Cenaclul „Henri Coandă”, unul dintre primele din ţară, s-a înfiinţat la Craiova în septembrie 1970, pe lângă Casa de Cultură a Tineretului, avându-i între membrii fondatori pe Alexandru Mironov, Ion Ilie Iosif şi Marius Ghergu. Începute în ritm săptămânal, întâlnirile membrilor săi au cunoscut şi perioade de rărire şi chiar de suspendare temporară „din pricini de ordin administrativ”, cum constata Dan Merişca prin 1986. La scurtă vreme după constituire, cenaclul s-a afirmat în forţă, convingându-l astfel pe Adrian Rogoz să-i dedice două numere din CPSF (421 şi 422/1972), cu o prezentare entuziastă: Un puternic team SF în lumina reflectoarelor. Povestiri semnate de unii membri apăruseră şi până atunci. Condusă iniţial de Alexandru Mironov, iar după plecarea acestuia la Bucureşti de Ion Ilie Iosif, gruparea a format amatori de anticipaţie dintre care unii au reuşit să urce treptat spre nivelul profesionist al genului, publicându-şi cărţile proprii şi editând antologii: Titus Filipaş, Marius Stătescu, Ştefan Nicolici, Radu Honga, Victor Martin, Aurel Cărăşel, Mirela şi Liviu Paciugă. „Henri Coandă” a organizat mai multe convenţii naţionale ale cenaclurilor de anticipaţie, precum şi o manifestare periodică, Zilele Coandă. A editat fanzinul Omicron, premiat la Eurocon-ul de la Stresa, Italia, în 1980, adăugându-i ulterior suplimentele Omicron satelit şi Micron. În colaborare cu edituri craiovene (Scrisul Românesc, mai încoace Editura Reduta), cenaclul a alcătuit şi publicat antologiile de SF Întâmplări din veacul XXI, Alte întâmplări din veacul XXI, Alfa, Beta, Gama. Alte ţărmuri, unele de prezentare a SF-ului produs în Bănie, altele cu deschidere spre panorama de tip naţional. Articole şi povestiri semnate de membrii cenaclului au apărut în revista Ramuri, în Ştiinţă şi tehnică şi în Almanahul Anticipaţia. După 1990, câţiva dintre foştii participanţi la viaţa cenaclieră craioveană au înfiinţat periodicul 467 prin care sperau să poată prelua şi duce mai departe misiunea întreruptă a CPSF.
Articolele ce urmează sunt consacrate câtorva dintre autorii perioadei „eroice” a SF-ului craiovean.
ALEXANDRU MIRONOV
Născut la 27 ianuarie 1942, în Vertujeni-Soroca, Basarabia, Alexandru Mironov a devenit unul dintre liderii de influenţă ai fandomului românesc, organizator, jurnalist, redactor mass-media, dar şi, într-o mai mică măsură, autor de anticipaţie originală. A absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti, în timpul studenţiei remarcându-se şi ca un sportiv de performanţă (vicecampion naţional la spadă). A desfăşurat o activitate pedagogică potrivită specializării sale la Liceul Economic şi la Liceul industrial de Chimie, ambele din Craiova, cu o perioadă de profesorat şi la un liceu din Maroc. Între 1979-1991 a fost redactor la revista Ştiinţă şi tehnică şi la Televiziunea Română. A îndeplinit funcţii importante în administraţia statului, după 1990: consilier prezidenţial (1991-1993), ministru al Tineretului şi Sportului (1993-1996). Ulterior, a fost secretar general al Comisiei Naţionale UNESCO pentru România. O fişă biografică din Who’s Who în România 2002 îl prezintă ca autor de 3000 de articole publicate în Ştiinţă şi tehnică, Magazin, Contemporanul, Cronica Română, Tomis, Dimineaţa, Ultima oră etc. În ce priveşte genul nostru, lista trebuie extinsă la Almanahul Anticipaţia (al cărui iniţiator a fost, de altfel) şi la colecţia Anticipaţia (moştenitoare a defunctei CPSF), unde în perioada 1993-1997, ca director onorific al publicaţiei, autorul tipărea frecvent articolul de fond. Toată această producţie articlieră a rămas împrăştiată prin revistele şi almanahurile unde s-a tipărit ca răspuns la solicitări presante. Mironov a tipărit însă sub formă de volum (Enigmatic, Pământul, 1977) un memorial al călătoriilor întreprinse de el însuşi prin punctele-cheie ale geografiei paleoastronautice, inclusiv la Nazca şi Machu Pichu. A propus şi susţinut emisiuni SF săptămânale la posturile naţionale de Televiziune (Ştiinţă şi imaginaţie, Club 2020, Lumea de mâine), devenind la un moment dat preşedinte al Fundaţiei „SocRaTe” (Societatea de Radio şi Televiziune pentru Educaţie la Distanţă). A selectat şi redactat pentru diverse edituri, de obicei în colaborare, textele unui apreciabil număr de antologii SF, între care: Alfa – o antologie a literaturii româneşti de anticipaţie (cu Ion Ilie Iosif şi Radu Honga), Cosmos XXI – întâmplări dintr-un univers al păcii (cu George Veniamin), Cronici metagalactice (cu Ştefan Ghidoveanu), Cronici microelectronice (cu Mihai Bădescu şi Ştefan Ghidoveanu), Nici un zeu în cosmos (cu Mihai Bădescu). A fost membru fondator al cenaclurilor „Henri Coandă” din Craiova şi „Prospectart” din Bucureşti. Din postura guvernamentală în care se găsea atunci, a susţinut organizarea unei convenţii internaţionale: euROcon ’94 de la Timişoara, prima de acest fel desfăşurată în ţara noastră.
Grosul producţiei gazetăreşti a autorului serveşte popularizarea unor teme, idei şi figuri din domeniul ştiinţei şi realizărilor tehnice contemporane. Atitudinea oscilează aici între informarea expertă şi elogiul sentimental. Ştiinţa aceasta cvasi-miraculoasă este privită cu ochiul anticipatorului optimist, sedus de prefacerile sociale pe care le-ar putea genera ea în perspectiva anului 2020. O serie de editoriale din Anticipaţia, redactate în perioada când autorul îndeplinea funcţia de ministru al Tineretului şi Sportului, au un evident caracter politic şi, în consecinţă, publicarea lor a fost suspectată ca încercare de manipulare a SF-ului nostru de după 1990 spre obiective ideologice ce nu-i sunt proprii. Articolele rezervate anticipaţiei româneşti se încadrează cu dificultate în formulele obişnuite ale genului critic. Ele nu sunt sinteze veritabile, nici cronici de carte, nici măcar recenzii, ci pagini de publicistică entuziastă, axate pe o tematică SF. Unele „raportează” despre starea domeniului la un moment dat, vehiculând liste de autori, de reviste şi fanzine, de tiluri. Caracterizările, atunci când apar, sunt formulate în stil înflăcărat, cu sonorităţi emoţionale pândite de grandilocvenţă. Ele trădează extazieri sincere, dar judecăţile critice se emit într-o oralitate complice cu cititorul: „Printre fericiţii câştigători ai lozului editorial cine credeţi că apare nu demult?” întreabă retoric comentatorul, înainte de a-şi expune un punct de vedere laudativ. Uneori se caută soluţii de expresivitate în limbajul figurat, excesiv metaforic, şi deopotrivă într-o condescendentă familiaritate cu cei analizaţi („Cuvintele limbii române îl ascultă pe Lucian, se încheagă în gheme coerente şi torc poveşti desăvârşite” etc.), ceea riscă să producă şi efecte hilare. Se imaginează scenarii amuzante, descrise însă cu toată seriozitatea, ca atunci când „însuşi A. van Vogt, marele maestru al risipirii de găselniţe SF – gustate de milioane de cititori – ar fi pălit de gelozie” în faţa unei anume producţii româneşti. Unui tânăr care îl entuziasmează subit, autorul îi urează „bis-uri” prin edituri. Altuia, spre a-şi corecta deficitul de imaginaţie, îi sugerează – cum făcea şi Adrian Rogoz odinioară – „mai dese contacte cu lumea ştiinţei”. În fine, ca un atent şi afectuos gospodar de cenaclu, cuiva îi cere „să părăsească încruntarea perpetuă, zbaterea inutilă, să-şi lumineze puţin fruntea”. Iar când greşeşte în aprecieri, criticul nu ezită să-şi pună „pe cap cenuşa de rigoare”. Toate observaţiile citate pot fi corecte în sine, dar nu se formulează într-un limbaj critic îngrijit, ci în stil jurnalistic, iar uneori într-unul doar colocvial, de discuţie amicală.
Proza lui Alexandru Mironov poartă marcajele obişnuite ale SF-ului cenaclier, bazat pe teme comune şi discret trivializate: robotul neascultător, inventatorul buclucaş, aparatul care funcţionează „de-a-ndoaselea” etc. Motivele genului suferă un comod tratament umoristic, care vrea să le facă neapărat simpatice, lejeritatea abordării urmărind să câştige astfel, pentru ele, un public considerat a fi prin definiţie ignorant şi, pe deasupra, reticent la formele „grave” de anticipaţie. Autorul îşi lansează discursul ca de pe o scenă de teatru bulevardier, unde sala pare că aşteaptă cu ochi strălucitori anecdotele, iar exagerările gestice ale interpretului, mimica lui preconceput-hazlie, modulările sentimentale ale glasului şi rostirea pigmentată cu expresii agreate de „vulg” sunt convenţii exterioare menite să curteze spectatorul, să-i obţină complicitatea. Un „miracol” tehnico-ştiinţific i se serveşte într-un ambalaj ieftin şi zgomotos, sub o zăpăcitoare cascadă de cuvinte:
„Frate, nu ştiu ce dracu’ a făcut, s-a certat cu fata aia, cum naiba o cheamă, cârna aia cu ochi albaştri. Şi s-a dus şi s-a-mbătat, măgarul, arăta de m-am prăpădit de râs, dar pe urmă mi-a venit a plânge, că animalu’ s-a închis în laborator două zile, n-a vrut nici să mănânce, nici când l-am ameninţat cu bătaia nu s-a mişcat. Şi pe urmă m-a luat cu el la Jiu, să-mi arate o invenţie, o chestie simplă mi-a zis el, un fel de electrolit în care se-ntâmplă o antiionizare şi o antipolarizare sau cam aşa ceva şi încă o chestie cu o forţă contragravitaţională, ei, nu mi-am bătut eu capul să-l ascult că şi aşa nu-nţeleg nimic din ce face capsomanu’… Şi, băiete, să vezi când a pornit aparatu’ ăsta cum s-a învolburat odată Jiul şi-a luat-o la deal! Dumnezeule, doamne! Cred c-am urlat de spaimă, m-am învineţit la faţă, până şi nemernicu’ a-nţeles c-a făcut-o de oaie şi şi-a oprit instalaţia. Şi apa a ieşit din matcă, s-a revărsat spre luncă şi-a inundat stadionul ăla mic, of, prin ce-am trecut!…”
Toată această paradă de gratuităţi ale spectaculosului se regizează, în ciclul de povestiri Popesciada, în jurul unui „electrolit”, ori al unui preparat chimic ce înverzeşte pielea şi-ţi scoate din corp rădăcini aeriene, făcându-te numai bun de plantat pe vreo peluză de cartier craiovean. În Crimă şi pedeapsă, din spirit imitativ, un robot artizanal căruia îi cade în braţe opera lui Dostoievski zdrobeşte cu cheia franceză carcasa „combinei-bucătărese”. Când renunţă la astfel de artificii ieftine, autorul produce şi texte acceptabile. Povestirea Maşina finală, tot sub pretextul unei invenţii misterioase, imaginează o situaţie umană de tip „Dr. Jeckyll şi Mr. Hyde”: o dependenţă subtilă între inventatorul genial, dar timid, şi afaceristul lipsit de scrupule care îl jefuieşte de ideile şi de gloria ce i se cuveneau. Antipoveste este o lucrare mai ambiţioasă, care complică naraţiunea, structurând-o etajat, pe două planuri distincte şi, aparent, incompatibile între ele. Unul e cel „metagalactic”, al entităţilor provenite din fabuloasa menajerie a alienilor ultracivilizaţi, celălalt este un nivel folcloric, unde Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana reprezintă primitivitatea spiritualităţii terestre, menită să stârnească în veghetorii „sistemului” serioase îndoieli. Trataţi drept „particule însufleţite, alcătuite din protoplasmă”, eroii basmelor, ajunşi prin absorbţie în hiperspaţiu, rezolvă însă mulţumitor şaradele formulate de primul nivel pomenit. Fapt surprinzător pentru testatori, sporind considerabil şansele condiţiei umane de a se integra, cu timpul, într-o perspectivă universală:
„Mauel I verifică rapid sistemele de control şi rămase şi el stupefiat. Răspunse celorlalţi:
– Curios, într-adevăr, dar aflaţi că energia lor a fost suficientă atât pentru ca sistemul să lucreze, cât şi pentru încărcarea tuturor bioacumulatorilor – aşa ceva nu s-a mai întâmplat în Universul locuit.
– Specie puternică, cu entropie mică şi posibilităţi uriaşe, declară parapsihologul. Nu m-aş mira să-i văd pe sălbaticii ăştia mici plecând curând în Cosmos pe cont propriu.
Încheiară emisiunea generalizată, Mauel I se pregăti să-şi dea serviciul în primire, îşi drese semielementul folosit în acţiune, mai trecu o microsecundă galactică, Cosmosul îşi continuă infim expansiunea, roata Galaxiei lângă care se afla Mauel I se mai răsuci puţin scârţâind în jurul axei sale, când grănicerul vru să mai arunce o privire spre locul de origine al micilor făpturi. Mări partea aceea de galaxie mărginaşă, căută prin braţele spiralei, găsi planeta şi rămase perplex. Micul glob de humă nu se învârtise în tot acest timp decât de vreo două mii de ori în jurul stelei mamă, dar jerbe de obiecte ţâşneau deja în toate părţile, înspre planetele vecine, lăsând în urma lor mici cozi de foc şi fum!”
Mai mult decât creator propriu-zis, Mironov rămâne propagandistul liric al anticipaţiei, în tonalităţi şi cu entuziasme ce apar cu toată limpezimea în Scrisoare din hipecubul SF. Materialul deschide rubrica Galaxia SF din Almanahul Anticipaţia pe anul 1983:
„…Atât, asta-i singura deosebire, suntem de aceeaşi carne şi acelaşi sânge în interese, scriitorii noştri aruncă jerbe de rachete, focuri de artificii care înfrumuseţează frăţia hipercubului nostru, încolo, toate-s la fel, veniţi, vedeţi, o să ne credeţi descifrând întâmplările din cea mai bună dintre lumile lui Hobana, divertismentele vrăjitoarelor tulburătorului Colin, elementele aleatoare ale fermecător sucitului Rogoz, năucitoarele surprize de la capătul copilăriei speciei umane, aşa cum le vede Arthur Clarke, conflictele lui Asimov cu specia inteligentă a maşinilor cibernetice, ubicuitatea demiurgică din întortocheata minte a lui Philip K. Dick, strania lume generoasă a fraţilor Strugaţki, epopeile galactice ale lui Frank Herbert, ascuţitele previziuni din John Brunner sau Gérard Klein.”
ION ILIE IOSIF
Prozator şi traducător, s-a născut la 29 iulie 1941, în Craiova. A fost coleg de liceu cu Alexandru Mironov şi Mihai Popescu, viitori fani SF şi participanţi activi la organizarea primului cenaclu din localitate. Şi-a făcut studiile de Filologie la Universitatea din Bucureşti, fiind ulterior repartizat ca bibliograf la filiala craioveană a Institutului central de perfecţionare a personalului didactic. Cunoscător al limbii bulgare, a beneficiat de o specializare la Centrul de Bulgaristică de pe lângă Academia Bulgară de ştiinţă. Mai mulţi autori SF din ţara vecină (Pavel Vejinov, Liuben Dilov etc.) au fost traduşi în româneşte de el. Ca membru fondator al cenaclului „Henri Coandă”, i-a fost şi preşedinte în anii de început. Adrian Rogoz l-a debutat în CPSF în 1973, cu povestirea Noi probleme!, pe care redactorul publicaţiei o considera, în nota însoţitoare, drept „ghinionistă”: trimisă pentru cel de-al treilea concurs naţional de anticipaţie, lucrarea a căzut din competiţie, întrucât sosea la redacţie la o zi după închiderea oficială a acesteia. Ceva mai târziu, cu titlul schimbat, va fi reeditată în volumul colectiv Întâmplări din veacul XXI. A coordonat convenţiile naţionale desfăşurate la Craiova şi manifestările plasate sub denumirea de Zilele „Coandă”. Cu schiţe umoristice, traduceri şi articole despre SF a colaborat la Studioul teritorial de radio Craiova (emisiunile Terra pe recepţie, Gânduri răzleţe etc.), precum şi la ziare şi reviste din localitate (Înainte, Ramuri), la Ştiinţă şi tehnică şi Almanahul Anticipaţia. Ca antologator, îl găsim menţionat în culegerea Alfa (1983), în colaborare cu Alexandru Mironov, dar există indicii că a avut un rol şi în coordonarea mai vechilor antologii craiovene, Întâmplări din veacul XXI (1974) şi Alte întâmplări din veacul XXI (1977). A fost, de asemenea, redactor-şef al fanzinelor Omicron şi Omicron-satelit. După Revoluţie, s-a implicat în înfiinţarea Asociaţiei Creatorilor de Science-Fiction (ACSF), pe care a şi condus-o între 1990-1992. S-a încercat şi în publicistica privată a genului, lansând revista Star Trafic şi Editura Star Trafic SF. A obţinut distincţii de merit în ţară, între care premiul pentru cel mai activ animator al anului la RomCon 1987, şi un premiu în străinătate, la SocCon (Nikolaevsk, URSS), în 1989, tot pentru contribuţia sa în dezvoltarea mişcării SF.
Ion Ilie Iosif se remarcă îndeosebi sub acest aspect, de activist pasionat al genului, şi mai puţin prin scrierile proprii. Cele câteva povestiri publicate în anii ’70 din secolul trecut dezvoltă subiecte rezolvate de regulă în registrul comic – manieră practicată, de altfel, de majoritatea autorilor formaţi la cenaclul „Henri Coandă”. Noi probleme!, devenită ulterior Întâmplări din veacul XXI, este o utopie construită pe clişeele imaginate în mod curent în epocă: oraşul cu trotuare rulante, climă artificială, parcuri tropicale şi monumente ridicate „în memoria constructorilor primei nave cosmice româneşti”. Programul de lucru al viitorului s-a redus la trei ore pe zi, ceea ce trezeşte vii nemulţumiri la pasionaţii muncii aprige în folosul societăţii. Tertipurile prin care aceştia caută să înşele regulile stabilite oficial devin inutile, deoarece la sfârşitul orelor de program fotoliul însuşi îi catapultează de la birou, printr-un dispozitiv special. Ameninţaţi şi ei de şomaj, medicii abia aşteaptă să-şi luxeze cineva vreun deget, ca să aibă sentimentul unei activităţi profesionale utile. Diverse incidente burleşti au loc şi în Centrala producătoare de hrană sintetică pentru craioveni:
„V-am cerut ieri două tone de castraveţi pentru patru mii de salate?
– Ne-aţi cerut şi vi i-am trimis, nu?
– Ne-aţi trimis, tovarăşe Slăvescu, castraveţi cu gust de banane, sau banane cu gust de castraveţi – dracu’ ştie cum să le zic – şi am făcut salate de banane cu ceapă, tovarăşe Slăvescu, şi patru mii de burţi se vaită la ora asta, tovarăşe Slăvescu, şi patru mii de reclamaţii planează pe capul meu la ora asta, tovarăşe Slăvescu, se căină dieteticianul.
– Dar, de ce le-au mâncat, dacă nu le-a plăcut? se miră Radu. I-a forţat cineva? Şi, pe urmă, de unde a mai răsărit şi neoleguma asta?
– De unde vrei să ştiu eu? Ştiu doar că le-au devorat, de mult ce le-au plăcut! Numai că ceapa şi bananele…
– Bine, tovarăşe dietetician, am să controlez ce s-a întâmplat. Vă promit să nu se mai repete.”
Autorul lucrează în registrul minor al anticipaţiei, mulţumindu-se să formuleze un motiv sau altul al genului în rezolvări grăbite şi deliberat amuzante, până la suprasaturaţie. Răzbunarea lui Pierrot ne prezintă un adolescent cu geniale înclinaţii pentru cibernetică. Pierrot construieşte diverse jucării electronice din dorinţa de a-l impresiona pe domnul Jourdain, deţinătorul unui mare concern al viitorului. Umilit de acesta, pune la cale împreună cu robotul Reubidon copierea şi substituirea tuturor capodoperelor de pictură din buncărul secret al fiorosului patron, acţiuni urmate de expedierea originalelor la un muzeu de artă, sub forma unei donaţii pe care Jourdain n-ar fi avut-o în vedere nicicând. Povestirea Incidentul schimbă pe neaşteptate tonul relatării, trecut acum în registrul anecdoticii populare. Ajutat de copiii lui, un oarecare Moş Dumbravă dezgroapă cu târnăcopul o astronavă abia descinsă pe Pământ, într-un trecut de nuanţă medieval-folclorică. Bineînţeles, astronautul Pars nu reuşeşte să zdruncine convingerea autohtonilor că au de-a face cu însuşi Dumnezeu, dar are în schimb sentimentul că săvârşeşte o faptă miloasă sintetizând galbenii cu care bătrânul ar putea să cumpere de la boierul câinos bucata de pământ râvnită o viaţă întreagă. În sfârşit, în Taxi pentru Univers, un criminal extrem de periculos este folosit de generali drept cobai pentru a experimenta timp de douăzeci de ani hrana sub formă de pilule. Capsula navei spaţiale va rezolva şi problema detenţiei eficiente în cazul unui condamnat deprins să evadeze sistematic din celulele securizate ale închisorilor de pe Pământ.
TITUS FILIPAŞ
S-a născut în 1944 la Băileşti, judeţul Dolj. Studiile liceale le-a urmat la Craiova, iar cele superioare la Facultatea de fizică a Universităţii din Bucureşti. CPSF îl debutează în 1970 cu două povestiri, Nisipul şi Drum spre stele. Membru marcant al cenaclului „Henri Coandă” în perioada de început a acestuia, apare cu alte câteva proze scurte în fruntea selecţiei prin care Adrian Rogoz prezenta, în iunie 1972, gruparea fanilor craioveni (numărul 421 din Colecţie). Investiţia sentimentală a redactorului de odinioară pare astăzi exagerată, iar atribute precum „nepreţuite camee, pe care prinde relief strania figură a Ideii” trec dincolo de rezultatul efectiv al strădaniilor literare ale acestui „cel mai ciudat reprezentant al cenaclului din Cetatea Băniei”. Nisipul încearcă să dea formă plastică unei supoziţii lansate de Norbert Wiener cu privire la fiinţele inteligente pentru care timpul ar parcurge un sens invers decât cel cunoscut de noi. Ideea e mai veche, paradoxală şi aptă să producă, prin diverse ilustrări ale sale, confuzie mentală. Aici serveşte doar ca posibilă explicaţie „ştiinţifică” pentru un fapt straniu, cum ar fi apariţia teoremei lui Pitagora desenată de valuri pe plajă, ca mesaj al unor făpturi cu ritmul biologic răsturnat. Schiţa Drum spre stele pleacă de la teoria lui Fred Hoyle despre colapsul gravitaţional, imaginând în sensul ei un „spaţiu-vale”, de-a lungul căruia atingerea stelelor s-ar putea face printr-o simplă lansare pe tobogan. Ideile savante sunt aduse astfel în universul cel mai comun, fie ca strategii prin care un tată ajuns în încurcătură se reabilitează în faţa copiilor săi dispuşi să accepte intruziunea insolitului în realitate, fie ca trucuri sugestive, menite să impresioneze bruneta „cu fizionomia clasică a unei madone de Rafael” pe care un student la fizică intenţionează s-o cucerească. Şi schiţele de mai târziu sunt modeste ca valoare, marcate adesea de o frazare poematică. Un motiv folcloric se actualizează în Făt-Frumos din tei, unde o tânără recepţionează în parc „mesajul molecular” venit din partea altei civilizaţii. Manifestat în regim de „cod olfactiv”, mesajul acesta ia forma impusă de sexualitatea frustrată a celei care îl primeşte întâmplător. În Ianus, întâlnirea dintre doi astronauţi, colegi de generaţie, decurge stânjenit din pricina decalajului de vârstă survenit în urma paradoxului temporal suportat de unul dintre ei. Poanta finală complică şi mai mult lucrurile, întrucât cel avantajat de efectele unei intervenţii regeneratoare în civilizaţia stelei Deneb prezintă, la înapoiere, caracteristica fizică a salvatorilor săi: un cap cu două feţe, asemănător personajului mitologic de la care se împrumută titlul. Schiţa Eterul pleacă de la ideea unei substanţe sintetice, capabilă să difuzeze în spaţiul înconjurător stările psihice ale oamenilor, sentimentele lor secrete şi adevărate. Rezultatul e o utopie de tip telepatic, pe care, în loc să-l sperie, autorul o consideră benefică, deoarece „din ziua în care sentimentele au părăsit structurile închise ale sufletelor, sinceritatea pluteşte nestânjenită şi liberă, desfăşurându-şi deasupra întregului Pământ aripile puternice şi maiestuoase ca adevărul”. Greaţa, povestire preluată de antologia craioveană Alfa (1983), marchează la modul ironic, cu clişee ale filozofiilor recente, „mentalitatea” unor roboţi:
„– Doi ori zece la minus cinci, ripostă Mec printr-o cifră argumentelor călduţe vânturate de Luc. Lubrifiantul ăsta uleios mă face să tremur de greaţă, urmă el contorsionându-şi articulaţiile delicate, indiciu sigur al unor tulburări profunde.
Nu-şi duse mai departe explicaţiile, dar Luc înţelese. Era o greaţă existenţială, un fel de «nausée» robotico-sartriană, dacă se poate imagina aşa ceva. Cu toate acestea, lansă hârâitor:
– Preferi un coeficient de vâscozitate de ordinul lui zece la minus şase?
Ironia era evidentă. În clasa acestor valori se situează saramura şi apa distilată, fluide pe care un robot nu le agreează prin construcţie, ca să nu zicem prin constituţie. Mec recepţionase aluzia. Se-ndreptă cât era de lung, potolindu-şi agitaţia; rămase încremenit într-o poză hieratică, un simbol al automatizării în cercetarea spaţială.
– Luc, ştiu prea bine că nici ţie nu-ţi place! izbucni el, încercând să reînvie un sentiment comun, forjat cu prilejul lecturii scrierilor lui Kirkegaard, Sartre şi ale altora din aceeaşi linie de gândire.
Celălalt coborî-n jos ochii săi de bufniţă; pentru câteva momente conteni chiar şi zumzetul subconştient din bobinele sistemelor de retardare ce creau, artificial, o profunzime a gândurilor în creierul unui robot.”
Ironiile unor asemenea texte încep să fie savuroase. Un embrion de revoltă împotriva omului şi o „reprogramare” a acestuia din urmă în sensul dorit de roboţi mizează pe înţelepciuni tehnice extrase din romane, bunăoară „cheia de limbaj” cuprinsă în observaţia că „orice frază, pronunţată de Om, care are la început cuvântul JUR devine automat instrucţiune şi program”. O povestire cu adevărat frumoasă este Sufletul pavezei (1983), unde calităţile enunţate în scrisul de până atunci al autorului – poezie, sentimentalism potenţat de ironie, tentaţia mitului adus la conjuncţia cu o ipoteză ştiinţifică frapantă – se regăsesc într-un întreg bine echilibrat. Stilul are acum densitate şi complexitate, trădând un meşteşug ce amestecă pedanteria inteligentă cu spiritul ludic:
„Zvonul acela despre un zburător închis în velierul său astral, ca o efemeridă într-un grăunte de chihlimbar ce-nfruntă veşnicia, nu l-am perceput la început decât ca pe o nedefinită armonică din timbrul unui flaut ce cânta, pentru mine sau pentru alţii, dincolo de zidurile de cristal din care Pitagora spunea că sunt închegate cele opt sfere celeste. Cum nu sunt surd nici măcar la cele mai mici încreţituri de pe oceanul informaţional în care fiecare individ este, într-un fel, o insulă, am vrut să aflu cât mai multe despre el, direct de la un martor, un alt erou al spaţiului, celebrul Dionis. […] Nu pentru că o latură a profesiei mele, jurnalistica, ar fi să alerg după celebrităţi – nici măcar nu sunt toate agreabile –, ci pentru că nădăjduiam că viaţa şi moartea zburătorului Hermion îmi va apărea limpede, dezghiocată de tainele puse de spaţiu ori de opreliştile de gând înălţate, inefabil, de oameni subtili cu inimi de piatră.”
Lucrarea începe ca o demolare de mit şi se termină prin acceptarea „cuminte” a tainei ce-l înconjoară pe Hermion, pământeanul devenit zeu în lumea omuleţilor verzi din constelaţia Hydrei, cărora sacrificiul său „le-a dat viaţă”. Mai precis, a mijlocit naşterea civilizaţiei lor de un dinamism imitativ remarcabil, într-o lume recucerită de „piticii cocliţi” prin simplul fapt că exploratorul avusese inspiraţia să-şi plaseze velierul ceresc într-un punct Lagrange de unde imensele sale aripi ceramice acţionau ca un scut împotriva ucigătoarei radiaţii revărsate peste planetă. În legenda aceasta stelară, nava îşi va juca în continuare rolul de mausoleu, iar omul de sacrificiu, rămas într-o permanentă stare de animaţie suspendată, rămâne „sufletul pavezei” pe întreaga durată a civilizaţiei pe care întâmplător a creat-o.
Ca şi alţi autori din perioada de început a fandomului, Titus Filipaş încetează să scrie literatură SF tocmai în momentul în care ajungea pe pragul unei posibile profesionalizări. O carte de popularizare ştiinţifică, De la mitul astral la astrofizică (1984), atinge şi problema căutării civilizaţiilor extraterestre. Autorul a publicat şi în Almanahul Anticipaţia articole precum: Avioane pentru Marte, Quarcii şi forţele de culoare, sau, în preajma anului 1990, Tunele în spaţiu-timp şi călătoria în universuri paralele. Alte câteva cărţi, Materie şi tehnologie (1987), Călătorind prin Univers (1989), Dincolo de curcubeul stelar (1991) atestă o pasiune durabilă pentru ştiinţa popularizată.
MARIUS STĂTESCU
Inginer electronist de profesie, s-a născut la 1 iunie 1953, în Craiova. Antologia Întâmplări din veacul XXI (1974) îl anunţa ca pe o speranţă a SF-ului din Bănie, de felul lui Radu Honga. Mai puţin productiv decât acesta din urmă, a abandonat SF-ul înainte de a-şi pune pe deplin în valoare talentul. O culegere ulterioară, Alte întâmplări din veacul XXI (1977), îi mai reţine câteva texte. Povestirile de început sunt schematice şi lasă uneori impresia de subiect neterminat. Speculând în marginea legilor robotice ale lui Isaac Asimov, Legea unor ani îndepărtaţi virează motivul spre o convenţie sentimentalistă care îl discreditează. „Supercosmonauţii” pomeniţi aici („Erau nişte fiinţe mici, fragile, dar ale căror astronave străbăteau Universul cu viteza luminii. Aveau o viaţă lungă, comparabilă cu vârsta planetelor…”) se dovedesc a fi nişte roboţi dereglaţi, confruntaţi cu un factor de interdicţie: popasul pe planeta Pământ le va scurta dramatic viaţa aceasta generoasă. Este ceea ce ştim şi din basmele pe motive temporale, dar o abordare mai îngrijită putea exploata premisa cu folos pentru anticipaţie. Se preferă, însă, soluţia naiv-sentimentală: „Robotul Cornelius Heck a înţeles de ce nu trebuie să încalce «legea» […] o maşină care nu are o «lege» devine umană, e tratată de oameni ca atare şi tot ca om e capabilă să sufere şi pentru aceasta să se distrugă.” În Cerul era senin, naraţiune de factură catastrofică, apare motivul promiţător al inteligenţei extraterestre dispersate în particulele unui imens nor cosmic, care se hrăneşte cu energie furată din lumile pe lângă care acesta se deplasează. Ideea trimite spre figurări similare ale astrofizicianului britanic Fred Hoyle, însă autorul nostru nu rezistă tentaţiei de a rezolva printr-o utopie „de urgenţă” invazia producătoare de haos a „atomiţilor” în sistemul solar şi, bineînţeles, pe Pământ. Răspunsul salvator la pericolul cosmic va fi un guvern unic al planetei, care să stăpânească resursele limitate ale globului şi hoardele migratoare „dispuse să facă orice pentru obţinerea hranei”. Trecută prin lipsuri materiale, prin epidemii de holeră şi conflicte sociale dure, civilizaţia (resturile ei) descoperă astfel, în chip fericit, o modalitate de a-şi relua dezvoltarea. Nici Arthur C. Clarke nu scapă de perspectiva de a fi citat în această mică serie de anticipaţii autohtone stimulate de modele celebre. Într-un nod spaţio-temporal din constelaţia Casiopeea are loc un experiment de felul celui menit să dea inteligenţă şi forţă omenirii primitive în 2001: O odisee spaţială – contactul cu un monolit enigmatic, descins în pustiu, pe globul terestru (Altarele cubice).
Câteva schiţe vădesc predilecţie pentru tema capcanelor spaţio-temporale. Astfel, Un fragment de timp abordează motivul buclelor temporale în care oamenii, sau sosiile lor, ar putea rămâne în captivitate miliarde de ani, pe când Fragmente de albastru închipuie o altfel de capcană cosmică, pe o planetă de gheaţă ce permite, în mod straniu, refacerea periodică a unei oaze cu vegetaţie luxuriantă, unde par să trăiască, sau să fie temporar resuscitaţi, urmaşii degeneraţi ai transfugilor de odinioară ai Pământului. În povestirea Labirintul găsim o tentativă de prelucrare stângace a unui motiv mitologic: cel ce caută Labirintul Absolut e „căpitanul Minos din Sirius”, iar perechea lui legendară, „căpitanul Sever”, joacă rolul unui Tezeu rămas să sape până la moarte în galeriile labirintului, unde, de altfel, toate rasele raţionale ale Galaxiei ar urma să se exprime în acest mod simbolic. Marius Stătescu nu rămâne mereu la stratul epidermic al motivelor SF. Uneori, convenţiile imaginate lasă să erupă mici vârtejuri moralizatoare, vorbindu-ne, bunăoară, despre orgoliu într-o eră cosmică:
„Cred că ştii din legendele despre organizarea noastră de dinaintea Confederaţiei. Navele noastre controlau toată galaxia Andromedei. Nu luam contact cu nici o altă rasă, considerându-ne pe vremea aceea, pe drept, poate, cea mai înaltă civilizaţie. Eram orgolioşi, dar drepţi. Am trimis nave în galaxiile apropiate, dar acestea nu s-au mai întors. Nu cunoşteam încă tehnica culoarelor spaţio-temporale, însă bănuiam că ele există, că alţii din viitorul nostru le folosesc, şi doream din toată inima să atingem acel nivel de existenţă prin care să ne putem considera în acelaşi timp urmaşi şi strămoşi. Deşartă ambiţie, căci, în cele din urmă, nu urmăream să fim decât cauza propriei noastre existenţe, un fel de Dumnezei absoluţi. Sfidam prin asta legile Universului. Unii dintre savanţii noştri au reuşit să extragă din timpurile interzise tehnologii care să ne ajute în realizarea scopului ce-l urmăream. S-au ridicat atunci glasuri ce vorbeau de primejdia care ne ameninţă, dar au pălit în faţa iureşului descoperirilor. Nimic nu ne mai părea imposibil. Raţiunea, spuneam noi, triumfă asupra Universului. Ea nu mai are nevoie de cauze, de energie care să o susţină.”
Ceea ce îl desparte pe autor de umoriştii craioveni ai anticipaţiei este înclinaţia sa pentru poezie, vizibilă în unele texte din 1977. Mitologia reinventată în spirit SF şi din raţiuni specifice genului are parte, astfel, de o discretă tratare în undă lirică, nedespărţită de abordările sprinţare ale spiritului juvenil.
„Primul care a vorbit a fost Marţianul:
– Ne-am mai înmulţit cu un străin. Aş fi preferat să fie o fetişcană nurlie şi sănătoasă. Tot m-a părăsit pe mine Siriana şi de trei zile n-am mai strâns în braţe trup de femeie. Din depărtare părea într-adevăr o femeie, completă Venusianul; m-am lăsat înşelat de părul lui lung. Te pomeneşti că o fi vreun fătălău. Şi a început să râdă şi după el toţi ceilalţi.
Şi nu am înţeles de ce râdeau şi m-am strâns tot de frică, căci abia mă născusem şi nu prea ştiam cum stau treburile. Acum nimeni nu mai râde de mine. Sunt cineva şi apoi le e frică de pumnii mei. De fapt şi pe atunci eram mai puternic decât Venusianul, dar nu ştiam asta.
Până la urmă ne-am împrietenit cu toţii, dar parcă tot cu Solarianul m-am înţeles mai bine.
Şi după ce au terminat de râs, au început să discute. Mai erau acolo Licornul, Linxul, Orion, Boarul şi Hidra, soţia Solarianului care nu-l lăsa singur niciodată. Nu înţeleg cum de s-a îndrăgostit de ea, nu zic că nu e frumoasă, dar mie mi se pare înspăimântătoare şi pentru asta l-am compătimit întotdeauna. El nu vorbeşte niciodată de vremea când s-au cunoscut, dar mi-a povestit Marţianul. Şi apoi am mai auzit vorbindu-se cu înfiorare de noaptea aceea când Solarianul cobora pe razele sângerii ale soarelui în amurg, în timp ce Hidra se năştea din delta Fluviului Galben. Şi se mai spune că Hidra l-a primit în braţe şi au stat singuri trei zile şi trei nopţi gonind pe toţi cei care încercau să se apropie.”
Povestiri remarcabile sunt Pământeanul, din care deja am citat, şi Planeta uitată, cu întâmplările dezlănţuite ale aventurierilor galactici La Orion şi Van Constant printre „halocefali” şi printre numeroase alte clişee SF, pe care le experimentează frenetic, dar le şi domină prin agreabilă nonşalanţă.
MARIUS GHERGU
S-a născut la 20 noiembrie 1944, în Craiova, oraş de care a rămas în continuare legat prin studiile liceale urmate la Liceul „Fraţii Buzeşti” şi prin activitatea sa de grafician. A absolvit Facultatea de Arte Plastice a Institutului Pedagogic din Bucureşti. O vreme a lucrat în proiectare. În calitatea sa de desenator interesat de SF, a fost descoperit de Adrian Rogoz în 1972, când i-a şi publicat o copertă şi desenele interioare ale broşurii cu nr. 421 din CPSF, cea dedicată prezentării cenaclului „Henri Coandă”, cu primele încercări în proză ale lui Titus Filipaş, Alexandru Mironov, Mihai Popescu, Ştefan Nicolici şi Radu Honga. Cu toţi aceştia a colaborat în cadrul grupării „Coandă”, unde s-a şi numărat printre membrii fondatori. Mai multe antologii concepute şi publicate la Craiova – Alte întâmplări din veacul XXI (1977), Alfa (1983) – au fost ilustrate de el (împreună cu Florin Mihai Diloiu), într-o tehnică elegantă, care foloseşte simbolurile anticipaţiei cu economie, mizând pe capacitatea lor de sugestie poetică, nicidecum pe acumularea de element tehnologic ostentativ. A mai ilustrat şi alte cărţi ale craiovenilor, nu neapărat de SF: Enigmatic, Pământul de Alexandru Mironov, De la mitul astral la astrofizică şi Călătorii prin Univers, ambele de Titus Filipaş. A avut mai multe expoziţii personale la Craiova şi numeroase participări la expoziţiile colective organizate cu prilejul convenţiilor anuale ale genului, fiind încununat cu premii obişnuite şi cu un premiu special pentru întreaga creaţie la RomCon 1987. S-a ocupat de prezentarea grafică a revistei Omicron.
Producţia sa în proză este modestă cantitativ, exprimată în texte de mici dimensiuni, unde anticipaţia nu se ia foarte în serios, preferând linia comicului uşor pe care am întâlnit-o şi la alţi colegi din cenaclul craiovean în faza de început a exerciţiilor de creaţie din fandom. În schiţa Baby-I, astronauţii se numesc Tutti-Frutti şi Spaghetti şi zboară plictisiţi spre o planetă unde urmează să-şi lanseze proiectilele experimentale. Scontatele efecte catastrofice nu se arată însă, de unde şi rezolvarea în poantă a textului, după modelul „pilulelor” americanului Fredric Brown, iar la noi ale lui Radu Honga, interesat de acelaşi gen de umor anecdotico-absurd:
„În sala de comandă se lăsase o linişte grea. Priveau înmărmuriţi şi nu pricepeau nimic. Pe ecran imaginea planetei dispăruse, lăsând loc textului unui mesaj: «Locuitorii planetei Aiax-II vă mulţumesc pentru uriaşa cantitate de energie furnizată şi vă invită să le fiţi oaspeţi! Vă aşteptăm!»
– Şi acum, ce facem, Şefule?
– Pe dracu, asta o să facem! Ne întoarcem pe Pământ, direct la închisoarea datornicilor!”
O altă schiţă, intitulată De vânzare Universul, cu care autorul contribuie la sumarul antologiei Alte întâmplări din veacul XXI, imaginează un mic magazin unde, pe modelul escrocheriilor cu parcele cumpărate de naivi pe Lună, se pun în vânzare promoţională diverse stele şi constelaţii din Galaxie. Sedus de perspectivă, boschetarul Tom îşi cumpără cu dolari falşi steaua râvnită. Ceea ce nu pare să-l deranjeze pe extraterestrul travestit în „omuleţ vânzător”, întrucât bancnotele recoltate de pe Pământ reprezintă piesele de vârf ale colecţiei sale numismatice.
GEORGE GĂNESCU
Faptul că n-a făcut efectiv parte din cenaclurile craiovene („Coandă” şi „Anestin”), ne privează de informaţiile biografice pe care dicţionarele SF le cultivă cu mărinimie în cazul fanilor mai activi. Autorul a scris în tinereţe câteva scurte proze SF, pe care le găsim în antologiile craiovene Alte întâmplări din veacul XXI (1977) şi Alfa (1983). Povestirea intitulată XYY abordează domeniul sub incidenţa comică devenită un titlu de glorie la Alexandru Mironov, Radu Honga, Ion Ilie Iosif şi Victor Martin. Ca să facă un reportaj despre „miile de androizi bolnavi de agresivitate” de pe Planeta Delincvenţilor, naratorul călătoreşte în „criotoriul astronavei”, congelat periodic la –196 de grade Celsius. Personajele viitorului poartă nume inspirate din repertoriul lui Ion Mânzatu (Bigg Binn, Diaa Diuu, Virr Vikk), cu menţiunea că, dacă autorul romanului Chemarea nesfârşitului şi le lua în serios, aici nota de persiflare este evidentă:
„Cum arăta Diaa Diuu? Păi, cum să arate, o fată ca toate celelalte, când am cunoscut-o eu tocmai terminase o cură de criotoriu şi arăta tot atât de tânără ca şi sora ei care refuzase din totdeauna hibernatoarele; sora ei mai mică decât ea cu 15 ani. Acum, după alte perioade de congelare, sora ei mai mică arăta de parcă i-ar fi fost bunică.”
Şi aluziile la alţi autori din epocă se fac simţite. Întrebându-se despre existenţa unei „maladii XYY”, a unui „cromozom robotic al agresivităţii”, autorul îl rescrie, bunăoară, la modul parodic, pe Camil Baciu din Planeta cubică. Şi androizii săi au orgoliul de a se crede superiori oamenilor, pe care îi consideră tot roboţi şi nu-i mai recunosc drept stăpâni. „Viciul” acesta condamnabil, şi chiar condamnat cu exilul cosmic, avansează de la simplele şotii iniţiale spre acte de violenţă. Dezordinea, vandalismul ar fi scopul acestor mecanisme dereglate, ale căror teribilisme riscă să molipsească societatea. Totul se menţine însă la nivel declarativ, soluţie ce nu contribuie la întărirea regimului de credibilitate al textului. Altă povestire cu titlu situat între nedumerire şi provocare, IG–IG–IG, aparţine aceleiaşi maniere comice de tratare a temelor anticipaţiei. Un personaj cu acest nume onomatopeic apare în redacţia revistei Viaţa pe alte planete pentru a protesta contra comodei maniere de a scrie despre alieni din birou şi nu printr-o documentare la faţa locului. Prezentaţi în tiparul fantezist al unor umanoizi perfecţi, „igiroşii” declanşează leşinul celor ce ajung să-i vadă, prin nişte ochelari speciali, în aspectul lor real, ca întruchipări ale şarpelui luciferic din Infernul lui Dante. Fantazorul, în schimb, îşi diminuează apetitul pentru situaţii hilare, imaginând un aparat care te poate transpune în poveştile altora, cu preţul unor surogate de realitate. În sfârşit, Darne şi Charis, povestire din 1983, optează pentru speculaţii SF în marginea unui motiv mitologic. Darne, instructor-şef la un Centru de lansări galactice, este legat printr-un cordon energetic vital de extraterestra Charis, care – presupunem că din mare iubire – a acceptat să se supună operaţiei de „adaptare la condiţiile pământene”. Metamorfoza vizează transformări fizice şi psihice profunde. Acestea o aduc pe străină în tiparul unei zeiţe adorate, dar pretind, pentru stabilizarea structurii realizate chirurgical, o manifestare simbiotică a energiilor celor doi îndrăgostiţi. Separarea e impusă, totuşi, de participarea lui Darne la o expediţie pe planeta „verzinilor”, de unde influenţa sa energetică asupra consoartei hibride diminuează periculos pentru condiţia cuplului.
„Când m-am reîntors, Charisa era o faţă verzuie, triunghiulară, cu părul lăţos de culoarea şi consistenţa lintiţei; cu ochii gălbui şi pielea de un verde murdar întrerupt ici şi colo de înţepături albe. Era de-o hidoşenie pe care nici verzinii nu o puteau atinge. Era produsul mai multor influenţe planetare, o hibridare nefericită şi respingătoare. Când am văzut-o, deşi fusesem prevenit, am crezut că mă fărâmiţez în mii de scântei de furie, milă, durere, toate amestecate, învălmăşite în toate ungherele corpului şi sufletului meu. Au fost cele mai cumplite momente prin care am trecut. Îmi vedeam propriul meu ideal de frumuseţe, iubire, transformat într-o arătare bizară şi respingătoare. Când m-a privit, când am văzut în ochii pe care-i iubisem atâta, deveniţi acum pete gălbui, chinuite, când am văzut, zic, luminiţele acelea de dragoste şi dorinţă, care emanau şi se târau spre mine cu rugă umilă, am vrut să fug, să urlu, să intru în pământul pe care mi-l dorisem atâta! N-am făcut nimic din toate astea. Poate că m-am gândit şi la sacrificiul ei, sacrificiu pe care îl făcuse numai pentru mine, pentru a deveni pământeană.”
George Gănescu abandonează genul tocmai când descoperea modalităţi mai profunde de abordare a temelor sale. A intrat fugitiv şi în alte domenii ale culturii populare, precum romanul poliţist sau foiletonistica sportivă.
Portretele de mai sus fac parte dintr-o Enciclopedie a anticipaţiei româneşti, în curs de redactare.
Mircea Opriţă