Te afli în fața laptopului și degetele îți sunt seduse de tastatură, apeși pe taste și umpli fereastra cu propriile cuvinte care țes un text, al tău, o poveste pe care o scrii chiar tu și ai vrea să tot adaugi, să nu se termine covorul ăsta chiar dacă la sfârșit nu-i nici un desen pe/în el.
Necesitatea de a scrie poate ușor să se transforme în grafomanie, cuvânt a cărui etimologie grecească mi se pare mai bună decât orice definiție: graphein – „a scrie“ și mania – „nebunie“. Limita dintre pasiune și patologie rămâne misterioasă adesea și, vorba lui Kundera (în Cartea râsului și a uitării), doar „rodul diferit al pasiunii“ e ceea ce îl deosebește pe Goethe de taximetristul insomniac care își scrie viața din romanul autorului ceh.
De aceea ai nevoie de o mare doză de cruzime ca să ștergi surplusul, „burțile“ pe care textul scris la prima mână le etalează cu mândrie. Mai greu este însă cu un text care nu numai că-i dezlânat în toate cele, dar mai și zornăie de tinichele fără valoare, de la juvenila adjectivită calificativă până la figurile de stil înghesuite unele într-altele, pufăind de simboluri din care nimeni nu mai pricepe o iotă. Pe bună dreptate autorii manualului The Elements of Style spun că „proza ornată e greu de digerat și, în general, nesănătoasă și uneori grețoasă“. Frazele pompoase, dulcegăriile nu pot fi compensate ca „stil“ decât „prin a scrie ceva la fel de merituos precum Cântarea Cântărilor“.
Gândindu-mă la regula asta cu dezlânarea și împopoțonarea unui text, mi-am adus aminte de un fragment din Decameronul lui Boccaccio, așa că am desprăfuit tomul meu editat la ESPLA, traducerea Etei Boeriu cea de pe vremuri, și am avut noroc să și găsesc pasajul:
„Căci tot ce-a fost virtute, cu sfiiciune tăinuită în sufletul doamnelor de odinioară, azi se preface la noi în găteală și podoabă; iar cea care-și atârnă pe ea veșminte mai bălțate și mai înzorozonate se socotește mai vrednică de prețuirea și cinstirea semenilor ei, fără a cumpăni că și-un măgar, de s-ar găsi cine să-l împopoțoneze, ar răbda pe el mai multe găteli decât oricare femeie și că, deci, nu-s nici ele mai vrednice de cinste decât e urecheatul. Mi-e și rușine a spune, căci tot ce-i împotriva lor se întoarce și împotriva mea; înzorzonate precum sunt, boite și pestrițe, ori stau țepene ca niște stane de piatră, mute și nesimțitoare, ori, de răspund când le întrebi, îți dai cu socoteala c-ar fi mai bine să tacă.“
Cu textul, ca și cu femeia din povestea lui Boccaccio. Ori iese o femeie frumoasă prin naturalețea ei, ori un măgar împodobit. Iar textul cel boit fie nu spune nimic, fie își trădează… prostia. Așadar, „găteala și podoaba“ trebuie cu atenție alese și îndelung finisate, astfel încât la sfârșit textul să semene cu o femeie, iar nu cu urecheatul. Am exagerat un pic (și m-am și amuzat 
), ca să îndepărtez tentația graforeei de orice începător în ale autorlâcului.
În actul scrisului există ceva irațional, o dimensiune pulsională ce te îndeamnă să dai naștere unui text, care poate să aibă o finalitate, în interiorul unei practici socializate, sau nu. René Pons scria într-un articol din revista PsyCause: „Ceea ce caută grafomanul în text este să creeze impresia propriei densități, fără de care nu este decât o absență în sânul unei lumi lipsite de substanță.“
Există și cazuri geniale, ca Artaud, care la sfârșitul vieții scria enorm ca să-și înfrunte suferința, vezi voluminoasele Carnets de Rodez sau Retour à Paris. „E atât de dur, spunea Artaud, să nu mai exiști, să nu mai fii în ceva.“ Prin scris căuta tocmai acest „ceva“ în care să fie, prin care să-și supraviețuiască.
Așadar nu-i de glumă cu graforeea/grafomania! A nu se confunda cu literatura!
Ana Antonescu
Material preluat cu acordul autoarei de pe blogul stilsubstantiv.wordpress.com