Nu e momentul să teoretizez acum relaţia dintre SF şi utopie, relaţie care este, fără îndoială, şi delicată, şi veche, şi profundă. Mă rezum deocamdată la constatarea că, la noi cel puţin, anticipaţia s-a născut în acelaşi leagăn cu fantazările utopice şi a crescut adesea într-un strâns, uneori chiar indisolubil parteneriat cu ele. Dacă în scrierile recente legătura pomenită se manifestă ceva mai capricios, în bună măsură mascat, ori, ca într-un cuplu obosit, vânturând argumentele divorţului, autorii mai vechi o lasă în schimb la vedere, şi încă în deplină lumină revelatoare. Portretele de mai jos sunt, cred, o bună dovadă în acest sens.

GEORGE RADU MELIDON

Melidon este un utopist ieşean din generaţia dezamăgită de eşecul revoluţiei din 1848-1849, moment ce lăsa intelectualitatea românească în derută, iar perspectivele de dezvoltare ale ţării păreau compromise. S-a născut în 13 martie 1831, la Roman (moare în 1897). Contemporanii şi-l amintesc ca pe un om cu fantezie bogată, dar nesupusă unei discipline literare şi, în consecinţă, alunecând cu uşurinţă spre bizarerii. A fost profesor de mitologie, retorică şi poetică la Gimnaziul din Iaşi, a trecut o vreme prin cercul lui Gheorghe Asachi, fiind şi colaborator sporadic la publicaţiile acestuia. În Almanah de învăţătură şi petrecere (partea a doua a Calendarului pentru români tipărit de Asachi), publică în 1857 Un vis curioz, viziune onirică asupra societăţii româneşti, pe care şi-o imaginează proiectată într-o dimensiune temporală viitoare. Scrierea urmează convenţii preluate ceva mai târziu şi de Demetriu G. Ionnescu în Spiritele anului 3000. Povestitorul, în pielea căruia Melidon se transferă integral, suportă în ultima zi a anului 1855 efectele unei răceli combinate cu surmenaj şi adoarme, părându-i-se că se redeşteaptă abia la primele ore din noul an. Nişte surprinzătoare transformări fizice (barba sură şi o „oarecare slăbăciune” trupească) îl alarmează, la fel şi schimbările găsite în lumea exterioară. Visul constituie, de altfel, un vehicul clasic al saltului în timp, convenţie adoptată comod şi de autorul nostru: alter-ego-ul său se vede astfel nevoit să accepte că trecuse de fapt pragul anului 1907, sub înfăţişarea (verosimilă) a unui bătrân de 76 de ani. Formal, dar şi sub raportul conţinutului, relatarea lui întruneşte condiţiile elementare ale unei anticipaţii, în centrul căreia plasează oraşul Iaşi, modernizat în plan arhitectonic şi înviorat ca mentalitate şi civilizaţie. Uliţe renumite pentru îngustimea şi urâţenia lor mohorâtă devin acum bulevarde largi, cu construcţii impunătoare.

„De o parte şi de alta se rădicau nişte întinse zidiri, câte cu patru-cinci rânduri, unele. Trotuarele erau largi, coperite cu pietre colorate; pe amândouă părţile, adecă despre case şi despre mijlocul uliţei, ele erau mărginite cu un neîntrerupt şir de arbori la o egală distanţie unul de altul. Uliţa, ea însăşi, era paveluită tot cu pietre conice, însă nişte pietre nu ştiu cum, mai bune, mai curate, mai bine aşezate şi care promiteau o îndelungată trăinicie. Apoi uliţa era curată ca-n palmă: ai fi găsit un ac, să-l fi scăpat. Din distanţie în distanţie, se înălţa câte un frumos reverber, cu câte trei sau patru fănare, frumos ornate.”

Clădirile de la 1855 (Palatul domnesc, Mitropolia) au suferit schimbări care le fac de nerecunoscut. Altele, noi (Biblioteca publică naţională, Muzeul „de istorie şi frumoase arte”, un „Aşezământ de facultăţi şi ştiinţi”), împlinesc visul cultural al autorului pus pe promenade în viitor. În consecinţă, oraşul îndeplineşte idealurile de estetică şi salubritate ale oricărui utopist. Un ghid de ocazie prezintă uluitoarele transformări, explicând totodată cauzele lor: nişte măsuri drastice de redresare naţională, datorită cărora „astăzi legea e lege şi statul e stat”. Dar şi particularii se jertfesc pe altarul binelui public, cotizând din averea lor „pentru a înfiinţa o şcoală, o bibliotecă, un muzeu”. Spre deosebire de contemporanii de la 1855, oamenii întâlniţi în cale „toţi aveau un aer străin de acel ce-l au obicinuit. Toţi se păreau mândri, veseli, neatârnaţi”. Evident, adevărata trezire din acest „vis curioz” readuce lucrurile în dimensiunea lor penibilă, greu, dar – vorba lui – nu cu neputinţă de schimbat. Prin anticipaţia sa melioristă, fără virtuţi literare, George Radu Melidon se înscrie în acel proto-SF de care vorbea Florin Manolescu şi care pregăteşte din umbră intrarea în scenă a SF-ului veritabil.

DEMETRIU G. IONNESCU

La 17 ani, ca elev al liceului bucureştean „Sfântul Sava”, autorul se poziţiona în chip firesc mai aproape de literatură decât de firele încâlcite ale politicii pe care avea s-o servească ulterior în mod pasionat, vreme de multe decenii, sub numele public de Take Ionescu. Născut la 13 octombrie 1858 la Ploieşti, viitorul lider al Partidului Conservator Democrat din România începutului de secol XX trece iniţial, în formarea sa intelectuală, printr-o şcoală a înflăcărărilor romantice exhibate de personalitatea mesianică a lui Ion Heliade Rădulescu. Născute în climatul socialismului utopic francez, convingerile acestuia şi le însuşeşte, în tinereţe, fără rezerve, făcându-le loc în mai multe articole şi proze publicate în Revista Junimei, pe care elevul (pe numele său adevărat: Dumitru Ghiţă Ion) o editează împreună cu un coleg. După studii de drept la Paris, pe parcursul cărora va fi coleg cu Raymond Poincaré, viitorul preşedinte al Republicii Franceze, Take Ionescu, ale cărui discursuri pline de elocinţă sunt celebre, va intra de asemenea în politică şi va îndeplini funcţia de ministru de Externe în momente-cheie pentru destinele României. Mai precis, în plină desfăşurare a Primului Război Mondial (mandatul 1917-1918), cu o contribuţie esenţială la intrarea ţării în război împotriva Germaniei, şi între 1920-1922, când este şi şeful Comitetului Naţional la Conferinţa de Pace de la Paris. Ajunge chiar prim-ministru, pentru o singură lună. Moare de febră tifoidă în acelaşi an 1922, în 21 iunie, la Roma.

Lucrarea prin care Demetriu G. Ionnescu şi-a adus contribuţia la constituirea anticipaţiei româneşti este Spiritele anului 3000, o utopie antimonarhică, antireligioasă şi, paradoxal în raport cu cariera de mai târziu a semnatarului ei, antipolitcianistă. Publicată de Revista Junimei în 1875, scrierea dă drept realizate o serie de miracole ale progresului tehnico-ştiinţific pe care Ion Hobana le citează succint: „îndulcirea climei, prin canale şi perdele de păduri; transformarea deşerturilor în mări; cultivarea pampasurilor; desţelenirea pădurilor seculare; crearea unei insule artificiale, în care se află capitala Pământului; rezolvarea problemei hranei; descoperirea cârmei balonului”. La nivel social, cunoscutul tăvălug uniformizator al gândirii utopice îşi face din plin datoria, imprimând puritate morală şi o ordine implacabilă în toate compartimentele republicii viitoare, de la organizarea constituţională, până la instrucţia publică şi religia tipizată pe clişeul iacobin al cultului Raţiunii. Există în povestire şi o amuzantă „evocare” a Bucureştiului din anul 3000, căruia naratorul (personaj resuscitat dintre contemporanii autorului) îi panoramează din balon aspectele ameliorate:

„Eram neapărat pre bulevard, unicul pre timpurile mele. Mi-aruncai ochii şi văzui o mare inscripţie, Strada Progresului, în colţul unde fusese Sărindari, şi alta, Strada Academiei, în colţul fostei case Greceanu. Când ştiui unde mă aflam, începui a mă uita în dreapta şi în stânga, uimit de splendorile ce mă înconjurau. Strada era de o lărgime considerabilă. În mijlocul ei un canal destul de larg, bine încheiat şi încins de numeroase punţi, lăsa să se strecoare graţioase gondole şi mici nave cu vapori. Restul stradei, cuprinsă între canal şi case, era pavat, în toată lăţimea lui, de întrege lespezi de peatră, astfel dispuse ca ploaia să se poată scurge în colosalele cloace subterane, cari pre atunci străbăteau, nu numai stradele principale şi ministeriale, ci tot oraşul, prin nişte crătare de fier, care separau arena trăsurelor de trepătarul pedestrilor. Patru rânduri de arbori, două pre lângă chei, iară cele alte două între trepătare şi arenele trăsurelor, dau umbră nenumăratelor bănci, cari aşteptau de-a lungul pre călătorii fatigaţi. De ambele părţi, grădini mari, frumoase şi pline de profume, înconjurau case de o alboare plină de ninsoare, înalte, deşi cu un singur etaj, ornate cu coloane şi acoperite cu noi grădini, în cari se aflau plante din toate unghiurile pământului. Bazinele de apă abundau şi purificau aerul. Pre trotuare, din distanţă în distanţă, statui de marmură aminteau poporului pre marii bărbaţi de litere, ştiinţe şi politici, necunoscuţi mie. În fine, ajunsei în faţa Universităţii, unde se afla la 3000 ca şi pre la 1875, Muzeul antichităţii, Salele de tabele, Biblioteca şi Academia (minus Senatul). Până a nu analiza însă în detalie edificiul cel mai colosal şi mai frumos ce-am văzut în lume, un alt spectacol şi mai nou îmi atrase privirea. De partea cealaltă, în locul unde ştiam că se afla statuia lui Mihai, în mijlocul unei grădini feerice, o reuniune de statue, mari şi pline de viaţă, formau un fel de armonie a cugetării. Toate reprezentau un acelaşi fel de fiinţe, căci toate erau susţinute de acelaşi fel de pedestale, geniile poeziei. Aceste figuri surâzătoare erau poeţii antichităţii.”

Heliade, Alecsandri şi Bolintineanu nu lipsesc dintre reprezentările sculpturale ale acestei utopii arhitectonice. Bucureştiul salubrizat din reprezentarea de mai sus face bună companie cu fabuloasa Atlantidă, pentru care autorii specializaţi, de la André Laurie la Pierre Benoît, n-ar fi putut găsi figurări urbanistice mai potrivite subiectului lor.

ALEXANDRU SPERANŢĂ

Autor obscur, ne-a fost readus fugitiv în atenţie de Ion Hobana în antologia sa din 1969, Vârsta de aur a anticipaţiei româneşti. Nu i se cunosc datele biografice, exceptând puţinele informaţii cu care îşi însoţeşte el însuşi singura povestire publicată. A avut parte de o instrucţie şcolară precară (cursul primar), completată cu ce a mai putut aduna, ca autodidact, în experienţa sa de lucrător tipograf. E de presupus că în mediul tipografic bucureştean l-a cunoscut pe Victor Anestin, sau măcar a auzit de el. Din motive derivate firesc din textul autorului, Hobana e îndreptăţit să creadă că Speranţă l-ar fi citit pe Edgar Poe, copiind ideea scrierii sale şi unele soluţii „tehnice” din povestirea Hans Pfaal. Ca şi la scriitorul american, în O călătorie în Lună (1907) vom avea de-a face cu un periplu selenar înfăptuit cu balonul. Un balon înzestrat, însă, cu motoare ultraperformante, cu proiectoare electrice şi aparatură destinată telegrafiei fără fir. Vehiculul se construieşte în secret, tot ca la E. A. Poe, dar voiajul în sine n-are nimic din relatarea tensionată şi plină de trăiri verosimile a lui Hans Pfaal. Pe acelaşi traseu cosmic, Henric Stahl avea să dea, câţiva ani mai târziu (Un român în Lună, 1914), o descriere imaginară mult mai bogată în amănunte şi în observaţii aerostatice corecte. Personajele lui Alexandru Speranţă ajung totuşi în Lună, ca pe un tărâm de basm, unde solul e alcătuit din argint pur. Constatarea produce observaţii de bun-simţ ironic: „dacă din întâmplare Luna s-ar întâlni vreodată cu Pământul nostru, cu siguranţă că oamenii, în 24 de ore, ar preface-o în monetă şi în juvaieruri preţioase”. Ca şi în cazul venusienilor lui Anestin, pe autor îl interesează în mod predilect utopia locuitorilor corpului ceresc vizitat, dar nici „petrecerile şi excursiunile”, „conferinţele cu explicaţiuni” şi „ilustraţiuni” pe subiecte terestre nu sunt eliminate din programul turismului cosmic. Descoperirile n-au nici o tangenţă cu selenografia, trădând mai curând o inocenţă candidă. Astfel, „pe o parte a Lunei […] terenul ei este foarte moale şi cam căldicel”, în altă parte apare „un fel de mină” de unde locuitorii Lunii „îşi scot praful din care îşi prepară alimentele”. Altă locaţie vizitată ar fi locul sacru pe care selenarii îl venerează ca matrice originară a neamului lor: „Este un fel de groapă colosală, al cărei fund nu se zăreşte, şi de unde iese un fel de fum de o culoare roşie ca purpura”. Zona cea mai spectaculoasă a corpului ceresc explorat are terenul „neted şi lucios întocmai ca o oglindă”, reflectând, precum concavitatea bine şlefuită a unui telescop, „o mulţime de planete prin dreptul cărora se preumblă Luna”. În acelaşi regim al ingenuităţii involuntar amuzante se conturează amănuntele perfectei societăţi selenare. Dincolo de organizarea utopică, ne mai reţin atenţia unele curiozităţi:

„Astfel la dânşii este numai un singur sex; nu ştiu cum l-or fi numind ei. Pot spune că se aseamănă foarte mult cu sexul nostru bărbătesc, cu deosebire că nu au mustăţi şi barbă; în loc de îmbrăcăminte ei au un fel de pojghiţă de argint ce cu timpul se îngroaşă şi după care se poate deduce că trebuiesc a fi foarte bătrâni.

Numărul lor nu e mare; ca o aproximaţie pot spune că nu întrec suma de o mie.

Nu mănâncă decât o dată pe lună şi luna lor trebuie să fie foarte lungă, căci în intervalul cât am stat la dânşii, noi trebuie să fi mâncat mai bine de două sute de ori, pe când dânşii numai o singură dată, iar alimentele lor se compun dintr-o făină ce şi-o prepară dânşii din argint, neavând nevoie de nici o băutură. […]

Ne plictiseau aproape cu atâtea întrebări ce ne tot făceau şi arătau foarte curioşi de a şti toate amănuntele existenţei noastre. Dar nimic nu i-a impresionat aşa de mult ca faptul că noi suntem de două sexuri şi toţi în genere şi-au arătat părerea de rău că n-am adus cu noi barem un singur exemplar din celălalt sex.”

Modestă ca literatură, călătoria în Lună închipuită de Alexandru Speranţă trădează o pasiune astronomică sinceră, naivă, insuficientă totuşi în starea ei „pură”, din lipsa unor cunoştinţe ştiinţifice temeinice. Situaţia atrage în scenă detaliul fantezist, construit şi acesta tot în regimul candorii inocente a degustătorilor de basme populare.

CLEANT SPIRESCU

Nu avem nici despre acest autor alte date decât cele furnizate de scrierile sale redactate în tiparul poemului epic. La începutul secolului XX, când era în vogă o anume literatură didactică şi moralist-educativă destinată distracţiei şi cultivării lejere a ţăranului român, autorul s-a specializat în subiecte „populare”, versificate în regimul platitudinii fluente şi cu înclinaţie spre surprinderea aspectelor groteşti din istorioarele personajelor pe care şi le imaginează în perimetrul satului nostru tradiţional: „baba Floarea”, „Ion şi Nuţa” etc. Pentru un confecţioner de asemenea broşurele vag amuzante şi complet lipsite de valoare literară, reorientarea spre teme mitologice şi spre provocările ştiinţei, spre dificultăţile reale ale unei cosmogonii filozofice, apare oarecum pe neaşteptate. Cu tot efortul de readaptare, rezultatele nu întrec nivelul superficialităţii şi al ambiţiilor fără temei. Poemul Atlantis sau Epoca de aur (1929) figurează în versuri monotone o utopie regresivă inspirată din legenda atlantă, aşa cum a fost lăsată ea posterităţii de dialogurile platoniciene. Atlantida este văzută asemeni unei Sodome pline de un irezistibil magnetism pentru lumea preistorică în care şi-a impus dominaţia. Lucru cu atât mai grav şi inacceptabil, cu cât societatea atlantă este şi performera unei ştiinţe de vârf, exprimată prin numeroase aplicaţii tehnice. Astfel, palatul marelui preot Magor adună între zidurile sale invenţii remarcabile:

„Cinema-n culori mai are, gramofon perfect, de preţ,

Telefon cu fir şi fără, aparatul cel nou sismic,

Radio-televizorul şi luneta cu tub prismic”.

Enumerarea aparatelor de confort domestic ale atlanţilor nu se opreşte însă aici:

„… Mai sunt pompe şi turbine

Cum şi mari frigorifere ce funcţionează bine”.

Sau, alimentate de energia captată din îmbelşugatele căderi de apă:

„Spaţioasele subsoluri, împărţite-n multe ramuri,

Au maşine şi motoare, acumulatori, dinamuri”.

Ştiinţa cu caracter ocult a atlanţilor îi prilejuieşte autorului lungi filozofări rimate despre materia astrală, despre spaţiu şi timp (noţiuni considerate artificiale şi iluzorii) şi face, de asemenea, referiri la lumile locuite ale Universului. Acestea din urmă vor fi, în mod hotărât, neasemănătoare cu modelul ştiut al vieţii de pe Pământ, întrucât:

„… pe-alte planete, ale lor inteligenţe

Sunt, în mediul de-acolo, de-alte soiuri şi esenţe”.

În ciuda acestui răsfăţ de tehnicitate, în societatea atlantă desfrâul şi corupţia înfloresc până la vârful ierarhiei imperiale, condamnând fără drept de apel lumea aceasta la ruină şi la dispariţie fizică. Li se opune însă, în bunele tradiţii utopice, omul de ştiinţă: savantul răzvrătit Volunt, prin care idealismul abstract şi virtuţile morale ameninţate fac o ultimă încercare de a schimba cursul deraiat al evenimentelor. Instrumentul de influenţare socială este de natură chimică: un ser subtil, cu calitatea de a anihila subit relele din caracterul uman, deschizând astfel calea spre purificarea speciei şi spre conservarea în eternitate a strălucirii continentului atlant. Ceea ce în poemul lui Cleant Spirescu chiar reuşeşte, conducând la instaurarea râvnitei Epoci de Aur. Un paradis provizoriu ce nu va putea evita, totuşi, seismul mitic despre care Antichitatea ne-a lăsat nişte tulburi – şi tulburătoare – mărturii.

Cosmos sau Cântarea stelelor (1935) este un alt poem discursiv, mult diluat, căzut într-atâta în „filozofie spiritualistă”, în misterios şi ocult, încât imaginea produsă pentru un Univers al obiectelor şi forţelor colosale riscă să fie luată temeinic în stăpânire de nişte iremediabile confuzii. Cosmologia figurată aici implică o metafizică a sufletului încorporat rând pe rând în animale, cu participarea unor frecvente moralizări creştine, amestecate cu emanaţii ale ocultismului. După un tablou al descompunerii materiei stelare în molecule simple şi chiar în fragmente de atomi, găsim în poem şi accente optimist-utopice, rezervate destinului uman. Astfel, în ciuda tuturor dificultăţilor întâlnite pe traseu, omenirea

„…prin dureri purificată va renaşte până-n clipa

Când pe globul vostru-a-ntinde moartea pentru veci aripa”.

Sugestia unui final descrescător al civilizaţiei umane, corespunzând viitorului îndepărtat şi pe deplin epuizat de energii, este vagă în aceste comune sonorităţi ideatice, săltăreţ rimate. Cam în aceeaşi perioadă, însă, ea devenea viziune pregnantă, însoţită de o avantajoasă calitate artistică, la Felix Aderca, în romanul Oraşele scufundate.

DORINA V. IENCIU

Cataclismul anului 2000 e singura carte de proză publicată de Dorina V. Ienciu, în 1933. În ciuda titlului, romanul are prea puţin în comun cu anticipaţia de esenţă catastrofică, specializată în ciocniri planetare, cum s-a prefigurat ea în SF-ul mondial, iar la noi într-o lucrare deschizătoare de drumuri a lui Victor Anestin (O tragedie cerească). Am mai arătat asta şi în altă parte: catastrofal este mai degrabă stilul lirico-senzaţional al cărţii, cu invenţii lexicale deconcertante, virate prompt în parodie involuntară:

„Ornicul bătu ora 1. Fidias regulă telescopul; ochii lui scrutători, ademeniţi de obstacol şi fixaţi asupra unui punct, rămân încremeniţi în orbite. Adâncimea şanţurilor de pe frunte pronunţă plastic efectele înregistrate. Mâna stângă aşază înfrigurată arătătorul pe un buton. Prin uşi invizibile răsar cinci fiinţe, păşind fără zgomot ca nişte fantome. În observator linişte captivantă. Elevii aşteaptă cuvântul magic. Faţa maestrului se crispă. Ridicându-şi capul, pletele albe descărcau scântei, iar ochii-i fosforescau…”

E adevărat, în tensiunea unei asemenea scene de aşteptare astronomică, perspectiva unui pericol cosmic se poate contura şi ea. Dar bolidul reperat de telescoapele Pământului se dovedeşte a fi doar o paşnică navă marţiană, care aterizează fulgerător. Îmbrăcaţi în haine „ce păreau suprapiele, dându-le înfăţişare de scafandri”, musafirii („aeronauţii marţieni”) poposesc senin în mijlocul publicului fascinat. În cinstea lor se dau serate şi concerte, ca, de altfel, la toate vizitele simandicoase. Conversaţiile abundă şi, odată lansate, se întind la nesfârşit, fiindcă obiectivul autoarei priveşte o instructivă confruntare de civilizaţii, de culturi specifice. Purtând nume încărcate de o nu tocmai exactă sugestie mitică (Saturnus, reprezentantul ştiinţei), Uranus („savantul cultului şi al moralei”) şi Marte (nici mai mult nici mai puţin decât patronul artelor!), marţienii reprezintă o lume fundamental utopică. În consecinţă, ei se vor strădui metodic să-şi convingă interlocutorii de avantajele instituirii unui asemenea regim de caldă umanitate şi pe Pământ, unde „răul predomină binele”, iar viaţa e încă departe de ideal. Idealul ar fi, la fel ca pe Marte, ca statele să se structureze pe sexe, atât bărbaţii, cât şi femeile avându-şi-l pe al lor. Viaţa sexuală însăşi e pasibilă de reformare, întrucât presupune sterilizarea automată a bărbaţilor trecuţi de 40 de ani, dar şi a altora mai tineri, dacă îşi ratează examenul capacităţii creative. Tot după model marţian, are loc şi o generalizată extirpare a viscerelor imunde, menită să schimbe radical modul de alimentaţie al omului, dezgustător pe tot traseul tradiţional, de la masticaţie şi până la monstruoasa defecaţie. Zeea, fiica savantului Fidias, este cea care se sacrifică pentru a demonstra eficacitatea soluţiei marţiene şi a procedeului chirurgical menit s-o pună în practică. Devenită prin forţa lucrurilor mai suplă şi mai pură, ea se pregăteşte de căsătorie cu Marte, iar perioada logodnei şi-o petrec în discuţii filozofice, „punând la punct şi proiectul pentru organizarea statului femeii”. Ca şi la Anestin, iar mai târziu la Alexandru Hertzug, lumea se perfecţionează prin raţiunea cultivată excesiv, în detrimentul sentimentului izgonit din natura umană. Apar, bineînţeles, şi campionii misticii utopice, propovăduitorii fanatici ai reformei marţiene, cea „aducătoare de atâta fericire”. În plină campanie de inginerie genetică şi de educaţie prin şcoala uniformizării, se conturează viguros şi noul ideal ştiinţific: „vom ajunge să dezbrăcăm una câte una din însuşirile pământeşti, spiritualizând toată compoziţia minerală a fizicului nostru”. Promovat de noua şi „adevărata ştiinţă”, idealul acesta stupefiant nu trece însă fără să întâmpine şi revolta organizată a celor excluşi de la binefacerile utopiei. Dar, vorba unui personaj din categoria optimiştilor: „Vom învinge şi rezistenţa lor…”

Atât stilul, cât şi construcţia stângace a romanului lasă impresia că am avea de-a face cu lucrarea unei începătoare, aflată la primele osteneli asupra hârtiei de scris. În realitate lucrurile stau cu totul altfel. Autoarea avea aproape 50 de ani când a publicat Cataclismul anului 2000 şi îşi mai „făcuse mâna” prin reviste, în special cu poezie. Informaţii biografice despre Dorina V. Ienciu (Victoria Borza la naştere) au început să apară târziu, din motive ce vor fi înţelese imediat. S-a născut la 14 august 1887, în localitatea Bratca din judeţul Bihor, dar, ca profesoară, a trăit o vreme în Banat, colaborând la reviste regionale precum Fruncea şi Foaia diecezană, apoi în Capitală, unde soţul său a fost o vreme inspector general în Ministerul Cultelor. După 1945, a suferit împreună cu întreaga familie condamnările politice şi regimul dur al închisorilor comuniste. Soţul i-a murit în penitenciarul de la Aiud, fiul i s-a sinucis îndată după eliberarea lui de la Gherla. În 1960, trecută de şapte decenii fiind, a părăsit ţara şi s-a stabilit în Franţa. De-acum înainte va colabora cu versuri la revistele exilului românesc (Buna Vestire, Apoziţia, Vatra, Revista scriitorilor români), reuşind să publice două volume de poezii, la Madrid (Aripi de lumină, 1963, reeditarea unui volum cu acelaşi titlu apărut la Bucureşti în 1940) şi Paris (Versuri, 1972). Ne lipsesc dovezile privitoare la data şi locul morţii. Din perspectiva experienţei grele şi pline de suferinţă pe care o întrevedem prin grila informaţiilor consemnate mai sus, suflul utopic al romanului autoarei apare, pentru cititorul de astăzi, cel puţin descumpănitor.

ILIE IENEA

Prozator şi poet, Ilie Ienea s-a născut la 6 iulie 1906 la Orşova, într-o familie relativ modestă care îşi avea originea, după cum afirmă criticul de artă Petru Comarnescu, în Borlovenii Vechi, Bozovici, de pe Valea Almăjului. După liceul făcut la Caransebeş şi Oraviţa, a urmat Facultatea de Drept la Cluj, profesând ulterior ca avocat şi jurisconsult. Legat prin fire trainice de Banatul natal, unde a şi debutat de altfel (la revista Suflet Nou din Comloşul Mare), a activat – cum se poate citi într-un necrolog publicat de revista Orizont, „cu distincţie şi lipsă de ostentaţie” în viaţa literară a oraşului Timişoara, unde i se cunoştea şi pasiunea statornică pentru vioară, pentru muzică în general. Traducător din franceză, a transpus în româneşte poemul Cimitirul marin de Paul Valéry, iar poezia lui Baudelaire a tradus-o integral. A murit fulgerător la începutul lui februarie 1974, lăsând needitate mai multe volume de proză şi poezie originală. Cartea care ne interesează, Ard luminile-n Vitol, s-a publicat însă la Timişoara, în 1937. Romanul este o utopie „viitoristă”, răsturnată însă în trecutul îndepărtat, ilustrând a priori ipoteza lui Mihu Dragomir despre civilizaţiile evoluate pe aiurea până la a fi anticipaţii pentru noi, astăzi, şi care ajung să ne construiască incidental istoria. Dincolo de stilul metaforic, de o inflamată poezie, şi de inconsistenţa juvenilă a unor personaje lăsate să dialogheze patetic şi preţios, în dueluri orale caracteristice adolescenţei, scrierea închipuie o lume preocupată intens de înfrângerea gravitaţiei. Obiectiv cam îndepărtat, totuşi, ţinând seama de faptul că tulbură planeta Vitol la zece mii de ani după inventarea automobilului. Din acest punct de vedere, autorul era însă în ton cu Felix Aderca, la care urmaşii degeneraţi ai civilizaţiei actuale descoperă mijlocul de a părăsi planeta abia în viitorul nostru îndepărtat, sub ameninţarea unui Soare pândit de stingerea iminentă a energiilor sale lăuntrice.

Evoluând într-un vag cadru futurist, adolescenţii lui Ilie Ienea se bucură de iluminatul nocturn şi de clima dirijată, fac fotografii şi ascultă muzică la patefon. Nu privirea astronomică este cea care le îngăduie să ia în seamă stelele, ci o surprinzător de candidă imaginaţie poetică, menită să le figureze drept „pioneze incandescente înfipte ca să ţină pânza firmamentului în altitudini siderale”. În consecinţă, zborurile interplanetare le par „utopii sortite să ajungă sub lespedea funerară a încercărilor ratate”, din convingerea că nu există o forţă capabilă să înfrângă gravitaţia, chiar dacă „s-ar uni toate energiile” planetei. Scepticismul învăluie astfel aspiraţia străveche a zborului, din care personaje denumite Vony Meninor, Gasipo Ulod, Liven Graenot, Bughin Crat sau Grenuv Tamin îşi mai fac o minimă speranţă. Dificultate contrazisă flagrant de soluţia ultimă a romanului, care îngăduie unui avion-rachetă să părăsească, totuşi, planeta-capcană, utilizând energia degajată dintr-un singur kilogram de fier „supus acţiunii de dematerializare”. Spre planeta aflată la trei ani lumină distanţă zboară Taav şi Linù, un cuplu adamic care pune „piatra fundamentală a unei civilizaţii care se va urca, peste mii de ani, la înălţimea celei din Vitol”. Noul ţinut primeşte şi un nume: Atlantida, ceea ce este în măsură să ne cupleze la mitologia istorică a spaţiului terestru.

ALEXANDRU HERTZUG

Despre Alexandru Hertzug ştim câteva lucruri pe care editorul său, Pompei Christescu (directorul obscurei edituri Ofar din Bucureştii anilor ‘40), le considera esenţiale pentru publicul cititor. Autorul romanului Dincolo de stele (1943) pare să fi fost din plămada ce l-a dat şi pe Victor Anestin: „tăcut, visător, sideral, priveşte viaţa prin optica specifică astronomului”, justificând astfel eticheta de „cercetător al spaţiilor interastrale”. Astronom amator, fără îndoială, era dispus să cerceteze cerul prin binoclu sau lunetă şi să fantazeze lejer în jurul fenomenelor şi corpurilor cereşti, pe care o cunoaştere aproximativă le expune astfel celor mai halucinante interpretări. Spirit rigid şi fanatic, îl preocupa, ca şi pe Cleant Spirescu, „împăcarea ştiinţei cu religia”, a universului cosmic cu Creatorul său biblic. De aici obsesia purificării prin foc divin, precum şi investiţia de speranţă în „mântuire”, în redimensionarea morală a omului supus în viaţă tuturor influenţelor corupătoare. Ca formulă, romanul se înscrie în seria SF-ului catastrofic, o notă auctorială prevenindu-ne din timp că acţiunea sa „se petrece  în vremea sfârşitului din viitorul îndepărtat”. Ca şi la Anestin (în O tragedie cerească), lumea va fi lovită de un corp ceresc fatal pentru o civilizaţie dezgustătoare şi, totodată, semn magic al unei necesare înnoiri. Nu de un asteroid e, însă, vorba, ci de eterna cometă cu care ciocneau odinioară Pământul un Rosny Aîné, un Conan Doyle, un H. G. Wells.

Un „dinte” împotriva establishment-ului astronomic se face simţit din faptul că apropierea „piratului sideral” (cum îşi numeşte Hertzug cometa) este prezisă de cvasi-anonimul Syrius, iar vestea impactului distrugător e difuzată de acesta la radio, pe toate lungimile de undă, în ciuda opoziţiei incredule şi răuvoitoare a întregii bresle astronomice oficiale. În momentul teribilului cataclism, astrul smulge o parte din scoarţa terestră şi, învelită într-un manşon de atmosferă, o poartă mai departe prin Cosmos, aşa cum făcea şi Jules Verne în romanul său Hector Servadac. La autorul nostru, soluţia are raţiuni salutare, întrucât eroii lui, pomenitul Syrius şi logodnica acestuia, Ariana, fac parte dintre cei ce merită să fie salvaţi din „prăpădul” general. Trecând pe lângă Soare, fragmentul de planetă îşi topeşte piatra de la suprafaţă, nu însă şi pe cea a adăpostului subteran de unde norocoşii deja amintiţi pot privi spectaculoasele modificări geologice prin periscop. La Rio de Janeiro, pe rămăşiţele Pământului zdruncinat, cei doi se întorc cu un „aeroplan”, spre a fi martorii pregătirilor unei expediţii cosmice în care urgenţa salvării se îmbină armonios cu obiectivele unei explorări universale. Explicaţia trebuie căutată în faptul că „persecutaţii societăţii”, diverşi „savanţi religioşi”, s-au refugiat în laboratoare subterane, unde lucrează în taină la proiectele lor admirabile. Netulburaţi de efectele dezastruoase ale ciocnirii cu cometa, ei poartă mai departe visele fierbinţi ale omenirii: vehiculele interastrale, transmutaţia materiei, „întinerirea şi nemurirea corpului material” prin efectele miraculoase ale razelor cosmice, precum şi recâştigarea unor forţe psihice şi spirituale pe care relele civilizaţiei le-au atrofiat în specia umană. Degenerat şi decăzut din grandoarea primordială „mai jos decât gâzele cele mai neînsemnate”, omul lui Hertzug se angajează astfel într-un hibrid de utopie regresivă şi tehnicism viitorist. Progresul tehnic e văzut ca o soluţie pentru recuperarea pierderilor datorate abuzurilor şi nemulţumirii sale continue. Cum, însă, regeneratoarea perspectivă utopică nu poate fi pe placul „răilor” planetei, constituiţi din principiu în duşmani ai „adevăratei ştiinţe”, lansarea rachetei interplanetare („vidonava”, „matahala feruginoasă”) se va produce într-un decor al tensiunilor angajate cu tot restul omenirii. Situaţia va fi regăsită mai târziu la Ion Mânzatu, ca pretext pentru cursa cosmică din romanul Paradoxala aventură. Fără să stea pe gânduri, Hertzug agrementează momentul decolării cu distrugeri pe măsura celor provocate iniţial de cometă: atacuri cu raza morţii, explozii de insule vulcanice, vapoare scufundate în vârtejuri de apă. Astfel că, înainte de a se angaja paşnic pe rute extraterestre, romanul produce pe Pământ cam tot ce se poate imagina în repertoriul SF-ului catastrofic.

Explorarea Cosmosului se realizează meticulos, după o schemă pe care o vom regăsi, de asemenea, în „romanele astronomice” de mai târziu, cazul cel mai evident fiind Drum printre aştri de I. M. Ştefan şi Radu Nor. Vizita pe Venus are drept scop găsirea unui teritoriu potrivit pentru implantarea unei colonii umane, alcătuite din emigranţii planetei distruse. Pe Pământ se şi declanşează, de altfel, o „fierbere nemaipomenită”, „zarvă peste tot”, cum scrie autorul. Tentaţia supravieţuitorilor Terrei e sporită de aspectul feeric al planetei vizitate: un Eden al fosforescenţelor şi efluviilor colorate, cu văzduhul ca o „baie de aburi calzi şi binefăcători”. Totuşi, nu amănuntele renaşterii omenirii într-un nou spaţiu planetar vor câştiga interesul personajelor. Acestea din urmă sunt mereu disponibile pentru noi şi grăbite explorări siderale, lăsându-se fascinate fie de aspectul de Ianus bifrons al lui Mercur (cu o faţă de metal topit şi alta de gheaţă compactă), fie de marea varietate exotică a fiinţelor întâlnite peste tot în Univers. Piticii macrocefali de pe Marte, altfel zis „confraţii marţieni” răspândiţi de-a lungul canalelor observate de Schiaparelli, par, în mod surprinzător, mai îngrijoraţi de dispariţia Pământului decât pământenii înşişi. Seleniţii sunt umanoizi înalţi, cărora li se străvăd venele prin transparenţa cărnii. Sensibili şi ei la progresul tehnic general, au dezvoltat în subsolul Lunii o civilizaţie exemplară (pentru pretenţiile utopiei figurate în roman, bineînţeles): sunt telepaţi, au laboratoare, uzine, astronave, iar prin galeriile de termite ale oraşului lor subteran se deplasează cu un fel de proiectile acţionate magnetic şi care alunecă prin şanţuri bine unse cu ulei. În schimb, planetele mai îndepărtate de Soare, Jupiter şi Saturn, beneficiază abia de o viaţă barbară. De o barbarie extravagantă, totuşi: localnicii sunt alcătuiri sferice şi mono-oculare, răspândite printr-o vegetaţie cu aspect buretos. Uneori lipsesc cu desăvârşire, lăsând spaţiul pradă unei pustietăţi dezolante, presărată cu diamante imense. Îmbătaţi de asemenea descoperiri spectaculoase, Syrius şi ceilalţi „vidonauţi” au proasta inspiraţie de a se reîntoarce pe Venus, să vadă cum a evoluat în lipsa lor colonia în care îşi puseseră atâtea speranţe. În locul utopiei morale aşteptate, ei descoperă nişte inşi decăzuţi total. Ceea ce vine să întărească mizantropia iniţială a autorului, adăugându-i, pe substrat biblic, şi o pronunţată tentă de misoginism:

„Deci specia umană alunecă direct în prăpastia primitivismului: beţia renaşte, crimele se înmulţesc, şi nu pentru averi, ci pentru femei, pentru femeile frumoase, cauza tuturor dezastrelor sociale de care a suferit omenirea de la naşterea ei!”

Văzându-şi dezamăgită lucrarea în material uman, spiritul utopic ia imediat o distanţă astronomică: se refugiază consolator în explorări interstelare. Cu aspectul lor de oameni inaripati si avand pielea in nuantele sidefului, locuitorii unei planete de lângă steaua Sirius ne trimit gândul tot spre Biblie, la îngerii imaculaţi ai Paradisului. Şi doar faptul că posedă patru ochi îi coboară din nou între alieni, alăturându-i, ca imagine din panoplia consacrată a anticipaţiei, venusienilor zburători ai lui Victor Anestin.

Portretele fac parte dintr-o Enciclopedie a anticipaţiei româneşti, în curs de redactare

Mircea Opriţă