie stiinţifică şi tehnică bine integrate în structura textului, pot înflori în voie şi producţiile, să le spunem asa, neortodoxe, situate la graniţa cu oniricul, cu fantasticul, cu suprarealismul etc. Reciproca însă nu este adevărată: diminuarea pînă la dispariţie a „coloanei vertebrale” duce la „diluarea” genului pînă la pierderea propriei identităţi.
Science fictionul românesc e tînăr: are treizeci de ani. O vîrstă la care se închide o paranteză şi se deschide o alta. O vîrstă la care fiecare an pierdut începe să însemne foarte mult. Există o singură alternativă: maturizarea neîntîrziată sau glisare lentă şi inexorabilă spre o marginalizare culturală întristătoare. SF-ul este o artă a maturităţii: în muzică poţi fi genial la 5 ani, în poezie la 17, dar SF de calitate nu poţi crea decît de la o anumită vîrstă încolo. Trebuie s-o spunem răspicat: vremea acumulărilor primitive, a lui „Scrieţi băieţi, numai scrieţi”, a trecut. Scriitorul de SF autentic trebuie să posede un coeficient de inteligenţă ridicat, o cultură vastă, diversificată şi asimilată natural, să fie pe cît de sensibil pe atît de lucid şi angajat faţă de rolul său în cultură şi societate. Un rol departe de a fi minor. Omul contemporan, presat de necesitatea unei specializări stricte şi profunde, fără de care nu sînt posibile performanţele, simte de multe ori nevoia refacerii întregului, a zborului liber prin arii diverse ale spiritualităţii. Or, tocmai aici s-ar putea să aibă SF-ul un rol deosebit, constituindu-se într-un adevărat creuzet „noosartistronic” (M. Herivan), în care pot fuziona filozofia, ştiinţele, poezia, tehnica. Un domeniu de interferenţă interdisciplinară ale cărui franje ar putea oferi o imagine dacă nu globală măcar globalistă, asupra spiritului uman la un moment dat.
Acesta este un aspect. Un altul este poziţia dezavantajată a domeniului ştiinţific în scara de valori a omului mediu. O exprimare agramată este calificată imediat drept incultură, în schimb necunoaşterea legilor lui Newton este privită cu îngăduinţă complice şi amuzantă: chestii pe care le-am învăţat odată, demult, ca să luăm nişte note. Sau, cum spune Huxley: „Dacă noi, cu toţii, am fi interesaţi de genetica viermilor de pămînt, să spunem, sau de ipotezele atomice, pe cît sîntem interesaţi de prieteniile noastre, de artritele noastre, de viaţa noastră sexuală, atunci, de bună seamă, ar exista o singură cultură şi nu două. Poeţii ar scrie versuri despre acizii nucleici la fel de înflăcărate ca şi cele despre sfielnicele iubite, ar scrie despre mecanica cuantică ca şi despre moartea copiilor, iar cercetătorii ştiinţifici ar găsi că e plăcut, ba chiar util, să citească asemenea versuri”. (A. Huxley, Şi restul e tăcere, Ed. Univers 1977, pag. 183). Şi aici SF-ul poate avea un cuvînt de spus.
Un al treilea aspect şi poate cel mai grav: poziţia omului faţă de tehnologie. Individul standard mediu este inferior ambientului tehnologic în care trăieşte; nu are nivelul intelectual şi moral necesar conducerii unui automobil. Ne mirăm cum poate continua imbecila cursă a înarmărilor, dar uităm că deunăzi apăsam nervoşi pedala de acceleraţie pentru că nu suportăm să fim depăşiţi de un automobil mai vechi. Rezultatul: o Hiroshimă rutieră anuală. Şi lucrurile se agravează datorită tendinţei tehnologiilor de a furniza sisteme la cheie, black-boxuri comunicînd cu exteriorul printr-un număr redus de controale… Oricine poate avea astfel acces, în limitele unor sume din ce în ce mai scăzute, la unelte puternice şi ascultătoare, pe cît de eficiente, pe atît de simplu de manevrat, fără a trebui să treacă nici un test de calitate umană. Într-un roman SF superb, tradus la noi sub cel puţin nefericitul titlu Uluitoarea descoperire a lui V.V. Krivoşein (titlul original este Descoperirea eului), sovieticul V. Savcenko scria: „Umblă, umblă mereu, ca să caşte gura la alţii, ca să-i vadă lumea cum arată… pentru ei timpul parcă s-a oprit şi nu se mai întîmplă absolut nimic. Pe vremuri umblau pe Bulevardul Guvernatorului, păşind pe dale de lemn, căscînd ochii la trăsuri sau studiindu-se unii pe alţii. După război, umblau de la ruinele cinematografului „Nipru” pînă la ruinele restaurantului „Dinamo”, pe sub becurile agăţate pe stîlpi de lemn; umblau şi ronţăiau seminţe de floarea soarelui. Bulevardul a fost asfaltat, încadrat în clădiri cu mai multe etaje, din beton, aluminiu şi sticlă, iluminat, pe margini s-au plantat pomi şi s-au sădit flori, dar ei umblă ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Mestecă caramele, ascultă din mers tranzistoarele, discută, confirmînd astfel imposibilitatea de a nimici spiritul filistin. Să te vadă lumea cum arăţi, să caşti gura la lume – să caşti gura la lume, să te vadă lumea cum arăţi. Să dai o raită, să intri apoi la cafe-expres, să înghiţi un pateu cu un pahar de sifon, să mai dai o raită, să intri la WC-ul public de undeva din spatele Poştei, să-ţi rezolvi problemele acolo, sa dai încă o raită, să intri în vorbă, să faci cunoştinţă, iar o raită… viaţă de insectă! […] Iar noi, idioţi încrezuţi, ne-am pus în gînd să-i transformăm pe oameni cu tehnica noastră de laborator! Dar ce să faci cu aceşti filistini? Ce s-a schimbat pentru ei în urma faptului că în locul birjelor au apărut taxiuri, în locul armonicelor – magnetofoane cu semiconductori, în locul convorbirilor directe – telefoanele? Pe vremuri şedeau în jurul samovarelor, iar acum îşi petrec serile în faţa televizoarelor…
Din mulţime răzbăteau frînturi de fraze:
– … Între noi fie vorba, am să vă spun sincer care e părerea mea: bărbatul e bărbat, iar femeia-i femeie!
– … Ce spune: „Valia?” Iar eu: „Nu”! El: „Liusea?” Iar eu: „Nu!” El: „Sonia?” Iar eu: „Nu!”
– …Abram a plecat în deplasare iar nevastă-sa…
– Învăţati să vă mulţumiţi cu clipa de faţă, fetelor!
Dar oare ce se va schimba ca urmare a progresului ştiinţei şi tehnicii? Ei, să zicem că vitrinele magazinelor vor fi pline cu mantouri de vulpi argintii sintetice, cu ceasuri de mînă atomice, funcţionînd o veşnicie, cu frigidere pe bază de semiconductori… Benzile rulante ale trotuarelor automate din plastic luminiscent vor transporta lumea de la spaţioasa cineramă „Nipru” la restaurantul automat „Dinamo”. Nici măcar nu va trebui să-ţi mişti picioarele… Oamenii se vor plimba cu radioteletransmiţătoare microelectronice, pentru ca, fără să mai întoarcă privirea spre interlocutor şi fără să-şi mai forţeze laringele, să poată purta aceleaşi convorbiri eterne:
– Între noi fie vorba, am să vă spun sincer care e părerea mea: robotul este robot, iar mezaninul mezanin.
– Abram a plecat în antiunivers iar nevastă-sa…
– Învăţaţi să vă mulţumiţi cu microsecunda de faţă!
Iar în colţul străzii, un automat conceput în genul unei nave spaţiale va vinde ilustrate – Salutări de pe Venus!, o vedere a cosmodromului de pe Venus încadrat de porumbei care se sărută… […] Odinioară, demult, maimuţele antropoide s-au separat. Unele au luat în labe pietre şi beţe, au început să muncească, să gîndească, altele au rămas să se legene mai departe pe ramuri. În prezent, pe Pămînt a început un nou proces de tranziţie, mai rapid şi mai puternic: saltul umanităţii către o nouă stare calitativă. Dar ce le pasă lor de toate astea? Ce înseamnă pentru ei toate aceste posibilităţi noi ale ştiinţei, ale tehnicii, ale producţiei? Ce reprezintă pentru ei munca noastră? Noi putem să adăugăm inteligenţă, îndemînare, capacitate de muncă… E şi? Vor învăţa nu de dragul măiestriei şi satisfacerii curiozităţii, ci pentru a fi mai bine retribuiţi, pentru o muncă mai uşoară, pentru a se ridica deasupra altora prin erudiţia lor. Voi cumpăra şi vor acumula, ca ceilalţi să admire bunăstarea lor, ca să-şi umple golul moral şi spiritual prin grija pentru obiecte. Şi pentru zile negre. Poate că asemenea zile nici nu vor mai veni. Dar, deocamdată, datorită lor, toate zilele sînt cenuşii… Ce plictiseală. Am să plec la Vladivostok”.
Ce-ar mai rămîne de spus? Aşa cum se poate observa imediat, argumentele aduse în discuţie nu ţin de sfera esteticului, cel puţin în mod direct. Asta va face probabil să se audă vocile iritate ale celor care neagă apartenenţa SF-ului la literatură. Le vom răspunde că au perfectă dreptate. Science-fictionul adevărat reprezintă mai mult decît o literatură: este un mod de a trăi.
Cristian Tudor Popescu
Eseu premiat la concursul de literatură şi artă de anticipaţie tehnico-ştiinţifică, ediţia 1986, apărut în Almanahul Anticipaţia 1988.
Text reprodus cu permisiunea autorului.
Mulţumim colegilor de la cpsf.info pentru ajutor.