Această rubrică se adresează celor care doresc să afle în ce măsură au talent literar, în ce măsură textele lor merită şi pot fi îmbunătăţite. Necesitatea acestei rubrici a apărut ca urmare a textelor primite în decursul timpului. Parte dintre ele şi-au primit răspuns. Dar am considerat că dintr-un text analizat pot afla lucruri utile şi alţii, nu numai autorul. Autor X va funcţiona aşadar ca un poligon de încercare, banc de probă sau atelier literar cu public. În plus, autorii ale căror texte nu vor fi urcate pe site vor primi scurte răspunsuri cu privire la producţiile lor, dar şi la întrebările lor.

Aşteptăm în continuare textele voastre pe adresa srsff arond srsff punct ro.

Gelu Adăscăliţei, Iaşi

Vă mulţumim pentru interesul manifestat. Textul dumneavoastră suferă destul de serios, din păcate, din punct de vedere gramatical. Altminteri ideea textului pare destul de interesantă, măcar prin abordare.

Mihăiţă Necula, Ploieşti

Din păcate nu avem ştiinţă despre vreun cenaclu de gen în Ploieşti. De ce nu întemeiaţi dumneavoastră unul? Având în vedere distanţa mică dintre Bucureşti şi Ploieşti, vă putem ajuta în multe privinţe, cel puţin la început. Oricum, textul dumneavoastră promite, chiar ar fi interesant de citit în cenaclul ProspectArt dacă ajungeţi prin Bucureşti.

Claudiu Popa îşi face intrarea în „laboratorul” autorilor în formare cu textul „Bântuitorul”, la graniţa dintre fantasy şi horror, amorsată cel mai probabil de plăcerea unor lecturi valoroase pe tărâmurile goticului. Premisa, nu foarte originală, o lume a oamenilor, trăind undeva sus, într-un areal dominat de turnuri, confruntându-se cu adâncurile populate de monştri înfricoşători, nu este totuşi de ignorat. Dacă ne amintim doar cel mai popular produs al acestui gen de conflict, „Stăpânul inelelor”, e limpede ce se poate face pornind de aici…

Textul ar câştiga însă, dacă autorul nu şi-ar îngreuna el însuşi contactul cu cititorul. Schimbările fără avertisment ale naratorului şi ale perspectivei induc o confuzie care nu prieşte povestirii, cu toate că, şi asta ar trebui să exploateze autorul în viitoarele texte, ori chiar în acesta, dacă-l va rescrie, atmosfera rezistă, în culorile sale sumbre, cum îi şade bine unei astfel de scrieri. Un plus de limpezime nu i-ar strica de asemenea acestui short story în ce priveşte trama propriu-zisă, cu deosebire la nivelul deznodământului. E totuşi o diferenţă între a comite intenţionat un text nu foarte explicit, a lăsa imaginaţia cititorului să zburde, şi cazul în care el este privat de dreptul elementar la explicaţii elementare. Această din urmă situaţie nu generează decât frustrare şi aversiune faţă de povestire.

Evident, putem dialoga pe marginea textului… (Dănuţ Ungureanu)

Bântuitorul

de Claudiu Popa

Îi simte respiraţia puturoasă căutându-l, în timp ce ochii bulbucaţi se rotesc neliniştiţi scrutând fiecare colţ al încăperii, concentrându-şi totodată auzul pentru a prinde orice mişcare, fie ea cât de mică, mergând pe lespezile de marmură înnegrite de sângele vărsat din trupurile soldaţilor, golite în mod violent de substanţa ce îi ţinea în viaţă, cu ghearele lui feroce, prin care le sfâşiaseră burţile, piepturile, scoţându-le organele la suprafaţă, împrăştiindu-le apoi pe podea, pe pereţi,pe tavan. Îl simte apropiindu-se cu trupul lui burduhănos, acoperit de o piele bătrână de o culoare verde-închis, mucegăită de atâtea secole închisă în cele mai adânci genuni, de unde ieşise când nimeni nu se aşteptase defel, spulberând uşile ce îi stăteau în cale, după atâţia ani, cu destulă uşurinţă, de parcă evadarea din captivitatea milenară i-ar fi fost înlesnită de către unul suficient de capabil să treacă peste incantaţiile ce fuseră azvârlite asupra acelui loc, ca bestia dinăuntru să nu mai poată scăpa niciodată şi să nu mai vadă lumina soarelui până ce inima-i plină de puroi nu se va opri din bătut şi duhul rău nu se va duce acolo unde-i locul cu adevărat, în cloaca unde sufletele rele ajung, situată lângă râul negru, învolburat, graniţa  pentru lumea obişnuită, ca să ştie că dincolo sunt condamnaţii, cei leproşi şi viermănoşi, cei putregăiţi încă din timpul vieţii, când şi-au scris cu mâna lor soarta pentru lumea cealaltă, aşteptaţi la porţile acelei lumi de bărboşii mici de statură, cu faţa puhavă şi mirosind a băutură stricată, trimişi ai celui întunecat pentru a prinde pe acest nou membru al infernului, trimişi să îl prindă şi să îl înlănţuiască şi să îl târască până la picioarele Dihaniei, care îl va însemna ca pe unul de al lui, întocmai cum monstruozitatea ce îl urmărea a fost însemnată, ba mai mult, promovată la rangul de Bântuitor al lumii celor vii, unde îşi va duce veacul hăulind în nopţile liniştite, unde un nenorocit îşi va pierde viaţa între dinţii ei, devenind încă un rest de carne în oasele gurii ei puturoase şi încă un suflet în gheena aceea plină de ţipete şi spaime, hăulind şi ăn nopţile tulburi, în care naţiuni au decis că este timpul ca unele dintre ele să piară, prin sânge şi foc, pentru gâlcevi demult încheiate, dar încă arzând lăuntrul liderilor lor, ce-şi doreau sfârşitul celorlalţi, pentru ca ei să se pună regi peste teritoriile lor şi să îşi pună deasupra coroanei lor şi pe a celor ucişi de sabia lor, blestemate suflete purulente ce vor avea aceeaşi soartă, căci hăulitorul nu se opreşte niciodată şi nimeni nu spera că un Bântuitor poate fi vreodată oprit de către un muritor, asta până în clipa când o minte ce a învăţat semnele ezoterice prin care poate descătuşa puteri incredibile, l-a provocat pe cel cu ochii tulburi, l-a prins în lanţuri ce nu pot fi sparte de nimeni şi l-a azvârlit în străfunduri, provocând un cutremur atunci când a atins fundul genunii unde îşi va petrece viitoarele milenii, urlând etern a disperare pentru faptul că s-a lăsat atât de uşor păcălit de către un simplu muritor, că a fost înfrânt şi că a fost oprit din ţelul lui, ba mai mult, urlând de viitoarea durere, căci ştie că se va reîntoarce la un moment dat la Dihanie şi acolo îşi va lua pedeapsa de a se fi lăsat atât de uşor înfrânt, dar acum este iar liber şi acum hăituieşte pe cel de-al douăzecilea strănepot al blestematului surghiunuitor, pentru a-şi lua răzbunarea crâncenă, eliberat de către un necunoscut cu faţa smeadă şi părul lins, ce privea linguşitor şi avea în mâini cheile prin care a putut desface lăcatele, ce îşi dorea la fel de mult ca negreala purulentă din faţa lui moartea celui pe care îl ura.

Acum merge, tăind întunericul din sala cea mare cu un topor cât patru oameni la un loc, distingând puţin gemetele pline de teamă ale muritorului, auzind cum stropii de sudoare înfiorată cad pe podea, auzind şoaptele lui îndreptându-se spre zeii neputincioşi, auzindu-l pregătindu-se de un ultim atac, cu sabia aceea, ce a aparţinut familiei lui de veacuri. L-a dibuit, ascuns dupa zidul de lemn sculptat, situat lângă fereastră şi se îndreaptă într-acolo, trăgându-şi după el arma, pe care o ridică cu violenţă şi o lăsă să cadă, spulberând şi transformând zidul de lemn în nenumărate aşchii, descoperind apoi cu uimire că acolo nu era nimeni şi că se înşelase, în timp ce victima lui fugea pe holuri, îndreptându-se spre sala tronului, unde şansele de supravieţuire îi erau mai mari.

Se baricadează înăuntru, privind în jur în căutarea unei soluţii, auzind în acelaşi timp paşii grei ai Bântuitorului zguduind bucăţile de marmură din podea. Dintr-un salt, se ridică pe peretele din partea stângă a tronului auriu, prinzându-se cu degetele de o crăpătură, deplasându-se apoi cu încetineală, până în apropierea primei coloane de lângă balcon, spre care ţâşneşte, prinzându-se de ea, la început nesigur, gata să cadă jos de la aproape zece metri, însă reuşind să se ţină de ea şi să se arunce apoi spre balcon. Fuge apoi pe acolo, ţiuindu-i urechile la blestemele Bântuitorului, care este tot mai aproape. Iese pe fereastră, privind înălţimea la care se afla, înconjurat de nori molcomi, ce pluteau fără a le păsa de suferinţa tânărului condamnat. Aude cum uşa cea mare a sălii tronului a fost spartă de loviturile de topor ale Bântuitorului, îl aude cum îi miroase urmele şi cum îşi dă seama unde este, îl aude îndreptându-se spre el, sărind dintr-un salt până la balcon. Îi aude respiraţia murdărindu-i spatele şi atunci, când gheara bestiei este gata să îl prindă, se aruncă în gol spre balconul de jos, plutind preţ de câteva secunde până la el, reuşind să se prindă de acesta şi dispărând îndărătul lui. Bântuitorul rămâne pentru o clipă uimit de dârzenia muritorului, gândindu-se la faptul că acesta este primul muritor care i-a opus atâta rezistenţă.

Muritorul îşi îndreaptă urmăritorul acolo unde doreşte, în locul unde îl poate răpune, iar bestia nici măcar nu ştie ce o aşteaptă. Ajunge în sala de cercetare, acolo unde slujitorii tatălui său şi-au unit minţile pentru a descoperi noi şi noi lucruri minunate, urmat îndeaproape de monstru. Se opreşte îndărătul cercului din mijlocul sălii, gâfâind şi aproape sfârşit de oboseală şi vede pe Bântuitor cum încetineşte şi merge liniştit spre el, având în ochi o privire perversă, semn că sfârşitul îi este aproape. Dar brusc, muritorul îl priveşte cu ochii negri de după claia de păr şi un zâmbet lasciv îi apare pe buze. Aşteaptă până când Bântuitorul păşeşte în interiorul cercului, se întoarce apoi spre stânga şi îşi azvârlă cu putere sabia în pătratul de pe perete, înfingându-se în el şi împingându-l suficient cât să îi îndeplinească planul. Deodată, marginile cercului se aprind, din ele ţâşnind lumini ce se prind de cele ce apar de sus. Bântuitorul a încercat să iasă din cerc, observând atunci că îi era imposibil un asemenea lucru, începând să lovească cu disperare cu toporul în luminile ce scăpărau atunci când erau lovite, împingându-l cu furie înapoi. Bestia priveşte disperată, încercând să găsească o soluţie, uitându-se la muritorul ce se îndrepta spre un pătrat alăturat, asupra căruia face nişte semne ciudate, trăgând şi împingând. Tot cercul se umple de o lumină insuportabilă, din ce în ce mai scăpărătoare şi sute de picături de sânge negru ţâşnesc afară din trupul Bântuitorului, transformându-se în fum la atingerea cu lumina. Bestia ţipă tot mai disperată şi într-o clipită lumina dispare, lăsând în urma ei doar câteva oase. Tânărul răsuflă uşurat, închizând pentru o clipă ochii, bucurându-se că a ucis un Bântuitor. Îi deschide  şi vede Gheara apropiindu-se, înfingându-se, sfâşiindu-l, trezindu-l într-un lac de sudoare şi ţipăt cumplit.

-Rael, ai avut un coşmar!

Mângâierea i se plimba pe obrazul umed, ce tresări la atingerea mâinii materne, ce se duse apoi pe braţul lui, trăgându-l lângă ea şi strângându-i capul la piept, ale cărui fire de păr tresăltau sub degetele ei.

-Hai, acum îmi poţi spune ce ai visat atât de urât de te-am auzit tocmai din capătul celălalt al etajului?

-Am visat cum un monstru mă urmărea şi totul era atât de real, încât nici măcar nu am crezut că era un vis. Avea patru coarne, răsucite înăuntru şi faţa îi era cenuşie, iar pe piept avea nişte semne şi îi mirosea gura atât de urât că nu puteai respira în jurul lui.

-Totul s-a terminat cu bine acum, nu? Eşti aici, iar monstrul a rămas acolo, în visul tău.

-L-am distrus, de fapt, în Sala Magiilor, dar am închis ochii pentru o secundă, uite aşa, cum fac acum, iar când i-am deschis, deşi trecuse prin cercul pe care mi l-a arătat tata şi l-am văzut cum a fost nimicit, l-am văzut pe el, mai mare şi mai urât, cu o gheară imensă la degetul inelar, de parcă ar fi fost o sabie. Şi m-a sfâşiat cu ea.

-A fost doar un vis, Rael, iar visele nu îţi pot face rău.

-Ştiu, ştiu. Dar era atât de viu şi..mamă, ce este jos? Nu am fost niciodată jos, nu am văzut niciodată lumea de jos, decât norii ce plutesc pe la fereastra mea. Monstrul venea de jos, sunt monştri jos, mamă?

-Nu, copile, jos este o lume la fel ca aici, doar că mai fericită decât noi, care stăm aici printre nori. Tatăl tău ţi-a promis că vei putea să vizitezi tărâmurile acelea atunci când vei fi suficient de mare.

-Ai fost vreodată acolo?

-Da, de foarte multe ori.

-Şi îmi poţi povesti cum este acolo?

-Acolo este o întreagă lume, mlaştini, păduri şi deşerturi şi oameni cărora nu le este frică de intrigi, de războaie şi de cei ce zboară deasupra noastră. Stau în umbra turnurilor noastre şi de fiecare dată când un Turn se naşte, lumea lor devine tot mai strâmtă. Majoritatea celor de aici îi urăsc pentru că nu sunt ca noi şi pentru că sunt ca nişte animale proaste şi mizerabile.

-Dar tu?

-Mie..mie îmi plac. Dacă vei coborî vreodată, să nu îi priveşti cu ochii cu care tatăl tău îi priveşte. Gata, acum că eşti treaz, este timpul să mâncăm. Îmbracă-te şi vino în sala meselor.

Ieşi, semeţ mergând spre uşă, pe care o împinse cu vârful degetelor, trimiţându-i cu buzele un sărut, transformat într-un zâmbet larg pe faţa puştiului, ce coborî lânced din pat, luandu-şi cu părere de rău încălţămintele în picioare. Doar nu visase un Bântuitor, ei nu există decât în basmele pe care am evitat să i le spun, pentru a nu-l înfricoşa şi pentru a-l ţine departe de lumea asta tenebroasă, a turnurilor şi blestemelor aruncate asupra noastră de către zeii nemiloşi, era un monstru din acela, sunt sigur, încă de când îmi povestise Sari despre ei, deşi nu trebuia să o facă, am simţit dorinţa de a vedea vreodată vreo unul oricât de înfricoşător ar fi şi Sari râdea de mine spunând că voi face pe mine de frică dacă voi vedea o asemenea bestie, care nu poate fi ucisă de sabia nici unui muritor, dar eu l-am ucis folosind magia tatălui, şi să mai ştii că aceşti monstri vin direct din Gheenă şi ca odată au fost oameni la fel ca mine şi ca tine, dar din cauza a nu ştiu cărui lucru, nu am reuşit să aflu defel asta din cărţile acelea ascunse în bibliotecă, atat de bine ascunse şi păzite, că mi-au trebuit multe perioade de trecere a Astrului pe cer, ca să îmi plănuiesc cu atenţie planul de a intra şi de a pune mâna pe ele şi mai mult, de a le sustrage fără să atrag atenţia, bine că nu sunt prea citite de către învăţători, din cauza acestui lucru, au fost tranformaţi şi mutilaţi ca să devină Bântuitori şi să răscolească lumea celor vii în căutare de suflete potrivite pentru Majestatea sa, şi cât de real a putut sa fie, dar bine ca am putut să ajung până acolo, până la Cerc şi să îl răpun şi e ciudat că am ştiut cum să pornesc Cercul deşi niciodată nu mi-a arătat tata sau oricine altcineva cum să îl folosesc, poate pentru că zeii, voi cei binefăcători, care nu vreţi ca sufletele noastre să ajungă în Gheenă, apăraţi-l pe el cu lumina voastră, alungaţi-i coşmarurile, protejaţi-l contra tuturor bestiilor, atât umane cât şi demonice şi feriţi-l de un destin cumplit, apăraţi-l, vă rog, să mă crezi, Rael, că era să fac pe mine când eram noaptea în biblioteca  celui de al douăsutelea etaj şi citeam cartea aceea plină de desene ale monştrilor şi de tot soiul de asemenea lucruri, când s-a deschis uşa, scârţâind uşor şi înăuntru a intrat o umbră, ce semăna cu un monstru din cartea ce o aveam în mână şi-mi bătea inima atât de tare, dar când colo era doar o tichie pe cap, a învăţătorului Kahim, pe care nu cred că l-ai văzut vreodată, decât dacă ai fost să inveţi despre lumile de altădată, atunci când predă în Grădina de vest, mai ales spre sfârşitul săptămânii, şi care nu ştiu ce căuta la ora aceea în bibliotecă şi numaidecât am stins lumânarea pe care o aveam în mână şi m-am băgat sub o masă, tremurand tot de frică, dar  Kahim nu a stat prea mult, doar şi-a aruncat ochii prin sală şi apoi a ieşit, au vrut ca eu să ştiu cum să pornesc maşinăria aceea şi, a voastră credincioasă, mi s-a părut că aud ceva şi aud zgomote în biblioteca asta în fiecare noapte, poate o fi iar vreun student care încalcă regulile şi care încearcă să pună mâna pe cărţile interzise lor, dar după câte se pare, aici nu e nimic, decât umbra mea, o fi vreun şoarece, mai bine ma întorc în pat să dorm, mâine va fi o zi grea, şi de atunci nu mă mai duc atât de des, ci mai rar, ca nu cumva să dau de bănuit, căci mă duceam la lecţiile zilnice cu ochii bulbucaţi şi toţi mă întrebau dacă am vreo problemă de nu pot dormi noaptea, iar eu le spuneam că sunt doar insomnii, sau că am stat până târziu ca să lucrez la ceea ce învăţătorii ne cereau să facem, dar chestia asta nu mai poate continua aşa, este prea riscant şi nu vreau să mă trezesc că, de abia aştept să vizitez lumea de jos, să văd ce fel de oameni sunt cei de acolo, surghiunit jos, printre animale, departe de Turn, voi muri cu siguranţă printre ei, sau după câte am auzit de la cei mai mari decat noi, mâncat de viu de, aburii aceştia miros delicios, oare Rael de ce nu mai vine, ar trebui să trimit pe cineva după el, iar i se va răci mâncarea şi nu se va atinge prea mult de ea, deşi este foarte slab, ar trebui să am mai multă grijă de el şi să îl îngraş odată, parcă ar fi un băţ, cu care să le lovesc pe acele animale şi cu care să mă apar de ele şi să le stăpânesc, parcă mă şi văd, stăpân peste ele, întorcându-mă în turn plin de, visezi, Sari, nu te vor alunga, pentru că vei renunţa să te mai duci acolo, tare aş vrea să văd şi eu bestiile de care spui tu, mai ales un Bântuitor, ha, ha, tu te auzi ce spui, Rael, vei face pe tine de frică, ha, ha, n-ai decât să râzi, dar eu nu, poţi să te duci în dormitorul fiului meu şi să vezi ce face?

-Pari îngrijorată, s-a întâmplat ceva cu Rael?

-Nu, a avut un cosmar, atâta tot. Pofta bună.

-Mâine îl duc sus, să vadă apusul. Ce spui?

-Este o idee bună, se va bucura după o zi plină de lecţii.