Un filosof al poeziei.ro îmi mărturiseşte la un pahar de bere (dar mai mult de vorbă), spaimele ce-l încearcă ori de câte ori cunoaşte pe cineva prin intermediul chatului. Tragedia, îmi zice dânsul, este decalajul imens dintre proiecţie şi realitate, dar nu numai atât, ci mai ales consecinţele acestui decalaj în relaţia care urmează. Chatul face din interlocutor un personaj imaginar, înzestrat cu mult mai multe calităţi decât posedă cu adevărat, un supraom, o supergirl, un wonderboy. Aşa încât, continuă omul descumpănit, defectele pe care mi le dezvăluie la o întâlnire faţă în faţă nu reuşesc deloc să echilibreze portretul real al celuilalt, fiindcă am de coborât de la o înălţime ameţitoare, până să mă trezesc cu picioarele pe pământ. Şi de cele mai multe ori nici nu mă trezesc…

Nu împărtăşesc pasiunea prietenului meu pentru chat, dar decalajul dintre personajul imaginar şi modelul său real mă interesează. Cine sunt, în general, protagoniştii povestirilor şi romanelor science fiction?

a) Oameni obişnuiţi evoluând în împrejurări neobişnuite…

b) Oameni neobişnuiţi (ori alte făpturi) în condiţii comune…

c) Oameni neobişnuiţi în împrejurări neobişnuite.

În primul dintre cazuri, autorul sf (fireşte, împărtăşesc propria experienţă, dar pentru a evita postura penibilă a editorialistului omniscient, care îmi repugnă, o să dau vina pe celălalt) alege ca model un individ real, poate chiar propria persoană, sau un necnoscut pe care-l înzestrează cu parametrii cunoscuţi. Aşteptările autorului de la personajul său, privind reacţiile în împrejurări neobişnuite, sunt maxime. Fiindcă nu au cum să fie altfel. Dacă şi-ar manipula creaţia cu prudenţă prin toate aceste lumi extraordinare cărora încearcă să le dea viaţă, rezultatul n-ar putea fi altul decât o mare plictiseală, ceea ce evident nu-şi propune nimeni. Aşadar tentaţia e mare în direcţia unor performanţe uluitoare, dar mai este personajul „omobişnuit” credibil? Depinde de abilitatea autorului de a nu sări calul decât cu prăjina potrivită…

A doua postură, cea a supermanului (înţelegând prin aceasta tot ce zboară dând din mâini şi taie plăci de oţel cu privirea) silit să evolueze în anostul unei realităţi familiare nouă (înţelegând prin „anost” că dinamica lumii noastre nu se ridică la înălţimea posibilităţilor sale) este, desigur, mult mai uşor de gestionat. Autorul îşi satisface propriile aşteptări de la propriul personaj, înzestrându-l cu tot ce-i trebuie pentru a reuşi să rezolve cu succes cele mai dificile situaţii. Chatuind cu superman, scriitorul îşi trasează şi verifică de fapt limitele imaginaţiei, iar dacă la un moment dat, printr-un doar aparent straniu fenomen de inversare a rolurilor, personajul imaginar se va simţi dezamăgit de sărăcia interlocutorului său, el îl va trăda şi va migra poate în opera altui scriitor, sau în neant…

În fine, personajele extraordinare născute şi crescute pe tărâmuri extraordinare deţin, sau ar trebui să deţină, după părerea mea, supremaţia între preferinţele autorilor de science fiction. Eroii sunt uşor de manevrat, în structuri elastice, totul se poate adapta, ajusta, extrapola, contextul funcţionează după algoritmul (dacă nu glorios, măcar confortabil) „fac ce vreau în lumile mele”. Aproape că nu există impas pe parcursul naraţiunii, cu excepţia poate a situaţiilor în care autorul însuşi, furat de perspectivele grandioase cărora le dă undă verde, uită încotro a plecat. Dacă-mi este permisă încă o opinie la acest capitol, formula „personaje neobişnuite în condiţii neobişnuite” este ideală în dezvoltarea unei alegorii, mediul perfect al satirei şi al transmiterii unor mesaje profund umane, cu valoare universală. Ceea ce, la urma urmei, este visul, mărturisit ori secret, al fiecăruia dintre scriitori. Încă un motiv să nu mai vorbim despre „science fiction” şi „literatură”, ci numai despre literatură…

Dănuţ Ungureanu