Se spune că după ce Schumann şi-a interpretat o nouă compoziţie în faţa unui public select, cineva s-a ridicat şi a întrebat dacă Herr Schumann ar putea să-şi explice lucrarea. Schumann a rămas tăcut o vreme, apoi s-a aşezat şi a interpretat din nou întreaga piesă.
Uneori mă simt exact la fel când mi se cere să vorbesc despre viaţa mea de scriitor. Îmi place enorm să scriu, asta încă de pe când aveam 13 ani. Şi cam tot pe atunci m-am îndrăgostit de ştiinţă. Ficţiunea însă imaginează lucruri, în timp ce ştiinţa oferă versiuni ale unor adevăruri ireductibile. Cum pot fi împăcate aceste aparente disparităţi?
Următoarea afirmaţie e un adevăr ce ţine de domeniul evidenţei: Genul literar cel mai adecvat vremurilor de acum, cel mai conectat la contemporaneitate, e genul science fiction. Este ceva inevitabil. Fiindcă lumea noastră e una science fiction.
Ideea de mai sus e importantă, deoarece, acum mai mult decât niciodată, se cere o literatură a prezentului, dar şi a viitorului. Viaţa noastră din 2010 nu mai poate fi înţeleasă din perspectiva literaturii clasice; viitorul, tot mai dominat de ştiinţă şi tehnologie, cu atît mai puţin.
Însă nu doar ştiinţa oferă o viziune asupra lumii de mâine. Romanele ne sunt utile deoarece căutăm semnificaţii, iar ficţiunea concretizează aceste căutări. Persoanele cu înclinaţie ştiinţifică ar putea eventual să considere romanele drept studii de caz sau gedankenexperimente – ambele opţiuni mai fin calibrate şi mai comprehensive în abordarea semnificaţiilor decât alternativele prea generaliste oferite de religie, psihologie sau de simţul cotidian al realităţii. O viaţă literară înseamnă o continuă educaţie morală, o geografie în perpetuă schimbare a umanităţii.
Dacă ne plac cărţile, le dăm mai departe. Oralitatea e o etapă crucială în acest proces, însă una adeseori ignorată în comunitatea ştiinţifică. Când cinci prieteni află de la tine despre o carte bună dar patru dintre ei nu citesc niciodată ficţiune, cascada informaţională se preschimbă într-un biet izvor. Şi asta e rău pentru cărţi, însă infinit mai rău pentru cititorii care nu sunt constanţi sau dedicaţi.
De aceea este nevoie de cât mai mulţi cititori versaţi în ştiinţă. Răsplata ar fi pe masură, mai ales atunci când atât de mulţi dintre noi rătăcesc inutil, căutând semnificaţii, întrebându-se unde mai există plăcere şi valoare. Literatura oferă întotdeauna un răspuns, bazându-se pe modul nostru comun de a procesa experienţa globală şi de-a o pune într-o formă pe care şi alţii s-o împărtăşească şi, eventual, s-o înţeleagă. E un lucru pe care-l ştiaţi din copilărie. Trebuie doar redescoperit, iar lumea vi se va colora din nou ca şi iluminată de o mare teorie, de o perpetuă ştiinţă a semnificaţiilor – de literatura timpului prezent.
Astfel priviţi, scriitorii de sf vor să fie consideraţi romancieri, nu doar simpli creatori de speculaţii abracadabrante şi scenarii futuriste. Treaba noastră e să integrăm vastitatea şi conflictualitatea intrinseci ştiinţei cu perspectiva limitată şi prea antropomorfică pe care încă o avem asupra universului. În fapt, cu toţii trebuie să ne confruntăm cu ceea ce am moştenit în calitate de produse ale selecţiei naturale şi sociale – or asta e în sine un punct de vedere ştiinţific.
Să fii om de ştiinţă şi scriitor naşte efecte stranii. Majoritatea timpului meu e consacrată cercetării şi activităţilor universitare, dar uneori mai public şi romane. Şi deşi nici un alt om de ştiinţă nu m-a acuzat că i-aş fi luat ideile ca să le folosesc în scrierile mele – recunosc, sunt vinovat! – a existat un scriitor care m-a avertizat cât se poate de clar să nu-i folosesc ideile sf în articolele mele ştiinţifice.
Problema fundamentală pe care o investighează sf-ul este valoarea estetică a adevărului ştiinţific. Cum influenţează această constrângere celelalte componente dramaturgice? Când poţi trişa? (Da, chiar şi scriitorii de hard sf trişează cu bună-ştiinţă. Şi eu am făcut asta. Uneori e chiar satisfăcător.) Serveşte temei şi ideii generale, personajelor, simbolismului – sau nu? Cât de abil trebuie filtrate explicaţiile – şi de ce?
Sunt întrebări valide în orice gen literar, însă nicăieri mai pregnante decât în sf. În mainstream probabil că doar literatura poliţistă mai exhibă constrângeri atât de vizibile. Adesea rezultatul poate fi steril şi astringent.
Goticul, de unde provine Frankenstein, a fost apoteoza romantismului, un gen literar focalizat pe mister, nu pe cunoaştere, favorizând noaptea în detrimentul zilei. Din acest punct de vedere, Frankenstein nu este science fiction. A prevestit sf-ul – cuvântul “ştiinţă” a apărut după romanul lui Mary Shelley, când William Whewell, un filosof din secolul 19 de la Cambridge, l-a derivat din latinescul ‘sciencia’, a simţi. Frankenstein era însă despre mister şi spaimă, nu despre revelaţii. Se temea de viitor.
Şi totuşi, noi încercăm să regăsim acea stare invocată de Wordsworth în versurile celebre din “Tintern Abbey”, când scria despre
…sublimul simţămînt
ce e ceva sădit afund, ceva
al cărui leagăn este soare-apune,
oceanul arcuit, văzduhul viu,
albastrul cer şi mintea omenească…[1]
Ca echivalent, avem în science fiction acel eluziv sense of wonder, inefabilul spre care într-un fel sau altul cu toţii tindem. Genul hard sf, considerat de regulă strict raţional – jocul cu fileul întins, respectarea principiilor ştiinţifice de bază – nu este în fapt strict clasic şi apolonian. E în egală măsură romantic şi dionisiac. Aceste două orientări definesc o tensiune fundamentală a sufletului uman, iar “bun” şi “rău” devin, în cazul lor, termeni irelevanţi – pentru că ele pur şi simplu sunt şi aşa vor ramâne.
Dar gata cu teoria! Cum e cu modul de lucru al unui scriitor? – din motive care-mi scapă, un subiect de eternă fascinaţie pentru cititori.
Iată câteva metode pe care eu le folosesc, alţii poate că nu.
1. Scrie cât mai aproape cu putinţă de ritmul tău natural de frazare. De regulă citim mai repede decât vorbim, vorbim mai repede decât batem la tastatură şi facem asta mai repede decât scriem de mână. Încearcă deci să te apropii cât mai mult de propria viteză de vorbire. Poţi face asta astfel:
2. Planifică, fixează repere în intrigă, documentează-te – apoi scrie cât de repede poţi pentru a surprinde evenimentele în ceva cât mai apropiat de timpul real.
3. Vrei scene cât mai vii? Foloseşte din plin cele cinci simţuri – vederea (adesea supralicitat), auzul, gustul, pipăitul, mirosul.
4. Lasă munca grea pe seama subconştientului. În cazul meu, revăd ce-am scris (articol ştiinţific, ficţiune sau altceva) chiar înainte de a mă duce la culcare. Dimineaţa reiau subiectul cu ochii închişi. Deseori descopăr o idee sau perspectivă nouă, proaspăt extrasă din subconştientul care a tras peste noapte.
5. Scrie regulat, poate chiar în aceeaşi perioadă a zilei. Asta-i imprimă subconştientului tău un program de downloadare şi-n acelaşi timp fixează atenţia asupra problemelor de scriitură. Dacă nu-ţi impui un ritm constant de muncă, inevitabil mintea ţi se va abate către alte lucruri.
6. Scrie în cursul dimineţii, fiindcă atunci eşti mai inteligent.
7. Evită vocabularul pasiv. Citeşte cu voce tare dialogul, preferabil cu un partener ca interlocutor, ca să-ţi dai seama cât de mult aduce cu vorbirea reală.
8. Trimite textele la editori, agenţi şamd. Dacă tu nu eşti complet decis să-ţi susţii eforturile, de ce ar face-o alţii în locul tău?
9. Scrie orice: ficţiune, jurnalism, poezie, scenarii, articole. Fără să încerci, nu poţi descoperi la ce te pricepi cel mai bine.
10. E vital să ai sense of wonder în ceea ce scrii, dar nu exagera. Problema cu transcendenţa e că se află la un număr vecin pe aceeaşi stradă cu incoerenţa şi e lesne să greşeşti adresa.
11. Despre INFODUMP: s.n., discurs faptic care, deşi relevant tematic pentru naraţiunea ce-l cuprinde, nu contribuie la evoluţia poveştii.
Aplicat aiurea, devine un fragment masiv de explicaţii greoaie menite să detalieze decorul de ansamblu. Infodumpul poate fi ascuns – ca în false articole de presă sau intrări din “Encyclopedia Galactica” – sau la vedere, când acţiunea pur şi simplu se opreşte în timp ce autorul intră pe scenă şi ţine un discurs. Infodump-ul se mai numeşte şi “calup explicativ”. Procedeul de inserare a unor infodumpuri scurte, la obiect şi percutante, e numit “kuttnering”, după Henry Kuttner. Când informaţia e strecurată discret în structura de bază a poveştii, vorbim de “heinleining”. Infodumpul este o problemă esenţială în sf, în acest caz cititorul având nevoie de mult mai mult material de fond decât în mainstream, unde se operează cu elemente familiare din lumea înconjurătoare.
Cea mai bună modalitate de a comite un infodump garantat citibil şi memorabil: bagă-l într-o scenă de sex explicită.
12. Ca să tragem linie: talentul literar nu ţine de vocabular, gramatică sau Faulkner, ci de acea rară calitate de a spune adevărul – o însuşire pe care educaţia şi sofisticarea cel mai adesea o reprimă.
De ţinut minte: ne putem modela viitorul numai dacă mai întâi ni-l imaginăm.
Traducere de Cristian Lăzărescu
A writing life in first draft – Gregory Benford
Text publicat cu permisiunea autorului
[1] Traducerea: Tudor Dorin, în Antologie de poezie engleză de la începuturi pînă azi, vol. 2, BPT 1981