Când se apropie Paştele, iar televiziunile încep să difuzeze din nou filme despre Patimi, nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la unele personaje care şi-au căpătat notorietatea pentru că au fost implicate, într-un fel sau altul, în evenimentele dintr-un trecut îndepărtat. Mă gândesc la ele întrebându-mă cum au fost în realitate, pentru că imaginea pe care o avem despre ele a fost construită în timp. Nu numai că învingătorii rescriu istoria, dar istoria pe care o cunoaştem se bazează în mare parte pe impresii subiective, pe atitudini partizane şi pe surse tendenţioase.

Cel mai interesant personaj rămâne Pilat. Întrebarea sa “Ce-i adevărul?” reprezintă scepticismul oricărui om inteligent în faţa revelaţiilor. Iar în ziua de azi, când toţi deţinem adevăruri  care se bat cap în cap cu adevărurile altora, întrebarea sa e mai actuală ca oricând. E greu de descoperit ce fel de om a fost în realitate Pilat. Evangheliile îl descriu ca pe un om corect, care a aplicat legea, chiar dacă acest lucru nu i-a făcut plăcere. Mai mult, a încercat să-l salveze pe Iisus. Istoricii evrei ne prezintă un om complet diferit: intrigant, gata să recurgă la provocări mârşave, un criminal lipsit de scrupule. Este evident pentru oricine că avem de-a face cu prezentări tendenţioase, că Pilat este privit de pe poziţii diferite. Pilat a fost un duşman al evreilor, iar aceştia l-au urât din tot sufletul. Creştinii l-au considerat un om bun, conform principiului “duşmanul duşmanului meu îmi e prieten”.

Cât despre Iuda… Ceea ce se spune în Evanghelii nu se potriveşte întru totul cu cea ce e prezentat în Faptele apostolilor, deci nu vom şti niciodată ce s-a petrecut cu adevărat. Rămâne însă un lucru, care mi se pare demn de remarcat: creştinii au o părere bună despre cel care a ordonat crucificarea lui Iisus şi-l dispreţuiesc, îl urăsc făţiş pe cel care l-a turnat autorităţilor. Găsim şi-n ziua de azi aceeaşi atitudine, victimele persecuţiilor sunt dispuse să acorde circumstanţe atenuante unor torţionari (la urma urmei, îşi făceau meseria, ce te aşteptai din partea lor), dar nu găsesc nici un pic de înţelegere pentru cei care, fiindu-le prieteni, îi denunţau fără pic de ruşine.

Nu ştim dacă Iuda l-a vândut cu adevărat pe Iisus. Ştim doar că acum două mii de ani, nişte oameni aveau anumite păreri despre alţi oameni. Simpatiile şi duşmăniile lor s-au transmis peste ani, iar noi am moştenit atitudinile lor, îi judecăm pe cei din trecut cu măsura lor. Nu-i nimic de mirare, îi judecăm la fel şi pe contemporanii noştri. Ne grupăm în tabere, deţinătoare ale unor adevăruri absolute, şi urâm alte tabere, care deţin alte adevăruri absolute, dar diferite de ale noastre. Nimeni nu-şi mai pune întrebarea lui Pilat “Ce-i adevărul?”. Cine nu-i cu noi, e împotriva noastră. Cel care încearcă să fie prieten cu toţi va sfârşi urât de toţi. Şi nici acest lucru nu-i nou, pentru că nu-i nimic nou sub soare.

Cine îşi mai aduce aminte de primii adepţi ai lui Iisus, cei care alcătuiseră biserica din Ierusalim? Sub conducerea lui Ioan, fratele lui Iisus (menţionat doar de istoricii evrei, nu şi de evanghelişti), comunitatea aceea încercase să dea viaţă  paradisului terestru, constituise o societate comunistă, în care bunurile erau proprietate obştească. Protocreştinii aceia credeau că Iisus este Mesia, dar erau, în acelaşi timp, credincioşi mozaici. Ca urmare, evreii îi urau pentru că erau creştini, creştinii îi urau pentru că erau evrei. N-au luptat împotriva romanilor, fiind pacifişti, dar romanii i-au măcelărit ca pe orice evrei.

Fericiţi făcătorii de pace. Aşa spunea Iisus. După două mii de ani, lumea n-a învăţat nimic din spusele lui. Acum contează doar să moară şi capra vecinului…

Bine, bine, o să ziceţi, dar ce legătură au toate acestea cu SF-ul? Nu ştiu, dar există ceva să nu aibă legătură cu SF-ul?

Liviu Radu