Şi din nou în atât de îndrăgitele tenebre ale Observatorului… Cu tot vântul rrreceee, care, în deplin acord cu legile lui Murphy, bate mereu dinspre locul de adunare, un număr mulţumitor de sefişti s-au încumetat, când nici nu făcuse bine ochi săptămâna, la cenaclul cu capace, unde – e bine (de) ştiut, intra cine vrea şi scapă cine poate. Fireşte, cei mai mulţi momiţi de prezenţa pe afiş a celebrului Mihai-Dan Pavelescu, şi de întrebarea ce însoţeşte orice legendă: există în carne şi oase, sau e doar imaginaţia noastră, care creează eroi la vremuri de restrişte (Superman, Zorro, Sasquatch)? ProspectArtul de luni a tranşat definitiv problema: este!

Masacrul a început cu Ada-Ioana-Raluca Băceanu, care, cu lăudabil curaj adolescentin a dat citire povestirii „Ara”. Rând pe rând s-au prezentat la standul de tir Mihnea Columbeanu, Cristian Lăzărescu, Mihnea Columbeanu, Cristian Lăzărescu şi Cristian Lăzărescu. Mulţimea vorbitorilor a reproşat tinerei autoare că scrie cu prea multă îndrăzneală despre lucruri pe care nu le cunoaşte (hm, hm… o fi ceva interzis scriitorilor de sefe???), că prea îi place genul fantasy, că s-a folosit de un „deus ex machina” (haida-de!), că aşa şi pe dincolo. Marian Truţă a oftat visător, jinduind la inelul fermecat al personajului din povestire, dar noroc cu Tamaş, care ne-a adus pe toţi cu picioarele pe pământ, recomandându-i Adei să citească pe rupte şi să scrie la fel. Eu unul îi urez să nu-şi risipească talentul…

Veni şi ceasul de asalt… Tacticos, MDP s-a instalat în mijlocul auditoriului şi a ascultat oda biobibliografică (meritată până la ultima literă) pe care i-a închinat-o bossul cenaclului, împănată cu reflecţii de-ale subiectului, ba hazlii, ba filozofice, ba şi-una şi-alta.  Îl cunoaşteţi cu toţii pe Dan, aşa că n-o să mă mai dau şi eu mare povestindu-vă te-miri-ce despre dânsul. Ne-a ţinut o alocuţiune despre importanţa cuvintelor, despre motivul (nu vi-l spun!) pentru care a hotărât totuşi să se lase ProspectArtămâiat, despre o căsuţă la Azuga şi despre vremurile de la Anticipaţia, după care a deschis ceaslovul roşu, ca să ne lectureze graseind traducerea unei scurte povestiri de Robert Sheckley. Nu s-a mai auzit nici musca! A fost un moment frumos, pentru care îi mulţumim prietenului de mai bine de un sfert de veac…

Pauză de ţigare, urmată de ceva mai puţin nociv, eseul ”O viaţă de scriitor la prima mână”, al lui Gregory Benford, tradus şi citit de Cristi Lăzărescu. Ca bonus, Cristi a adăugat câteva dintre mărturisirile lui Oscar Wilde privind condiţia artistului. Cum era de aşteptat, textul i-a băgat în şedinţă pe cenaclişti (ei fiind deja în şedinţă, sesizaţi paradoxul…), care au purces a-şi da cu părerea despre ce şi cum cu sefeul, cu scrisul, cu paradigma mă-nţelegi, procupările obişnuite ale românului la vreme de criză şi nu numai.

Şi încă ar mai fi combătut ei până-n zilele noastre, dacă nu s-ar fi ridicat Cristian Tamaş însuşi, să dea glas unei povestiri de-a lui Balin Feri, pre numele ei „Omenirea? Nu prea bine…”. Autorul nefiind în voce (o tuse îl împiedica să ia acutele cum se cuvine), şeful cenaclului i-a sărit aşadar în ajutor, lecturând cele opt file. Ce s-o mai lungim însă, plutonul de execuţie s-a realiniat rapid, iar cumsecadele secui şi-a furat-o şi dânsul, cât ai ziceárboctámasztó”. Noroc că e trecut prin viaţă mai ceva decât un bătrân veteran al Legiunii Străine şi va continua să scrie până ce, curând, ne va uimi cu o capodoperă.

Cam asta fu povestea, dragii moşului, încălecaţi voi pe-o şa, dacă ţineţi morţiş la tradiţiile populare, căci eu unul prefer fotoliul meu fermecat…

Dănuţ Ungureanu