„ If it sounds like writing, I rewrite it. “ (Elmore Leonard)
Scrisul nu e o chestie de reguli stricte, e un proces complex și misterios pentru cei care îl iau în serios. Și totuși… chiar dacă nu putem stabili răspicat trei pași esențiali ai actului de a scrie, îi putem numi aici, așa cum sunt enunțați în tratatele de stil: 1. ai o idee și o gândești (cu un plan mintal sau scris, schematic sau detaliat); 2. o verși pe hârtie într-o primă formă, într-o ciornă (celebrul draft); 3. revezi și rescrii până ajungi la forma pe care o consideri finală. De-a lungul acestor pași, „opera“ se plămădește după cum e frământată și după cum o ia focul.
Când îți scrii ideea pentru prima dată, multe îți sunt permise, mai puțin să-ți dai frâu liber gândurilor aleatorii. Nu scrii la întâmplare, nu ești un grafoman, știi mai mult sau mai puțin ce vrei să faci și ciorna este versiunea timpurie a viitoarei compoziții organizate. E momentul acela mai aproape de spontaneitate și entuziasm, când îți poți permite imperfecțiuni: greșeli gramaticale, referiri neverificate, fraze la capătul cărora nu mai zărești începutul și te crezi de-a dreptul proustian, adjectivele calificative zburdă prin textul tău și, în general, cam o treime, dacă nu și mai mult, din cuvintele folosite sunt de prisos.
Odată ciorna încheiată, la recitire (de preferat după o vreme) vei avea surpriza să descoperi fisuri, găuri, părți din text care nu-și au rostul unde au fost puse inițial. Revizia înseamnă o recitire cu încetinitorul, atentă, critică. Perspectiva se schimbă. Nu mai ești scriitorul care vrea să spună ceva și repede, ci te pui în locul cititorului. E destul de clar, de simplu, de inteligibil ce ai vrut să spui pentru cel care va citi textul? Fie că recitești direct pe computer sau pe un exemplar printat, acum a sosit momentul să verifici ce cuvinte ai ales ca să-ți spui povestea (clișee, argou, idiomuri), dacă vocea narativă este adecvată subiectului sau e artificială, dacă ai conturat suficient un personaj sau altul, dacă ritmul urmează acțiunea, dacă ai făcut erori gramaticale sau de ortografie, dacă sfârșitul decurge firesc din tramă (surprinzător sau în coadă de pește etc.). Recitirea critică este cea care naște o variantă revizuită sau alte și alte variante.
Sunt chiar mai multe metode de recitire. Unii optează pentru cititul cu voce tare, pentru că surprind în felul acesta schimbarea de ton a povestirii, de ritm, ceea ce „zgârie“ auzul. Nu degeaba literatura are multe în comun cu muzica. Se spune că urechile sunt adesea mai de încredere decât ochii. Alții au nevoie de „cititorul“ special, fie el un prieten, soția, mama, editorul cu care lucrează de obicei sau… valetul (ca Jonathan Swift dacă nu mă înșel). Atenție însă, Margaret Atwood susține că ar fi bine totuși să nu fii implicat într-o relație romantică cu prietenul/a căruia/căreia îi dai să citească manuscrisul – riști o despărțire de zile mari 
Observațiile acestor cititori privilegiați sunt un soi de tăiere a cordonului ombilical care-l ține pe scriitor legat de creația sa. O poate vedea astfel cu alți ochi și să-i cântărească mai bine ajustările. Rescrierea poate fi o muncă de chilie sau una a ușilor deschise, depinde de personalitatea fiecărui scriitor în parte.
Revizia și rescrierea sunt partea de hard-work a scrisului. Flaubert, de pildă, a fost un perfecționist. Există un site care conține toate cele 4 561 de pagini de manuscris ale romanului Madame Bovary, de aproximativ 400 de pagini, www.bovary.fr
Și un link doar la unul dintre bruioanele marelui stilist:
http://bovary.univ-rouen.fr/folio_visu.php?folio=2865&mode=sequence&mot=
Munca tăierii, înlocuirii, șlefuirii textului în toată splendoarea sa plină de sudoarea minții.
A scrie înseamnă a rescrie – un lucru pe care oricine a încercat să scrie profesionist îl știe și și-l asumă. Deși dogmele nu-s permise în literatură, ea este un soi de religie care își are credincioșii și sfinții ei nebuni, capabili de mari sacrificii și nevoințe.
Ana Antonescu
Material preluat cu acordul autoarei de pe blogul stilsubstantiv.wordpress.com