AVERTISMENT! Acest text conţine limbaj ofensator!

Fata Moşului îşi mai puse un strat de rimel, înhăţă cheile de la maşină şi ieşi, sub privirile dezaprobatoare ale tatălui ei. Era un copil făcut la bătrâneţe, după ce taică-su se decisese că o soţie tânără şi modernă era de preferat vechiului model comunist de nevastă, cu părul sărmăluţe, fard verde la ochi, burtă, pantofi cu toc jos şi bântuită de disperarea de a nu se mai simţi la fel de atrăgătoare ca fetele ce îşi fluturau tinereţea pe stradă. Între timp, soţia cea nouă se învechise, avea părul ars de permanenta decolorare până la blond, pleoapele otrăvite de ani în şir de farduri subtile, era angajată într-o luptă permanentă cu ridurile, celulita şi disperarea de a nu se mai simţi la fel de atrăgătoare şi venise rândul fetei Moşului să îşi fluture tinereţea pe stradă. Ceea ce şi făcea, ignorând sfatul Moşului de a şi-o înfăşura în vreo bucată de material mai mare decât o batistă.

Câteodată, prăpastia dintre generaţii o ameţea. Ar fi sărit peste ea dar nu i se părea că ar fi nimic interesant de partea cealaltă. Nici nu ştia pe nimeni care să o fi sărit, părinţii prietenilor ei erau toţi ocupaţi să facă bani şi să câştige o poziţie cât mai importantă, iar prietenii ei erau ocupaţi să cheltuiască banii părinţilor şi să profite de poziţia importantă a acestora şi aşa trebuia să fie. Ca urmare, şi de data asta, se sui în maşinuţa ei trendy, se uită în oglinjoara de deasupra ca să vadă dacă nu i s-a şters rimelul şi se porni către o nouă seară la club.

Împăratul Verde trecea liniştit strada, ţinând cu grijă o sacoşă biodegradabilă în care ducea nişte becuri ecologice. Cum trecea el aşa, întoarse capul şi o văzu pe fata Moşului, care, oprită la semafor, îşi refăcea machiajul, cochetă şi liniştită, arătând, în siguranţa maşinii sale, ca o bomboană de ciocolată în cutiuţa ei, în vitrina bine luminată a unei bombonerii de lux. Dând cu ochii de ea, Împăratul Verde se simţi ca o sacoşă odioasă de plastic plină ochi cu produse de tot felul, căreia i se rupe mânerul şi i se revarsă tot conţinutul pe dinafară. Adică se simţi, dintr-odată, complet îndrăgostit de fata Moşului şi, în acelaşi timp, total nevrednic de ea, un sentiment absolut firesc atunci când te îndrăgosteşti pe negândite.

Fata Moşului, privindu-l la rândul ei, simţi că îl aşteptase dintotdeauna, secole şi secole de aşteptare cu inima uscată de dor, într-un turn înalt, pe o stâncă bătută de valuri. Chit că ea, de fapt, avea doar 17 ani şi nu aşteptase niciodată pe cineva, fiindcă întârzia mereu, cum citise în Cosmopolitan, Elle şi alte reviste că ar trebui să facă o fată modernă. Se dădu jos din maşină.

– Făăăăă pizdooooo! Vezi că e verde, vacă idioată! se urlă la ea printre valuri de claxoane.

La auzul acestor vorbe proaste, Împăratul Verde îşi aminti cine era şi aruncă spre mârlani o privire de forţa unui tsunami. Mârlanii deciseră că e totuşi cam curent afară şi îşi băgară capetele la loc în maşini.

– Cine eşti, rază de soare, şi de ce mi te-ai întâmplat tocmai mie? o întrebă Împăratul Verde, zaharisit ca o zaharicală, fiindcă dragostea te face siropos şi, mai nasol, te face nici să nu te jenezi de asta.

Fata Moşului voia un lucru extrem de simplu: să-şi încolăcească braţele în jurul taliei lui, să îşi lipească obrazul de gâtul lui, să stea aşa vreo mie de ani şi, la terminarea mileniului, să îl sărute preţ de încă vreo mie de ani. Asta pentru început. Dar, fiindcă învăţase că o Cosmo girl nu trebuie să recunoască din prima că e moartă după el, o luă mai pe ocolite:

– Sunt fata Moşului, zise ea. Tocmai mi s-a stricat maşina…

– Aş fi bucuros să te ajut, zise Împăratul, îndreptându-se spre maşinuţă. Ce are?

Maşina n-avea, evident, nici pe dracu. Fata Moşului căută disperată o idee. Ingenioasă, ascunse cheile în pumn.

– Păi ăăăă, nu porneşte, zise ea.

Împăratul constată şi el că maşina nu putea porni, pentru că nu avea cheile, normal.

– Nu are cheile, remarcă el evidentul.

– Vaiiii, zise fata, ce te pricepi! Nu mi-aş fi dat seama.

Împăratul Verde se simţi cu două palme mai înalt. Totuşi, ceva îl nedumerea:

– Păi cum ai pornit maşina? se interesă el.

– Ăăă, păi cu cheile dar nu ştiu unde le-am pus, zise fata, temându-se că pare idioată.

Părea. Dar când eşti îndrăgostit grămadă lucrurile astea nu contează, pentru că te convingi singur că e cazul să crezi incredibilul. Împăratul se uită în maşina fetei şi zise:

– Corect, e cam greu să le găseşti aici.

Maşina era plină de reviste, ambalaje de diverse, cinci sacoşe de la micul shopping pe care îl făcuse fata Moşului în drum spre club, mă rog, strictul necesar, mă înţelegeţi. Împăratul zise:

– Da, e nevoie de puţin ajutor.

În cinci minute, detectivii imperiali erau la faţa locului şi căutau cheile în maşină, în timp ce, curtenitor, majestatea-sa o poftea pe fată într-un un bar, să aştepte până când acestea vor fi găsite. Operaţiune ce ar fi putut dura chiar mia de ani dorită de ea, dat fiind că, după cum se ştie, cheile erau la ea în pumn. (De fapt nu mai erau în pumn, fiindcă le ascunsese în geantă, gândindu-se că va putea pretexta oricând, în mod credibil, că nu se poate aştepta nimeni ca o femeie să îşi găsească legătura de chei în propria geantă).

Se instalară la o măsuţă. Fata, căreia de fapt îi plăcea berea, vru să pară o femeie matură şi sofisticată (mai ales că se temea în continuare că păruse proastă la faza cu cheile) şi comandă un cocktail care se numea Orgasm. Împăratul ceru apă plată cu lămâie, pentru că îşi simţea genunchii moi numai uitându-se la ea, fără să mai fie nevoie şi de alcool.

Aşa îi găsi Zmeul, sorbindu-se cu nesaţ din ochi şi mai sorbind din când în când şi din băuturi. Când îl văzu, fata simţi cum îi vine Orgasmul înapoi pe gât, pentru că Zmeul era prietenul ei. Şi tat-so îl plăcea. Zmeul purta un costum gri de tip bussines şi avea cravata strâmbă, pentru că o căuta pe fata Moşului de ceva vreme şi, în căutarea ei, trecuse prin câteva cluburi. Când constată cu ochii săi ultrajul, Zmeul îşi îndreptă cravata şi îşi trecu mâinile peste pieptănătura corporatistă pe care o arbora.

– Cine eşti tu, băi acesta, şi ce cauţi cu prietena mea în bar? se interesă el pe tonul Autorităţii Incontestabile pe care îl folosea cu subalternii.

– Sunt Împăratul Verde şi te poftesc să mi te adresezi cu respectul pe care mi-l datorezi, se îmbăţoşă majestatea.

– Ete curu! zise Zmeul. D-aia nu mai pot! Maică-mea, Ghionoaia, este preşedinta Tribunalului.

Împăratul Verde simţi că o cam sfeclise. El era un susţinător convins al democraţiei dar acum i se păru deodată că separaţia puterilor în stat mersese totuşi cam prea departe. Preşedinta Tribunalului, asta era nasol!

Văzându-i descumpănirea, Zmeul se pregăti de luptă…

Şi acum, ca în orice moment în care ar fi de bun simţ ca acţiunea să nu fie întreruptă,

PUBLICITATE

GENERIC (că aşa se face şi fiindcă mi-am dat seama că am uitat să îmi descriu personajele).

Fata Moşului: este fata viselor fiecăruia dintre voi sau fata care aţi fi vrut să fiţi. Are exact culoarea de păr pe care v-o doriţi, ochi de nuanţă misterios-năstruşnică, tenul perfect din reclamele la farduri, doar că la ea e natural. Nu e fată rea, dar n-are repere în viaţă, ba, mai mult, abia de curând a început să înţeleagă vag că există nişte chestii care s-ar putea numi repere şi se întreabă dacă nu cumva i-ar trebui şi ei. Face neapărat gropiţe în obraji. Pistruii sunt facultativi.

Împăratul Verde: este băiatul viselor mele. Are ochii şi părul pe care vreau eu să le aibă şi cel mai frumos zâmbet din lume. Habar n-are cât de mişto e. Nu e omul costumelor dar poartă blugi şi tricouri cu atâta naturaleţe că nici nu ţi l-ai dori în altceva.

Zmeul: el este omul costumelor dar are şi motocicletă pentru că asta îl face să se simtă dur. E, în sufletul lui, un cowboy numai că s-a născut în timpul şi locul greşit. Este extrem de competitiv, uneori şi în materie de lucruri pe care nu şi le doreşte cu adevărat.

Moşul: este tipul de baron local, cu excepţia faptului că nu s-a băgat în politică. I se pare mai simplu să o controleze din umbră.

Revenim: Zmeul se pregăti de luptă.

Adică îşi trase pantalonii, că mereu alunecau. Apoi îşi controlă coaiele. (Erau acolo, deci avea cu ce). Se dădu de trei ori peste cap şi:

– Fuckshitdamn! N-ar trebui să mai beau cola cu votcă! zise el, ridicându-se de pe masa peste care căzuse.

Apoi se adresă Împăratului Verde:

– Cum vrei să ne întrecem? În tequilla să ne înfruntăm sau la trântă să ne luăm?

– Ba în ţuică, că-i mai dreaptă! zise Împăratul, care era patriot şi susţinea producţia autohtonă.

(Da, bine, deci a făcut o cacofonie. Bine că sunteţi voi deştepţi! Vă asigur că atunci când Zmeul stă să vă caftească, vorbitul corect ar fi cam penultima dintre preocupările voastre. Ultima fiind, probabil, calcularea lui pi cu cât mai multe zecimale.)

Până v-am explicat eu asta, barmanul a adus ţuicile şi a sunat, pe furiş, la paparazzi. Împăratul şi Zmeul se apucară să deşerte pe gât ţuică după ţuică, până când Zmeul simţi că poate să scoată flăcări pe gâtlej şi chiar şi pe nări. Din păcate nu avu şansa să îl pârlească pe rival cu o rafală bine ţintită, întrucât încăperea se legăna în mod ciudat. Barmanul îl dădu pe Zmeu afară şi chemă urgent pompierii.

Considerându-se câştigător la proba asta, Împăratul lansă următoarea provocare:

– Ne-am luptat pe terenul tău, acum o să ne luptăm pe al meu, zise el, poftindu-l pe Zmeu să se întreacă la plantat tuie pe spaţiul verde din mijlocul bulevardului Iuliu Maniu (ei, acum v-aţi lămurit cum au apărut ele peste noapte?).

Zis şi făcut: la lumina bliţurilor paparazzilor, care între timp veniseră la faţa locului, Zmeul şi Împăratul începură să planteze arbuşti. Adică Împăratul începu să planteze, că Zmeul începu prin a vomita pe propriii pantofi Gucci. Când ridică din nou privirea, Împăratul Verde ajunsese deja la Lujerului, lăsând în urma lui un şir drept de tuie. Zmeul scoase celularul din buzunar şi îl îndreptă către acestea. Celularul emise nişte unde atât de radioactive, încât tuiele de la Leu şi până hăt după Apaca se scorojiră instantaneu. Încântat de avantajul obţinut, Zmeul înhăţă sapa şi se apucă să pună şi el tuie. După o jumătate de oră, reuşise să planteze vreo trei, dintre care două strâmbe, să îşi reteze cu sapa manşeta de la cracul stâng al pantalonului, să se lovească în ochi cu coada uneltei, să piardă o lentilă de contact şi să îşi deranjeze serios pieptănătura. În schimb, cea de a treia tuie stătea nespus de dreaptă. Zmeul se bucură, până când realiză că, astupând groapa de la rădăcina tuiei, reuşise să îşi îngroape şi propriul picior, până la genunchi.

– Hihihi! râse Împăratul Verde, care între timp terminase de plantat până la Carrefour Militari şi venise să vadă ce isprăvi făcea rivalul său. Cred că ultima probă, aia cu cine bagă în pământ mai adânc pe celălalt, o putem sări, că văd că ţi-ai dat autogol.

Zmeul îi aruncă o privire turbată (de, temperamentul!), instabilă (de, alcoolul!) şi bicoloră (de, lentila de contact!):

– Pugi sula! urlă el agramat (ba chiar, vă atrag atenţia, anagramat) şi se năpusti asupra Împăratului. Îl săltă în aer şi îl băgă în pământ până la mijloc. Împăratul cugetă: o cam încurcase. Tocmai atunci trecu pe acolo un maidanez.

– Căţeluş, căţeluş, îl rugă Împăratul Verde, ajută-mă, că ţi-oi face şi eu un bine vreodată.

– Băăăă, nu-i cinstit, e cu pile, urlă Zmeul.

Câinele, care ştia că Împăratul hrăneşte toţi maidanezii din oraş, fugi la non-stop şi şuti, expert, nişte Redbull. Îl dete Împăratului, care sorbi o gură, se smulse din groapă şi, cu forţe proaspete, se năpusti asupra Zmeului şi îl băgă în pământ până la piept. Paparazii întinseră reportofoanele:

– Am pus-o, declară Zmeul.

Era rândul lui să ceară ajutor. Puse mâna pe celular şi formă un număr:

– Mamaaaaa, zise el plângăreţ.

Paparazii frisonară. Se punea de nişte trafic de influenţă baban. Ghionoaia răspunse la telefon.

– Ce e, fiul meu? Iar ai lovit maşina?

– Nu, mami.

– Iar te-ai îmbătat şi ai devastat Bamboo? Să ştii că a doua oară nu mai plătesc pentru restaurare!

– Nu, mami.

– Iar ai rupt toate degetele statuilor din oraş, în afară de degetul mijlociu?

– Nu, mami, mă lupt cu Împăratul Verde…

– Dobitocule! Pleacă de acolo înainte să afle presa, că iar mă bagi în căcat, urlă maică-sa, isterică de-a binelea.

– Ăăăă…

– Cum? M-ai făcut de râs în faţa presei? Tâmpitule! De eşti tu acela, nu-ţi sunt mamă eu! Sună-l pe tac-tu! se răsti Ghionoaia şi închise telefonul.

Ăsta era un plan perfect, cu excepţia faptului că Zmeul nu ştiuse niciodată cine este tac-su în mod precis şi se jena să deranjeze noaptea atâtea persoane pe care le suspecta că ar fi avut dubioasa onoare. Formă un alt număr. Pe stradă se făcu linişte.

La celălalt capăt, Moşul răspunse.

– Tată socruleee, zise Zmeul…

În câteva minute, maşini negre cu geamuri întunecate apăreau pe stradă cu graţia silenţioasă a unor prădătoare ieşite la ucis. Nici lumina felinarelor nu îndrăznea să se reflecte în ele, ci se ferea îngrozită. Nicio pasăre nu avusese curajul să se gândească măcar să se găinăţeze pe capote sau parbriz. Gropile se dădeau singure la o parte din calea lor.

Uşile se deschiseră la unison, într-o linişte mai sinistră decât orice scârţâit. Pantofi lustruiţi atinseră simultan asfaltul, care făcu pielea găinii de frică. Lumina lunii ricoşă din ochii inexpresivi, se sfâşie pe muchiile tăioase ale maxilarelor strânse şi se prelinse pe hainele identice. Degete necruţătoare strângeau mânerele unor serviete din care putea ieşi orice.

Erau ei… AVOCAŢII!!!!!!!!

În acea clipă decisivă, când totul părea pierdut, când lumea era pe punctul de a se schimba ireversibil şi în moduri de neimaginat, fata Moşului se sătură să mai facă figuraţie. Cu demnitate, tânăra păşi în faţă şi grăi astfel:

– Aăăă, băieţi…

Toţi se uitară la ea.

– … deci eu vreau să vă anunţ că, indiferent cine câştigă aici, eu sunt hotărâtă să rămân cu Împăratul Verde pentru că pe el îl iubesc, ciripi cu nevinovăţie copila.

Maidanezul hăuli de bucurie, Zmeul urlă de supărare, Împăratul Verde se topi de-a binelea, iar avocaţilor le căzură fălcile pe piepturi şi servietele pe pantofi. Paparazii schimbară cardurile din aparate şi se apucară să facă noi poze. Profitând de derută, fata Moşului şi Împăratul se luară de mână şi o tuliră. Zmeul nu se dădu bătut. Se smulse din pământ. Se dădu de trei ori peste cap şi ateriză în fund. De data asta îi ieşise: avea pe el costumul de motociclist. Fluieră şi motocicleta lui pe control vocal se ivi de după colţ. Zmeul sări pe ea şi ţâşni în urmărirea fugarilor. Paparazzii după el. Avocaţii intrară în şedinţă ca să decidă cât să încaseze pentru că se dăduseră degeaba jos din paturi.

– Ne urmăreşte! Ce facem? zise fata.

Opriră un taxi.Taximetristul puse aparatul pe tariful special pentru urmăriri sau dezurmăriri şi maşina o porni. Zmeul şi paparazii – pe urmele ei.

– Ia vezi că mă arde ceva în spate? Se apropie? o întrebă Împăratul Verde pe fata Moşului.

– Nu, zise taximetristul. Mă scuzaţi! Am dat aerul condiţionat prea tare.

Chiar şi aşa, Zmeul câştiga teren. Împăratul decise să facă totuşi ceva. Provocă un cutremur. Cum însă nu-l lăsa inima să facă unul mare, pentru că îi era milă de oamenii care ar fi putut s-o păţească, Zmeul nu fu deloc impresionat. De fapt, nici nu realiză ce se întâmplă.

– Ori se strică motocicleta, ori sunt eu mai beat decât credeam, că prea se leagănă toate, îşi zise el, şi îi dădu înainte.

Împăratul provocă atunci o ploaie cu spume. Cum canalizarea oraşului fusese reparată ultima oară cam pe vremea ciobanului Bucur, ploaia duse la o ditamai inundaţie, mai ceva ca la Veneţia. Zmeul scoase un ordin de restricţionare semnat de maică-sa, Ghionoaia, preşedinta Tribunalului, şi apele dădură înapoi intimidate.

Taximetristul se simţea rănit în orgoliu. Adică el făcea taximetrie de 25 de ani şi îl ajungea pe el un puţoi de bani-gata, pe motocicleta lui de fiţe?! Apăsă pe acceleraţie şi taxiul scoase pe ţeava de eşapament un val gros de fum negru, de nu se mai vedea nimic la un kilometru în urmă. Zmeul îşi umflă nările şi zise:

– Ce dracu! Am prizat eu cocaină! şi trase toată ceaţa pe nări.

Fata Moşului realiză că trebuia luptat cu armament de calibru mare. Băgă mâna în geantă, scoase o oglinjoară şi o aruncă în urmă. Zmeul o prinse.

– La dracu! Mi s-a stricat freza! urlă el. Trase pe dreapta, scoase tubul cu gel din buzunar şi se apucă repejor să îşi aranjeze părul.

Fugarii căpătară avans dar Zmeul, pe motocicleta sa, îl recuperă rapid. Atunci, fata Moşului scoase sticluţa de parfum şi o aruncă peste umăr. Mă rog, ea ţintise capul Zmeului, dar nu nimeri. Sticluţa se sparse şi parfumul se revărsă, topind asfaltul şi făcând o ditamai groapa în care căzură două automobile, un tramvai, o pasăre răpusă de mirosul puternic, un pieton ce traversa aiurea şi Zmeul cu motocicleta. Paparazii se opriră pe margine să tragă câteva poze.

– Nenorociţii dracului de muncitori! Iar au furat jumătate din materiale şi nu mai e bun asfaltul ăla de nimic, se enervă Împăratul Verde. O să pun să li se taie din salariu!

– Iartă-i, zise fata Moşului, pe care dragostea o făcuse îngăduitoare.

– Fire-aţi ale dracu de femei cu genţile voastre pline de prostii! înjura Zmeul, trăgându-şi mototcicleta afară din groapă.

Zmeul începu să se apropie periculos de mult.

– Să ştiţi că io nu mai am benzină decât pentru vreo jumătate de oră, îi anunţă taximetristul.

Fata Moşului băgă din nou mâna în geantă, scoase rujul şi îl aruncă în urmă. Şi unde căzu rujul apăru, să mă ierte cititorii, o pădure de puli, care mai de care mai groasă şi mai mare.Văzând acestea, Zmeul se complexă teribil. Hai, să fi existat una-două mai mari decât a lui, asta ar fi înţeles, dar ATÂTEA?! Adică era posibil ca el să nu fie atât de  Zmeu pe cât se credea?!

Umilit, îşi întoarse motocicleta din loc şi plecă acasă plângând.

– Uf! Am scăpat! zise Împăratul Verde, plătind taximetristului şi întorcându-se către fata Moşului pentru sărutul de happy-end. În clipa aceea, cei doi îndrăgostiţi zăriră cum primii paparazzi îşi croiau drum afară din pădure, cu aparatele foto pregătite.

– Oh, băga-mi-aş! exclamă Împăratul şi, prinzând-o pe fata Moşului de mână, o luară la fugă cu paparazii după ei.

Ei, dragii mei, şi aşa se termină povestea. Zmeul face psihoterapie, nevasta Moşului face împachetări cu alge anticelulitice, Moşul face bani pe care îi cheltuieşte pe yahturi, vile şi şpăgi date cui trebuie, iar Împăratul Verde şi fata Moşului mai fug şi azi de paparazzi, dacă n-or fi obosit.

Laura Sorin