Dacă ar avea trup, oraşul ăsta ar sângera de moarte, îşi spuse Gina, cocoţându-se pe mormanul de pământ amestecat cu pietriş. Acumulatorul camerei se descărca, dar mai putea prinde o ultimă imagine. Îşi roti privirea peste brazdele adânci, trase parcă de plugul unui uriaş şi despărţite de grămezi de şine ruginite. Pe una dintre ele, un muncitor îşi lăsase sticla de bere în care soarele stârnea un început de curcubeu. Asta e! Făcându-se că nu aude fluierăturile ascuţite ale stăpânului sticlei şi nici nu-i simte privirea lipită de fundul ei, îşi lăsă în fine camera să se odihnească. Privi spre cer, zâmbind soarelui zgârcit de septembrie, care abia reuşea să-i încălzească umerii.
Sări peste şanţul adânc de un metru şi, fără a slăbi ritmul, ţopăi printre bolovanii care ţineau loc de trotuar, lăsând în urmă şantierul. Pe strada Cuza Vodă, se opri să-şi tragă sufletul. Pietrele ascuţite, pe care nimeni nu se obosise încă să le acopere cu asfalt, deşi şantierul se mutase cu o staţie mai încolo, îi intrau în tălpile încălţărilor ieftine. Încă un inconvenient cu care se obişnuise, ca mai toţi ieşenii. Sau poate se resemnase, cum o faci cu o bătătură veche…
Era la un minut de redacţie când javra se năpusti de după colţ. Zburlită şi neagră, chiar mai mică decât un pekinez, lătra ascuţit şi se îndrepta direct spre ea. Înainte ca Gina să aibă timp să schiţeze vreun gest, pocitania se înfipse în cracul drept al pantalonilor. Încolţită lângă un tomberon, Gina strigă mai mult de surpriză decât de frică.
— Marş, potaie!
Animalul nu se sperie, iar Gina se felicită pentru inspiraţia de a se fi îmbrăcat în blugi. Dacă ar fi purtat doar ciorapi, maidanezul ar fi scurmat deja în carnea ei. Scutură violent piciorul, ca într-o criză de epilepsie. În cele din urmă, potaia se desprinse şi stofa ruptă a blugilor pârâi, dar Gina nu apucă să răsufle uşurată. Oprit la doar un pas de picioarele ei, câinele lătra turbat. Gina bătu cu călcâiul în asfalt, încercând să-l alunge. Javra mârâi lung, dezvelindu-şi dinţii mici şi ascuţiţi. Cuprinsă de un început de panică, Gina privi în jur. Nici măcar vreun căutător prin gunoaie nu se zărea, ca să-i sară în ajutor. Şi tare bine i-ar fi prins băţul lui acum!
Făcu un pas înapoi, apoi încă unul. Aproape se lipise de tomberonul slinos şi câinele era tot lângă ea. Gina căută urme de bale pe botul maidanezului de buzunar. Nu zări vreuna, dar gândul că animalul turbase nu se lăsa dus. Nu cuteza să-l lovească. Era sigură că i s-ar fi prins de vârful adidasului şi, de data asta, nu s-ar fi lăsat până n-ar fi devorat-o până la os. Se şi vedea întinsă pe asfalt, însângerată, desfigurată. Se întoarse pe jumătate spre lada de gunoi, căutând ceva cu care să se apere.
Potaia hămăi scurt şi începu să tremure. Gina o urmări cu oroare crescândă şi corzile vocale blocate. Din botul căscat se strecurau şuviţe roşii, de parcă ar fi muşcat deja din ea. Prima pată se ivi ireal pe caldarâm şi Gina încercă să nu se gândească la boala de care suferea animalul. Ar fi înţepenit, pradă sigură. Fără să-i pese că se murdăreşte, apucă umbrela lungă, cu vreo două spiţe rupte, din vârful grămezii de gunoi. O întinse spre câine şi aşteptă. Maidanezul urlă subţire, chinuit şi inima Ginei o luă razna. Deschise umbrela, ca şi cum pânza albastră, cu pete mari de murdărie, i-ar fi putut sluji drept armură.
Cu un horcăit, potaia înţepeni în sfârşit şi Gina se sprijini de tomberon ca să nu cadă, ţinându-şi răsuflarea. Îi luă un minut ca să se convingă că maidanezul murise. O baltă de sânge se lăţea în jurul lui şi Gina păşi peste ea chiar înainte să o atingă. Încă aştepta ca animalul să se ridice, ca un vampir dintr-un film cu buget redus. Aruncă umbrela cât colo şi îşi pipăi piciorul. Slavă Domnului! Blugii erau rupţi, dar pielea neatinsă. Strânse pumnii, silindu-i să nu mai tremure. Abia atunci observă ce scria pe umbrelă. Omule, nu vezi că ucizi Pământul? Unde am mai auzit sloganul ăsta? Izbucni într-un hohot isteric de râs.
* * *
Gina se răsuci în aşternut şi privi la ceas. Era sâmbătă, singura ei zi liberă, şi se trezise la ora şapte! Măcar dacă ar fi dormit bine… Urlete de maidanez turbat îi tulburaseră noaptea, zeci de capcane ruginite se închiseseră, în vis, în jurul mădularelor ei. Se simţea ca şi cum ar fi petrecut ultimele ore la un antrenament de box, în care ea jucase rolul sacului. Căscă prelung. Se ştia destul de bine ca să fie sigură că nu va reuşi să adoarmă iar.
Se ridică din aşternut şi îşi pregăti cafeaua. Se privi atent în oglindă: obrajii îi erau îmbujoraţi, dar nu şi fierbinţi. Neastâmpărul se lupta cu oboseala şi începea să învingă. După jumătate de oră petrecută într-un fel de învârteală sterilă, decise că nu avea rost să se gândească la trândăvit. Îşi atârnă aparatul la gât şi ieşi din casă. Era un singur fel în care se putea potoli.
Coti spre Bahlui. Nu-l mai pozase de ceva vreme, deşi râul era atât de aproape. Prea multe treburi de făcut, prea puţin timp… Deşi vremea se anunţa frumoasă, strada era pustie, iar tonetele închise. Gina privi în spate, încercată de un fior. Şi-ar fi dorit mai multă animaţie. Prostii, nervii ţi-s încă zdruncinaţi de ieri!
Crengile copacilor de pe marginea bulevardului se legănau uşor, deşi Gina nu simţea vreo adiere de vânt. Sufocaţi de betoane, torturaţi sălbatic de uneltele muncitorilor, arborii îmbătrâniţi prea devreme erau prizonieri într-un război fără sfârşit cu un vrăjmaş feroce. An de an, tot mai puţini îşi revărsau deasupra caldarâmului ramurile lungi, umbrindu-i pe învingătorii lor.
Cedând unui impuls bizar, Gina îşi trecu palma peste scoarţa crăpată a unui castan.
— Bietul de tine, murmură. Îmi pare rău…
I se păru că arborele îi răspunde printr-o vibraţie adâncă, un geamăt fără sunet, pătrunzând-o până în măruntaie. Îşi dezlipi degetele de parcă ar fi ars-o. Ramura de deasupra capului ei se mai clătină puţin şi rămase nemişcată. Gina se îndepărtă, cenzurându-şi impulsul de a privi înapoi. Şi ce dacă ramurile se mişcă?
Bahluiul o întâmpină cu şuvoaiele sale murdare, înviorate doar de verdele ierburilor crescute aiurea. Flori răzleţe îşi arătau pe mal feţele galbene şi roşii, parcă pentru a demonstra că mizeria poate fi frumoasă. Pe fundul apei se amestecau umbrele nelămurite ale gunoaielor aruncate de atâtea generaţii, la suprafaţă plutea leneş o oală roşie, arsă la fund. Mai departe, spre bordeiele săracilor, un cal negru, slab, fugea buiac. În amonte de pod, un pescar trăgea din când în când dintr-o sticlă de vin. Ce poţi aduna din apa asta? Şi să mai şi mănânci! Chiar şi beat… Se aplecă şi privi râul pe care şi l-ar fi dorit limpede, plin de bărci. Văzu doar blocurile cu tencuiala pestriţă care se oglindeau tremurat, vegheate de câţiva nori negricioşi.
Era la a treia poză când zări bulbucii. La început unul, apoi zeci, sute, o supă noroioasă dând în clocot. Mânată de febra clipei, trăgea cadru după cadru, fără a mai încerca să găsească o explicaţie. Nu că i-ar fi venit în minte vreuna… Bolboroseala căpătă repede formă prelungă şi direcţie. Înainta spre pescar. Abia atunci Gina coborî aparatul. O bănuială sinistră începea să i se formeze în minte.
— Ei, domnu’! strigă. Domnu’! Atenţie la apă!
Pescarul privi spre ea când distanţa până la forma bizară se înjumătăţise. Gina făcu semne disperate spre Bahlui. N-ar trebui să curgă aşa de repede… Bărbatul îi urmări mâna întinsă, ţipă ceva de neînţeles şi se împletici spre şosea. Părea că va reuşi să ajungă în siguranţă, când şuvoiul fierbinte ţâşni spre el.
Gina se năpusti spre albia râului. Nu-l poţi ajuta… Şi totuşi fugea, apăsând iar şi iar pe declanşator, ca şi cum ar fi putut îngheţa apa în poze. Vedea totul într-un fel de relanti sinistru. Peretele lichid se învolbură în jurul pescarului, trântindu-l în iarbă. Omul prinse a se zvârcoli, încercând să se apere de ceva ce nu putea fi numit. Urletele sale deveneau tot mai slabe cu fiecare secundă în care vârtejul îl chinuia.
— Vin acum, ţipă Gina. Rezistă!
Se împiedică de o piatră, se rostogoli şi piciorul stâng îi pulsă ca atins de fierul roşu. Picături fierbinţi îi aterizară pe mâini şi un abur o cuprinse, înceţoşându-i vederea.
Când totul fu clar din nou, Bahluiul curgea liniştit şi mâlos. Ar fi crezut că avusese o nălucire dacă n-ar fi fost pescarul. Amuţise, dar încă ieşeau aburi din el. Săgetată de durere, Gina îşi privi palmele. Beşicile erau de mărimea unei boabe de fasole. Scoase telefonul, sună la 112 şi se lăsă să cadă în iarbă. Nu ştia ce să le povestească medicilor sau poliţiştilor.
* * *
Duminică, Gina încă se mira că n-o arestaseră şi nici n-o internaseră la nebuni. Dacă n-ar fi fost pozele… Simona se uita la ele, fluierând. Abia se întorsese de la Direcţia de Sănătate Publică.
— Ştiu cum sună toată povestea asta, şopti Gina. Nu-i găsesc o explicaţie cât de cât logică. Dar aşa s-a întâmplat!
— Te cred. Da’ e-al dracului de ciudat.
— Ceva noutăţi ?
— Au făcut analize la apă. Au găsit porcăriile obişnuite, dar nimic din ce-ar putea transforma Bahluiul în gheizer. Nici nu ştiu cum să scriu ştirea…
Gina îşi privi palma bandajată.
— Trebuie să vorbim cu un specialist, zise plat.
Simona pufni.
— Nu zău? Cu cine? Mai bine zi tu cum te simţi, fetiţă?
— Mă doare ca dracu. Vineri era să mă muşte un câine, ieri asta…
Simona se apucă să-şi frece un ness. Linguriţa scârţâia în cana cu toarta ciobită, fâcând-o pe Gina să-şi dorească nişte dopuri în urechi.
— Da, e nebunie mare şi la Boli Infecţioase, spuse Simona. O grămadă de oameni a fost atacată de javre. Li se termină stocul de vaccin. Au mai cerut de la Bucureşti, dar până vine…
Gina înghiţi în sec. Nu-i plăcea gândul că dăduse strechea în toţi maidanezii din oraş. Înainte să intre de tot în panică, telefonul Sorinei sună şi o văzu schimbându-se la faţă. Gina îşi înşfăcă aparatul înainte de a se termina convorbirea.
— E un accident la Podu de Piatră. Treabă groasă rău… Să mergem!
Fugiră până la maşină şi Sorina urcă pe scaunul şoferului. Loganul demară zguduindu-se din toate încheieturile, iar Gina strânse din dinţi ca să nu clănţăne. Îşi flexă palma rănită şi se încruntă. Nu avea să fie plăcută treaba, dar putea să o facă.
Aruncat pe jumătate de pe linie, tramvaiul căzuse peste o Dacie. Arăta de parcă o mână nevăzută ar fi jucat biliard cu el, iar din caroseria maşinii nu mai rămăsese mare lucru. Altele se zdrobiseră atunci când, în rondul supraaglomerat, şoferii înnebuniţi frânaseră. Un moment de panică generală şi se născuse un cimitir pe roţi, cu trupuri ieşind pe jumătate prin parbrize sau stâlcite înăuntrul maşinilor, unul la marginea căruia se clătinau şi gemeau oameni cu haine şi feţe însângerate. Norocoşii…
Străpungând vagonul, vârful unei bucăţi de şină se înălţa ireal spre cerul fără urmă de nor. Sângele care se scurgea dintre fiarele vopsite în galben se amesteca pe caldarâm cu cel al pasagerilor tramvaiului. Deşi mai văzuse accidente, pe Gina o încercă o senzaţie de slăbiciune. Dacă dezastrul s-ar fi întâmplat mai dimineaţă, ar fi fost şi ea, poate, în vagonul ăla. Se strecură printre caroseriile turtite, căutând perspectiva cea mai bună. Deja, trotuarele erau pline ochi de ambulanţe şi maşini de descarcerare. Oameni în uniforme albastre sau roşii se buluciseră lângă vagon. Îi aştepta muncă grea şi sinistră.
Primii morţi erau duşi pe trotuar. Ultima clipă îi prinsese în poziţii hidoase, de parcă ar fi participat la o orgie dementă, neomenească. Haine sfâşiate, gâtlejuri frânte, membre contorsionate, femei şi bărbaţi de-a valma se adunau în obiectivul Ginei. Înregistra imagine după imagine, încercând să se convingă că e doar un tablou dintr-un muzeu, unul foarte scump, în care artistul exagerase cu vopseaua roşie. Avea să-şi păstreze cumpătul doar dacă-i vedea pe morţi ca pe nişte manechine ciudate, rebuturi pe care pompierii le scoteau din adunătura de cioburi, fiare şi bucăţi de plastic rupte.
De undeva, din adâncul vagonului, se mai auzeau gemete, semn că măcar câţiva oameni încă erau în viaţă. În momentele rare când se potoleau, Gina auzea fluierăturile poliţiştilor care închiseseră toate străzile adiacente. Doamne, ce haos va fi în oraş! îşi zise înainte de a realiza enormitatea grijii sale.
Mânecile pompierilor erau deja pline de sânge, privirile medicilor se întunecau cu fiecare verdict. Mirosul dulceag, greţos al morţii umpluse rondul, iar Gina numără zece cadavre pe trotuar, lângă spălătoria auto. Unul era micuţ: o fetiţă în rochie bleu, cu funde la capătul cozilor blonde. Faţa i se transformase într-o mască roşie şi Gina pur şi simplu nu putu s-o fotografieze. De ce nu-i acoperă cineva? Şi încă se mai scoteau corpuri….
Simona se năpusti spre ea, gata să o dea jos.
— Ai făcut destule poze cu morţii? Să nu-i ducă de aici…
Gina doar dădu din cap. Entuziasmul Simonei îi făcea stomacul să se contracte. Unul dintre pompieri scoase un strigăt de victorie şi Gina înălţă aparatul. Un rănit din tramvai!
Bătrânul avea o mulţime de cioburi înfipte în obraji şi în frunte. Capătul prea alb al unui os ieşea din mâneca ponosită a costumului negru. Gemea stins şi Gina îl poză în neştire în timp ce-i fixau perfuzia. Simona se apropie de el şi îi îndesă reportofonul sub nas.
— Cum s-a întâmplat accidentul?
Doctoriţa îi aruncă o privire mustrătoare, dar era prea ocupată ca să-l peticească pe moş. Simona o ignoră, făcându-i semn Ginei să nu scape cumva momentul. Fugeau amândouă pe lângă targă.
— Ce vă amintiţi?
Bătrânul izbucni în plâns. Gina se întrebă dacă durerea sau amintirea accidentului era de vină.
— Linia…
— Aşa? spuse Simona.
— S-a mişcat… Ne-am răsturnat… Am leşinat…
— Linia s-a mişcat? insistă Simona. Cum se poate?
— Nu ştiu… Deodată…
— Gata, lăsaţi-l în pace! Hienelor! Chiar n-aveţi urmă de suflet? se răţoi doctoriţa.
Gina se întoarse spre vagon. Alţi fotografi şi reporteri viermuiau în jurul lui. Ce noroc pe ele că ajunseseră primele! Încă doi răniţi fuseseră scoşi din maşini, dar păreau leşinaţi. Şirul de cadavre creştea şi el.
Acumulatorii dădeau semne de oboseală. Trebuia să-i schimbe. În plus, chiar avea şi ea nevoie de un minut de răgaz. Privi în lungul podului pentru tramvaie. O coadă lungă se formase şi aveau să treacă ore până când circulaţia va intra în normal. Se întrebă la ce se gândea vatmanul primului tramvai din şir. Trecuse la un fir de păr pe lângă moarte.
— Fac şantierul şi traficul paralizat, îi strigă Simonei. Mă întorc repede.
Simona doar dădu din cap. Ziariştii îl prinseseră la înghesuială pe şeful regiei de transport. Îl încolţiseră ca o haită de lupi care a simţit izul sângelui şi n-aveau să-i dea drumul până nu sfâşia fiecare o halcă. Diseară, la cârma RATP avea să se afle altcineva, probabil că o ştia şi el. Întrebările ţâşneau una după alta, se încălecau nerăbdătoare. Alb la faţă, ocolind cu privirea morţii, omul nu reuşea să le răspundă. Lăsându-l în plata Domnului, Gina porni spre şantierul care brăzda mijlocul şoselei.
De data asta, priveliştea nu avea nimic neobişnuit: era doar o tranşee, cea a încă unui război cu nervii ieşenilor. Ca multe altele, era mărginită de grămezile de piatră cubică scoase dintre linii şi de panouri rablagite de avertizare. Se aşeză aşa încât şanţul să se deseneze pe fundalul îndepărtat al accidentului şi fluieră. Se mută cu un pas la dreapta, apoi cu doi paşi la stânga. Când se cufunda într-o nouă imagine, detaşarea de scenele de groază devenea mai uşoară. La noapte însă, în liniştea propriei garsoniere, feţele morţilor aveau s-o înconjoare, ca întotdeauna. Dar încă nu voia să se gândească la asta.
Umbla la setări când piatra ţâşni spre ea. Chiar asta făcu, se ridică şi porni spre faţa ei ca din catapultă. În prima secundă, Gina nu reacţionă, cu degetele înţepenite pe Canon. Bolovanul colţuros zbura, iar ea îşi spunea că visează. Şinele nu se înfig sigure în tramvaie, cataroaiele nu se transformă în păsări… Nici măcar în filmele proaste. Totuşi, asta se întâmpla. Se aruncă într-o parte când piatra era la câţiva centimetri de ea. O văzu cum îi şuieră pe lângă obraz şi aterizează pe asfalt odată cu ea. Contacul cu suprafaţa tare şi prăfuită îi smulse un geamăt. Dinţii îi clănţăniră şi îşi muşcă limba. Un pârâiaş cald îi izbucni în colţul gurii, junghiuri i se transmiseră din coaste în tot corpul. Oare mi-am rupt ceva? Încă nesigură pe propriile puteri, întoarse capul cu fereală. La timp ca să vadă tot mormanul de pietre prinzând viaţă.
Se ghemui ca un copil ce tânjeşte după siguranţa pântecelui mamei, protejând aparatul cu o mână şi creştetul cu cealaltă. Alţi bolovani aterizară răpăind pe lângă ea. Câteva pietre mici i se înfipseră în spate, cu înţepături ca de pumnal. Gina ţipă, incapabilă să oprească lapidarea. Ochelarii îi căzură şi o lentilă se sparse. Şi-i aveam de doar opt luni, veni inept gândul.
Poliţistul care blocase strada ce ducea la gară venea în fugă spre ea. Strânse din dinţi şi începu să se târască. Vocea îi căpătă inflexiuni de cerşetoare.
— Nu! Vă rog! Ce vină am eu?…
Roiul de pietre cârmi spre locul accidentului şi Gina începu să plângă. Agentul ajunse lângă ea, palid şi cu privirea sticloasă.
— Ce-a fost asta? bâigui, prinzând-o de umăr. Sunteţi bine?
— Nu ştiu, îngăimă Gina. Pietrele… Dar asta e nebunie.
Era în genunchi când vacarmul îi făcu pe amândoi să tresară. Sirene, urlete, pocnet de parbrize sparte, răpăit de proiectile pe tabla maşinilor se amestecară într-un cor al deznădejdii. Gina nu îndrăzni să privească într-acolo. Închise ochii, dar liniştea care se înstăpâni repede fu mai cumplită decât zgomotele haosului. Gina şi agentul se priviră şi îşi citiră spaima.
— Trebuie să mergem acolo, murmură Gina şi se întoarse.
Chiar şi prin ceaţă, văzu flăcări şi fuioare de fum. Simona! Gândul îi dădu puterea să se ridice. Verifică aparatul. Era intact. De asta-ţi arde acum?
O explozie bubui când Gina făcuse doar câţiva paşi. Rezervorul unei maşini? Nici măcar nu încercă să găsească răspunsul.
— Rămâneţi aici! răcni la ea agentul. Chem ajutoare…
Îl urmări cum vorbeşte răguşit în staţie, gesticulând larg şi dezordonat. Într-un fel, era recunoscătoare că-i ceruse să se oprească. Îi ajunsese pentru o zi. De fapt, îi ajunsese pentru un an. Bănuia însă că nebunia nu se terminase.
* * *
Era luni şi oraşul încă era cufundat în coşmar. Toată noaptea, echipe de jandarmi şi medici, unii aduşi de pe la Paşcani sau Podu Iloaiei, munciseră pe brânci. Aveau de adunat resturi umane, de dat deoparte caroserii fumegânde. Dimineaţă, în ochii oamenilor luceau oboseala, dezgustul şi teama. Cea mai cumplită dintre toate, frica de neînţeles, de imposibilul devenit realitate, le schimonosea tuturor trăsăturile şi le împingea spre pământ umerii. Albi la faţă, se mişcau sacadat, aproape fără să-şi vorbească. Făceau muncă de gropari şi n-avea cine să-i schimbe. Parcă-s stafii…
Era însă mai bine decât la spital sau la morgă, unde familii disperate se îmbulziseră ore în şir pe holuri. E în viaţă? O întrebare repetată obsesiv, la care cel mai adesea, răspunsul era nu. Îl întâmpinau urlete, suspine şi leşinuri. Doar câţiva răniţi fuseseră evacuaţi înainte să înceapă haosul. Numele celorlalţi se alăturaseră listei morţilor. Şi mai erau cei fără acte. Şi bucăţile… Gina urmărise până la îngreţoşare medici care fugeau pe holuri, cu feţe transformate în măşti ale ororii şi neputinţei. Sângele se termina, la fel şi anestezicele. Deja cerşeau din alte judeţe.
Scuturându-se, Gina încercă să alunge amintirea orelor petrecute la spital. Încă îi venea greu să creadă că ziarul ieşise dimineaţă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar Simona… Nu privise decât o secundă ce mai rămăsese din ea, dar era sigură că imaginea avea să o bântuie până la sfârşitul zilelor. Dacă n-ar fi fost haina de piele neagră, cu o mulţime de fermoare şi agenda, încă prinsă între degetele zdrobite, nici n-ar fi putut-o identifica.
Ea avea doar mai multe vânătai urâte pe spinare şi câteva zgaibe la faţă. Privind pietrele împrăştiate prin rond, acum inofensive, se întrebă ce urma şi când avea să i se termine norocul. Îi venea tot mai greu să creadă că, doar cu o săptămână în urmă, înjurase birjăreşte fiindcă tipul de la asociaţia aia bizară, radical ecologistă, îi interzisese să le fotografieze întrunirea. Furia pe care i-o stârnise privirea lui fixă şi rece părea acum o năbădaie de ţânc.
Telefonul sună lung înainte să-l pescuiască din buzunar.
— Da? spuse şoptit.
— Hai la primărie! E conferinţă într-un sfert de oră.
Vocea lui Daniel suna stins. El şi Simona fuseseră prieteni buni.
— Vin, zise Gina.
Nu ştia cum l-ar fi putut consola. Era doar bucuroasă că nu-i ceruse să-i povestească în amănunt coşmarul.
Tot drumul până la Palatul Roznovanu, încercă să nu se gândească la nimic. Evident, nu reuşi. Doar ritmul pe care trebuia să-l păstreze, unul aproape de sprint, o mai salva de la depresie. Tramvaiele nu mergeau deloc în dimineaţa aceea, dar Gina era convinsă că niciunui ieşean nu-i părea rău. Traficul auto era, în schimb, infernal, chiar şi pe străduţele lăturalnice. Sunetul claxoanelor îi stârnea o migrenă zdravănă, dar o întâmpina aproape cu bucurie. Dacă te doare căpăţâna, încă trăieşti…
În sala mare de la Palatul Roznovanu, primarul şi prefectul împărţeau aceeaşi masă. Amândoi purtau cămăşi albe şi cravate roşii, ca doi pionieri îmbătrâniţi. Amândoi erau palizi şi încercănaţi. Şi, mai ales, aveau privirea omului care încă aşteaptă să se trezească dintr-un vis urât.
— Am venit de la Bucureşti imediat ce am aflat despre tragedie, începu primarul. Vă asigur că vom face o anchetă, iar vinovatul va fi tras la răspundere. Deja, şeful RATP a fost demis.
Gina focaliză pe ochii săi înfricoşaţi, care contrastau cu hotărârea din vorbe. Dar la vorbe fusese întotdeauna meşter…
— Prioritatea noastră este să readucem activitatea din oraş la normal. Am cerut ajutor de la Ministerul Administraţiei şi Internelor. Ne vor trimite oameni şi materiale, interveni prefectul. Elicopterul a dus un rănit la Bucureşti. Probabil se vor mai face şi alte curse.
Degetele, înnodate pe masă, îi tremurau.
— Totuşi, ce s-a întâmplat? întrebă reporterul de la Radio Iaşi. Oamenii au povestit că linia de tramvai a luat-o razna. Apoi, ploaia de bolovani…
Gina remarcă tonul şovăitor al confratelui, de parcă ar fi cerut date despre viaţa pe Marte. Prefectul fixa masa, încremenit. Nu ştia ce să spună. Primarul îşi drese glasul şi vorbi subţire.
— Nu vă pot spune încă nimic. Am apelat la specialişti şi aşteptăm cât de curând un răspuns. Până atunci, nu vom relua circulaţia tramvaielor. Siguranţa ieşenilor e foarte importantă pentru mine. Doar ştiţi că am promis o scădere a infracţionalităţii şi m-am ţinut de cuvânt.
Mai mulţi ziarişti pufniră la unison şi primarul se întinse spre sticla de apă minerală. Primele picături căzură alături de pahar.
— Ce fel de specialişti? interveni Daniel.
Primarul privi spre prefect, cerând parcă ajutor. Nu-l primi.
— În construcţii…
— Dar incidentul de zilele trecute, cel cu pescarul? Aţi aflat ceva? insistă Daniel.
— Acolo e altă treabă. Nu le amestecaţi!
— Totuşi…
— Doar ştiţi că am inclus în programul de dezvoltare cu finanţare europeană şi amenajarea Bahluiului! Lucrurile importante nu se rezolvă peste noapte. Dar se rezolvă.
Gina simţi că o ia cu greaţă. Să-ţi aduci aminte de sloganuri într-o zi ca asta! După expresia colegilor, bănui că nu era singura care gândea aşa.
— Şi agresivitatea câinilor vagabonzi? nu se lăsă Daniel. Zeci de oameni au fost muşcaţi … Am auzit că maidanezii ar suferi de o boală neidentificată.
Prefectul se încruntă fioros.
— De unde aveţi informaţiile astea?
— Ce contează? Nu aşa stau lucrurile? Nu e o problemă de sănătate publică? Trebuie să ştim! aruncă vorbele ca din mitralieră Daniel.
După cum îşi strângea fălcile, Gina ghici că abia aştepta să-şi reverse mânia şi durerea asupra cuiva.
— Nici nu am vrut să o ascundem, dădu înapoi prefectul. Am trimis probe la Institutul «Cantacuzino». Aşteptăm răspunsul.
— Până atunci, vaccinul antirabic s-a terminat… Altfel ar fi stat lucrurile dacă padocul cel nou ar fi fost dat în funcţiune, nu?
— Nu trebuie să facem din ţânţar armăsar! se stropşi primarul. Au fost nişte probleme cu licitaţia, dar s-au rezolvat. Oricum, vorbim despre incidente izolate. N-au nicio legătură cu situaţia din Podu de Piatră. Haideţi să nu dăm tentă politică unei asemenea tragedii!
— Concret, până la urmă ce faceţi? spuse Daniel.
Primarul îl privi blocat, de parcă abia acum îşi punea întrebarea. O linişte mai supărătoare decât orice larmă se lăsă în sală. Chiar, ce puteau face? Cum puteau, de exemplu, să convingă pietrele să nu mai zboare?
— Vreau să asigur cetăţenii oraşului că vom face tot ce ne stă în putinţă pentru ca astfel de drame să nu se mai repete. Toate structurile locale sunt în alertă şi colaborează, iar Guvernul nu ne va lăsa la greu, îşi regăsi emfaza primarul.
— Aşa este, întări bolovănos prefectul. Avem promisiunea premierului…
Gina ştiu că erau pierduţi. Nimeni n-avea habar de nimic! Un oftat aproape imperceptibil înconjură sala. Se întoarse spre uşă. Ea îşi făcuse treaba. Daniel n-avea decât s-asculte restul gogomăniilor.
Se opri în faţa Palatului Roznovanu. Picurii aruncaţi de fântâna arteziană spre albastrul vărgat cu gri al unei puşcării pentru îngeri, vântul care făcea frunzele îmbujorate de atingerea toamnei să foşnească şi steagurile să fluture, toate i se păreau ciudate acum, când moartea se insinuase în oraş. Ochiul nu putea totuşi să nu se lase fermecat de liniştea acelui tablou de toamnă încă sfielnică. Degetele atinseră parcă singure camera. Deja focaliza când zări prima nuanţă roşiatică. Ezită. Se strică aparatul?
Nu doar culoarea apei, ci şi consistenţa ei se schimbau, de parcă nu mai era apă, ci se transforma în altceva. Noroi? Rugină? Alternativa nu vroia să i se aşeze în minte. De ce nu? Doar nu e mai nebunească decât tot ce s-a întâmplat până acum!
Fântâna scuipa sânge. Gina trăgea poză după poză, încercând să-şi păstreze stăpânirea de sine. Un zuruit se porni în spatele ei. Capacul de canal cel mai apropiat dansa ca la un cutremur. Gina simţi ghearele fricii înfigându-se în inimă. Din nou, realitatea zilnică se destrăma la încheieturi. Ramurile magnoliei începură să foşnească rău prevestitor şi Gina îşi aminti de freamătul altor copaci.
Un zgomot ca de tun o făcu să sară spre stânga. Pe toată întinderea bulevardului, capacele de canal ţâşneau, purtate de jeturi sângerii. Câteva picături aterizară pe mâneca Ginei, făcând-o să se împleticească spre Primărie. Văzu rarii trecători aplecându-se, ca soldaţii sub focul neiertător al duşmanului. Un băiat blond, de vreo şaisprezece ani şi o femeie micuţă, cu degetele pline de inele, fugeau spre ea, gâfâind. Puştanul strângea la piept un teanc de CD-uri, parcă erau moaştele unui sfânt. Părul des îi căzuse în ochi, umerii îi tremurau.
— În Primărie! le strigă Gina.
Femeia cârmi scurt şi sprintă pe lângă ea, în vreme ce gardianul de Palatul Roznovanu deschidea uşa. Magnolia lovi năprasnic înainte ca Gina să poată scoate măcar o silabă. Creanga biciui aerul şi se înfăşură în jurul gâtului femeii. Nu era aşa de lungă! Picioarele necunoscutei erau deja la înălţimea capului Ginei când o altă ramură ţâşni. Gina plonjă disperat înainte şi o văzu şuierând peste ea. Se rostogoli într-o parte, chiar la timp ca să evite izbitura ca de ciocan a lemnului. O aşchie desprinsă de forţa impactului i se înfipse în obraz. N-o băgă în seamă.
Când ajunse din nou cu faţa în sus, zări zbuciumul picioarelor femeii. Era aproape comic, ca al unui muţunache mânuit de un bolnav de Parkinson, dar Ginei nu-i ardea de râs. Creanga devenise spânzurătoare. Faţa femeii se învineţise, ochii bulbucaţi îşi pierdeau scânteia de viaţă. Pentru o clipă, Gina se încordă, dar se sili să-şi mute privirea. Nu putea face nimic.
Auzi scâncete. Băiatul se prăbuşise în genunchi mai încolo şi plângea. O ramură rămânea suspendată deasupra sa, ca şi cum magnolia aştepta să moară prima victimă pentru a-şi lua iar obolul. Gina începu să se târască spre puştan. Era la doi paşi de el, când percepu un curent din spate. Se rostogoli iar, dar nu destul de repede. Cu şuierat de harapnic, o altă ramură o lovi în umăr. Durerea îi smulse un strigăt pe care băiatul îl îngână cu un smiorcăit.
Înţelegerea veni odată cu suferinţa: Gina pur şi simplu ştiu. Sau poate ştiuse din noaptea aceea de la care părea să se fi scurs un veac, nu şapte zile. Noaptea când nu putuse decât să-i privească de la distanţă pe cei prinşi în spirală, cu aceeaşi lucire în ochi, de terorist gata să apese butonul declanşator. Nu mai încercă să se ferească. Ţintui cu privirea ramura care şerpuia spre faţa ei şi spuse cu glas spart:
— Nu ei sunt călăii tăi. Oamenii ăştia suferă ca şi tine.
Braţul răzbunător al magnoliei se opri la un centimetru de obrajii ei. Gina era convinsă că făcea ce trebuia, dar asta nu oprea groaza să i se insinueze în fiecare fibră. Creanga se puse iar în mişcare. Se aşeză pe creştetul ei şi Gina îşi opri răsuflarea. Femeia din copac murise, iar în următoarea secundă i se putea alătura.
Atingerea lemnului ucigaş era neaşteptat de moale şi de caldă. Un fel de prezenţă se născu în mintea ei, o furtună dezlănţuită în care se amestecau tărie de piatră, răget de animal rănit şi încăpăţânare de copac secular. Monstrul acela fracturat îi pipăia mintea cu degete vânoase, făcând-o părtaşă la supliciul său. Carnea îi era brăzdată de cazmale şi ciocane pneumatice. Plămânii i se umpleau cu otrava maşinilor şi a coşurilor Termoficării. Dejecţiile oamenilor îi transformau în acid sângele. Gina se încovoie şi ţipă lung, până îşi pierdu glasul.
Durerea încetă brusc şi ramura se retrase, dar Gina nu-şi făcu iluzii. Câştigase doar un răgaz înainte ca oraşul să-i ucidă pe toţi. Îl ridică greoi pe băiatul pierdut într-o rugăciune şi, sprijindu-se unul pe altul, se îndreptară spre palatul administrativ. În spatele ei, magnolia foşnea şi se unduia. Oare cât timp avem până se va dezlănţui iar iadul? Zece minute, poate un sfert de oră.
Gardianul care le deschise uşa părea să-şi fi pierdut darul vorbirii. Gina îi făcu semn să aibă grijă de băiat şi o luă la fugă spre sala mare. Feţele tuturor erau galbene şi priviri întrebătoare se înfipseră în ea ca un roi de albine.
— Trebuie să faceţi ceva! Nu avem mult timp la dispoziţie, bâigui Gina.
— Ce se întâmplă? Gardianul mi-a zis…
— Oraşul face toate astea, spuse răspicat Gina. A ajuns la capătul răbdării.
Prefectul începu să râdă isteric. Primarul se lăsă să cadă înapoi în scaunul de pe care se ridicase pe jumătate.
— Cum adică oraşul?
Gina ridică din umeri.
— Energii puternice şi mânioase s-au adunat pentru a-l trezi din letargie. E o fiinţă torturată, în agonie. Ne va ucide pe toţi dacă nu-i dăm ce vrea.
— Astea-s aiureli ! strigă primarul. Poveşti de adormit copiii! Nu există aşa ceva…
Faţa i se înroşise, ochelarii cu ramă subţire, neagră, îi ajunseseră periculos de aproape de vârful nasului.
Gina îşi privi colegii rând pe rând. Rămăseseră fără întrebări, sau poate fără glas să le rostească… Liniştea fu spartă de zgomotul ferestrei care se prefăcea în ţăndări. Ramura pătrunse în încăpere, încolăcindu-se ca un harapnic, şi toţi ţipară. Corul spaimei acoperi clinchetul cioburilor care cădeau pe podea. Gina doar icni. Ca să se întâmple asta, magnolia se smulsese din rădăcini. Creanga se mai roti o dată şi dispăru. Un avertisment…
— Ce vrea?
Gina desluşi greu şoapta prefectului. Ezită o secundă. Oare răspunsul pe care se pregătea să-l dea era cel corect?
— Oraşul… Ce vrea? repetă prefectul.
— Vrea să nu mai sufere. Ce am vrea şi noi, în locul lui…
Prefectul gâlgâi a plâns şi a râs în acelaşi timp. Se întoarse spre primar.
— E treaba ta!
Primarul îşi duse mâna la cravată şi horcăi, de parcă l-ar fi sugrumat.
— De ce să fiu eu ţap ispăşitor? Refuz să răspund la asemenea aberaţii… Îl sun pe şeful Poliţiei! E treaba lui să facă ordine…
Gina se repezi la el, şifonându-i costumul scump.
— Ce vrei să facă poliţiştii? Să se bată cu pietrele, cu fântânile şi copacii? Pentru Dumnezeu, fiecare secundă contează!
Glasuri aprobatoare se auziră dinspre ziarişti. Podeaua începu să se zguduie şi primarul scânci cu glas de bebeluş flămând. Prefectul, cu faţa cenuşie, o prinse de braţ pe Gina.
— Ce trebuie să facă?
— Nu sunt sigură…
Prefectul înghiţi în sec şi-l înghionti pe primar în umăr.
— Du-te afară!
— Nu mă duc! strigă primarul. Pentru o prostie? Aţi înnebunit cu toţii?
Se strânseră unii în alţii ca o ceată de puşti speriaţi când, în restul clădirii, ferestrele se risipiră într-o succesiune de explozii.
— Dacă-i o prostie, n-ai de ce te teme, şuieră prefectul. Nu vezi că se duce dracului oraşul? Le-o datorezi alegătorilor…
Îl împinse în şale, ca un şmecheraş de cartier. Primarul îşi strâmbă gura de durere, dar nu se clinti.
— Nici nu mă gândesc! Du-te tu! Eşti reprezentantul Guvernului…
Faţa prefectului căpătă o nuanţă purpurie. Ochii injectaţi scăpărau de mânie şi frică.
— Eu n-am treabă cu administrarea oraşului, scuipă cuvintele.
Se întoarse spre ziarişti, căutându-le aprobarea. Primarul se prinse ostentativ de colţul mesei.
— Mergeţi, dom’ primar, auzi Gina o voce spartă.
A fost tipul de la Tele M? Nu putea fi sigură. Le clănţăneau tuturor dinţii şi nimeni nu îndrăznea să scoată capul pe fereastră.
— Haideţi odată! ţipă Gina.
Lumina începea să scadă şi Gina îşi înfrânse cu greu imboldul de a-i trage o palmă primarului. Un vânt de decembrie pătrundea prin spaţiul dezgolit al ferestrei, făcând perdelele să fluture şi aducând cu sine un fel de croncănit.
Învingându-şi frica, Gina privi cu fereală spre cer. Era acoperit de păsări. Adunate în nori negri, mii de aripi se zbăteau, mii de ciocuri se deschideau. Gina se cutremură şi se retrase în fundul încăperii.
— Gata! ţipă prefectul. Asta e o stare de urgenţă. Eu comand aici. Îţi ordon să ieşi din clădire şi să te înţelegi cu oraşul!
Primarul clătina din cap tot mai repede, bolborosind ceva de neînţeles. Strângând pumnul drept, prefectul îl lovi în bărbie cu precizie de boxer şi, în vreme ce primarul se lăsa moale pe podea, ieşi în fugă din încăpere. Ziariştii se priviră uluiţi.
Primarul părea ameţit, dar nimeni nu-i sări în ajutor. Pe bărbie i se scurgea un firicel de sânge şi Ginei îi venea să scoată un şerveţel şi să-l şteargă, aşa cum face o mamă cu odrasla mânjită de magiun. Nu se mişcă totuşi, aşteptând nici ea nu ştia ce. Prefectul se întoarse cu doi gardieni.
— Scoteţi-l de aici! Pe răspunderea mea…
Oamenii şovăiau. Unul dintre ei, cel în grija căruia Gina îl lăsase pe băiat, avea o tăietură adâncă pe obraz. De la un geam?
— Scoteţi-l, vă zic, sau vă bag la puşcărie! urlă prefectul. Vreţi să murim cu toţii?
O cutie de gunoi zbură pe deasupra capetelor lor. Smulsă din trotuar şi aruncată cu uşurinţa cu care un copil supărat îşi izbeşte jucăriile de perete, tabla verde lovi uşa. Gardienii nu mai avură nevoie de alt argument pentru a se înfige în coatele primarului. O pată i se iţise pe pantalonii gri.
— Nu-mi puteţi face asta! bolborosi primarul. Sunt şef aici! Vă dau afară! Nu vreaaau!
Prefectul zâmbea tâmp, cu privirea fixată undeva pe perete. Ignora căutătura disperată a primarului şi îşi lovea piciorul stâng cu pumnul. Primarul şopti stins:
— Suntem colegi de partid… De ce?
Se simţea mirosul de urină când gardienii îl scoaseră de acolo. Cu prefectul în frunte, tot grupul se urni într-un fel de procesiune de sacrificiu. De câteva ori, primarul se izbi de balustradă, dar nimeni nu reacţionă.
Vântul se mai potolise când ajunseră la intrare, dar era tot întuneric. Prefectul arătă cu bărbia spre primar şi scoase un fel de orăcăit. Gardienii îl înţeleseră şi-şi aruncară şeful afară ca pe un gunoi.
— Nuuuu! apucă să mai audă Gina.
Urletul care se dezlănţui în mintea ei o lipi de perete. În stradă, toate se învârtejiră în însăşi născătoarea tuturor spiralelor. Vânt, sânge, gunoaie, lemn, metal şi bucăţi de asfalt, aripi de tăciune, toate se roteau în jurul primarului, cu huruitul unui batalion de tancuri. Gina îşi acoperi urechile, respirând căznit.
— Daaa! strigă monstrul din minte şi buzele ei îi repetară bucuria sângeroasă.
Căzu în genunchi pe pardoseală. Deşi nu-l mai vedea, ştia că primarul era rupt în bucăţi de ghearele furtunii. Probabil că ţipa, dar nu-l putea auzi. Parcă fusese golită pe dinăuntru. Tot ce simţea era satisfacţia răzbunării împlinite, care-i umfla pieptul şi-i încălzea mădularele. Plăcerea devenea atât de intensă, că reverbera până-n pântece. Îşi înfipse unghiile în obraz şi smulse aşchia, încercând să se rupă de prezenţa străină.
— Ajunge! gemu.
O secundă, totul încremeni, apoi bucăţi de carne zburară spre ei, prin geamul spart. Un ochi încă holbat se lipi de obrazul prefectului, făcându-l să se clatine. În spatele ei, cineva începu să vomite.
Ploaia de măruntaie se termină la fel de brusc precum începuse, iar odată cu ea încetă şi zgomotul. Gina puse palma dreaptă pe umărul prefectului.
— Promite-i!
Omul o fixa cu ochi de nebun.
— Promite-i că-i vom obloji rănile! repetă Gina.
— Promit! strigă piţigăiat prefectul. Vom avea grijă de oraş! Îl vom respecta ca pe-un părinte şi-l vom iubi ca pe copilul nostru!
Cu un ultim croncănit, stolurile începură să se risipească, iar Gina făcu doi paşi înainte. O frunză galbenă i se lipi de palmă. Ceva din mintea ei îi răspunse şi Gina gemu.
— S-a terminat? şopti prefectul.
— Deocamdată, zise răguşit Gina. Dacă nu ne ţinem de cuvânt…
Oraşul rămânea la pândă.
Ştefana Czeller