Am fost încântat remarcând încântarea cu care prietena capricornk13 i-a remarcat pe Arkadi şi Boris Strugaţki. Fraţii ruşi sosiţi la ţanc în meandrele tinereţii pentru a-i contracara pe stresanţii fraţi Deca, mereu prezenţi pe drumurile mele, unde ne încăieram la propriu. „Fraţii Deca, Strugaţki, capricorn?” veţi zice. „Care-i treaba?” Treaba e că alde Deca, bătăuşi şi rakeţi de mici, pe vremea când nu se inventaseră rakeţii, aveau şi dânşii o carte de suflet, pe care şi-o pasau unul altuia, singura de pe pământ, de altfel, în mintea lor, care merita frunzărită: „Cavaleru’ Pardalian”, a lu’ unu’… Caft, lovele, beţii, gagici, regi, ce vrei mai mult, frate, de la o carte?

Revin la capricornul devorator de cărţi, momentan de-ale fraţilor Strugaţki: „… te şi captivează, te pun şi pe gânduri, sunt trepidante şi interesante, dar în acelaşi timp tratează teme serioase şi profunde, au personaje cu trăsături eroice, dar umane şi calde, nu dezbat despre lumi imposibile, nu plictisesc nicio secundă”… Cineva mi-a spus o dată că scrii ceea ce ţi-ar plăcea să citeşti şi ai vrea să fi scris tu însuţi ceea ce citeşti cu plăcere. Cât adevăr este în aceste cuvinte? Există cititori de cărţi science fiction, pur şi simplu, există cititori de literatură science fiction bună, dar există şi cititori de Strugaţki sau Lem ori, dimpotrivă, doar de Gibson sau Niven. Apetenţele şi empatiile nu se (mai) discută. Există cititori-consumatori exhaustivi, după cum există cei specializaţi, fanii, adoratorii celebrului Cutare. Ca să nu mai aruncăm în bătălia lui „îmi place/nu-mi place” faima, publicitatea, moda, influenţele de tot felul şi nu în ultimul rând toanele personale. Ca în orice domeniu supus admiraţiei publice, dinamica este remarcabilă…

Aud adesea mărturisiri generoase de-o propoziţie, precum „detest space opera”, „sunt mort după Dick” (hm…), „nu-nţeleg nimic din cyberpunk” (cu varianta „băga-mi-aş picioarele în…”), „Dune rulz…” ş.a.m.d. O convingere personală este că toate acestea sunt detaliile, nodurile, firele rebele ale unei ţesături complexe, un uriaş covor oriental, fiinţând totuşi pe o urzeală trainică, omogenă şi izotropă, în absenţa căreia nu putem vorbi despre nimic durabil. Vorbim despre omenesc, despre dezbaterile conştiinţei în cele mai diverse ipostaze ale condiţiei umane, despre valorile fundamentale care transcend călătoriile de milenii în viitor, hipersalturile galactice şi universurile paralele. Fără a redescoperi America, insist pe ideea că disputele de tip hard science fiction – soft science fiction sunt depăşite, iar recuzita, deseori impresionantă, nu înseamnă mare lucru câtă vreme nu slujeşte unui miez de gânduri care merită să rămână. Gândurile altcuiva, ca un transplant pe care propriul nostru organism nu îl respinge…

Ne plac fraţii Strugaţki şi Stanislaw Lem şi Frank Herbert şi Herbert Franke şi Philip K. Dick şi Lino Aldani şi mulţi alţii asemenea lor, pentru că vorbesc despre noi. Sunt căpitanii unor vase magnifice, navigând pe mări şi oceane cum numai imaginaţia poate naşte, atingând depărtările în care adâncurile şi adâncurile de stele sunt totuna; iar noi stăm cu ei pe punte, discutând la urma urmei despre tot ceea ce ne frământă ca oameni şi am lăsat în urmă, pe ţărm, sau vom regăsi pe ţărmul următor…

Nu se va scrie niciodată un science fiction, ori un fantasy dincolo de om şi ale sale, oricât de şocant diferite de a noastră vor fi civilizaţiile inventate, iar fiinţele, entităţile, „chestiile” vor avea întotdeauna ceva din noi. E o temă muzicală de care nu te poţi desprinde în tot ceea ce compui mai departe, este o secvenţă în ADN-ul oricărui scriitor (bun sau măcar de bună credinţă) science fiction. Desigur, va fi aşa câtă vreme vom fi oameni. În clipa în care se va ivi gena capabilă să construiască în organismele noastre câteva miliarde de microcipuri, se vor schimba şi semnificaţiie scrierilor. Iar critica, pesemne, se va adapta şi dânsa…

Dănuţ Ungureanu