Florina Ilis în dialog cu Cătălin Sturza
Florina Ilis a publicat, mai întâi, o carte de haiku-uri, „Haiku şi caligrame“ (2000), urmată de două romane, „Coborârea de pe cruce“ (în 2001) şi „Chemarea lui Matei“ (în 2002). Consacrarea i-a adus-o, însă, romanul „Cruciada copiilor“, care a obţinut numeroase premii, printre care se numără Premiul pentru proză al revistei „România literară“ şi premiul „Cea mai bună carte de proză a anului 2005“, al Uniunii Scriitorilor din România. Cel mai recent roman al ei, „Cinci nori pe cerul de răsărit“, a fost lansat recent la Editura Cartea Românească.
Puţină lume ştie însă că Florina Ilis este doctor în Filologie şi că teza ei de doctorat, intitulată „Fenomenul Science Fiction în cultura postmodernă: Ficţiunea cyberpunk“, a apărut, în 2005, la Editura Argonaut din Cluj.
C. S.: Când spuneam că puţină lume ştie despre doctoratul tău, nu voiam să spun că lumea e ignorantă. Cei care ştiu că ai o teză de doctorat despre S.F. sunt, într-adevăr, puţini. Nici măcar editorii tăi nu cred că au idee – lucru verificat prin faptul că teză nu e menţionată nicăieri, pe vreun site, şi nu apare nici pe Wikipedia în limba română. Nu vrei să amesteci literatura cu activitatea ştiinţifică sau e, pur şi simplu, o scăpare a presei şi a editorilor?
F. I.: Am publicat „Fenomenul science fiction în cultura postmodernă. Ficţiunea cyberpunk“ mai ales la insistenţa editorului. E vorba de domnul Valentin Orga de la Editura Argonaut din Cluj-Napoca, căruia îi datorez apariţia acestei cărţi. Nu intenţionam să-mi public teză, deşi mi s-a spus de multe ori că pentru România este o lucrare de pionerat, iar aprecierile celor care au citit-o au fost cum nu se poate mai entuziaste. Nu m-a preocupat însă ideea de a face o carieră din teoria sau critica literară. Ceea ce-mi doresc este să mă dedic în întregime literaturii şi nicidecum activităţii ştiinţifice. Din această cauză am privit cu oarecare detaşare apariţia cărţii, lăsând totul, prezentare, publicitate, numai în seama editorului.
Subiectul pe care mi l-am ales pentru teză m-a incitat, însă, de la început, cu atât mai mult cu cât avea de-a face, în special, cu literatura. Desemnând iniţial o formă bizară de science fiction – intenţia inventatorului cuvântului (Bruce Bethke) era aceea de a da un nume juxtapunerii unei atitudini juvenile punk cu impactul produs de tehnologia de vârf – cyberpunk-ul îşi începea cu adevărat cariera, că o nouă direcţie în science fiction, abia în 1984, prin „Neuromantul“ lui William Gibson, inventatorul termenului cyberspace, precum şi mentorul mişcării. Un important aspect al cărţii mele îl constituie analiza, din perspective diferite, a principalelor teme ale ficţiunii cyberpunk, care diferenţiază, de altfel, acest tip de scriitură de restul textelor science fiction. Temele esenţiale ale genului provin fie din aria poetică a S.F.-ului, fie din direcţia postmodernă. De aceea, mi-am propus, în teză, să descopăr în ce măsură anumite teme sau strategii narative „migrează“ dinspre o zonă literară spre alta. Dacă, după cum bine se cunoaşte, modernismul înalt cultivă un gust rafinat pentru rigoarea estetică, postmodernismul, fără să renunţe, evident, la criteriile estetice, a devenit însă mai permisibil, în ceea ce priveşte, de pildă, registrul tematic sau stilistic. De la aceste premise am pornit atunci când am început să-mi scriu teza.
C. S.: Care sunt, în mare, temele tezei de doctorat?
F. I.: Am urmărit mai întâi evoluţia literaturii science fiction, încercând să descopăr condiţiile care, treptat, au dus la apariţia unei conştiinţe critice a genului, suficient de puternică pentru a influenţa interesul scriitorilor science fiction pentru ridicarea valorii estetice a scrisului lor. Apoi, pornind de la cei mai cunoscuţi teoreticieni ai paradigmei postmoderne (J.Fr. Lyotard, Ihab Hassan, Linda Hutcheon, Brian McHale, Fredric Jameson, Baudrillard sau alţii) am analizat modalităţile prin care poetica postmodernă s-a lăsat „sedusă“ de anumite teme, motive şi strategii narative care veneau din direcţia unor fenomene literare marginale. Pe fondul acestui „import“ liber de tehnici narative, un import „autorizat“ chiar de anumite instanţe academice, unii scriitori de science fiction au descoperit că exploatarea ficţională a noii realităţi, a realităţii virtuale, generate de computer, ar putea reprezenta o posibilă cale de acces spre literatura de calitate. Această nouă orientare a primit denumirea de cyberpunk. Apariţia acesteia a fost posibilă şi pe fondul dezvoltării fără precedent a tehnologiilor informaţionale prin intermediul cărora conştiinţa umană se confruntă cu o nouă realitate, realitatea virtuală. Am dedicat un capitol din carte analizei acestei poetici, referindu-mă, în mod special, la cazul scriitorului William Gibson. Mi-ar fi plăcut (dar asta depăşea deja intenţiile mele) să analizez şi invers, adică, acele teme şi strategii narative care „migrau“ dinspre science fiction înspre literatura mainstream. Sunt anumiţi scriitori care, fie într-o manieră mai subtilă, precum Haruki Murakami, de pildă, fie explicit, că Michael Cunningham, mai ales în a treia parte din „Zile exemplare“, au folosit motive sau teme din science fiction, topindu-le în substanţa scrisului lor fără să devină prin asta autori science fiction. Pot fi date şi alte exemple de acest fel.
C. S.: Unele dintre aceste teme (relaţia dintre cultura de masă şi tehnologia informaţiei, dintre uman şi postuman, dintre spaţiul virtual şi spaţiul real) se transpun şi în romanele tale. E o preluare programatică a lor, că un soi de schelet peşte care construieşti raţional, după un plan anume?
F. I.: Nu cred că lumea în care ne-am format şi continuăm să evoluăm nu ne influenţează într-un fel sau altul modul de a gândi şi de a simţi. Iar scrisul, literatura în general, nu face decât să reprezinte concepţia despre lume a scriitorului. Aşadar, fără să vrea sau chiar fără să fie atrasă de subiect, literatura e nevoită să reflecteze asupra unora dintre problemele pe care celelalte domenii ale cunoaşterii şi le pun într-o manieră, mai mult sau mai puţin, explicită. Şi, printre aceste probleme, se află şi cele de care spuneai, raportul dintre cultura de masă şi tehnologia informaţiei, relaţia dintre uman şi postuman şi, nu în ultimul rând, trecerea dintre spaţiul real spre cel virtual. Asta fac şi unele dintre personajele mele. Îşi pun probleme. Evident nu le rezolvă, dar cel puţin problematizează lumea în care trăiesc. Un aspect al relaţiei uman-postuman poate fi regăsit, de exemplu, în „Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit“. Îmi pare rău că niciunul dintre interpreţii acestui roman nu a sesizat acest lucru, trecând cu vederea manieră în care cele patru personaje, prin artificii mai mult sau mai puţin conştiente, se mecanicizează, în timp ce robotul Qrin se lasă atras de lumea umană, umanizandu-se. Acţiunea cărţii, petrecându-se în Japonia, nu putea să nu atingă această relaţie dintre uman şi postuman, societatea japoneză contemporană posedând o înclinaţie specială spre acest gen de raporturi.
Interviu preluat din revista Cultura cu acordul lui Cătălin Sturza.