Am să încep prin a vă face o mărturisire: habar n-am ce este acela un promotor SF, cu atât mai puţin dacă eu fac parte din această categorie sau nu!
Să detaliez…
În Dicţionarul explicativ al limbii române, „promotor”/„promotoare” este definit ca o persoană de sex masculin sau feminin care promovează pentru prima oară o acţiune, o idee etc. Nu este cazul, în ceea ce mă priveşte…
În Dicţionarul de neologisme, acelaşi cuvânt înseamnă iniţiator, animator al unei acţiuni etc. Sau substanţă care măreşte eficacitatea unui catalizator (dacă vorbim de chimie)… Sau (doamne fereşte!) agent care ar interveni în procesul cancerigen, accentuând dezvoltarea tumorilor (asta, probabil, se referă la medicină)…
Pe de altă parte, văzându-l pe Cristi Tamaş cum pune cu atâta uşurinţă slash-ul de echivalenţă între „promotor” şi „animator”, m-am dus repede – şi plin de speranţă – la aceleaşi dicţionare, care m-au dezumflat de tot, ba – mai mult – mi-au oferit chiar un sentiment de îngrijorare. Prin urmare, „animator”/„animatoare” = Sensul 1: cel (cea) care animă, stimulează o acţiune; Sensul 2: creator de desene animate; în fine, Sensul 3: femeie tânără în localurile de noapte pentru a atrage clienţi (de la franţuzescul „animateur”, dragă!).
Acuma, am stat şi eu şi m-am gândit: cu desenele animate – mai încet (poate doar să le văd la televizor, din când în când), cu atrasul (de ce nu i-or fi spus „agăţat”, că suna mai normal?) al clienţilor în localurile de noapte – nici atât, cred că nu reuşeam nici dacă eram femeie, dar nu se ştie niciodată, nu-i aşa?, cât despre faza cu catalizatorul… era cât pe-aci s-o sfârşesc prost pe vremea răposatului, din pricina dorinţei mele nestăvilite (observaţi măiestria folosirii clişeului!) de a mări/cataliza apetitul pentru literatura de anticipaţie tehnico-ştiinţifică (actualmente, dacă nu mă înşel, se numeşte science fiction!), pe platforma industrială 23 August Bucureşti, în anii 1982-1984.
Prin urmare, ce treabă am eu cu ideea de promotor, de fapt promotor SF, când în dicţionare tot ce se leagă de această noţiune are sensul de „primul”, „prima”, „primii” etc.?
Ca să fie treaba şi mai încurcată, în comentariile din ultimii 40 de ani de SF românesc la categoria „promotori” au fost încadrate în diverse locuri şi cu diferite ocazii nume precum Adrian Rogoz, Ion Hobana, Vladimir Colin, Victor Zednic, Mircea Opriţă, Cornel Robu, Alexandru Mironov, Florin Manolescu, Cornel Secu, Dan Merişca, Dan Ursuleanu, Constandina Paligora, Lucian Hanu, Michael Haulică, Mihai Dan Pavelescu, George Ceauşu, Gyorfy-Deak Gyorgy, Adrian Bănuţă, Sorin Repanovici, Mihaela Muraru-Mândrea, Mihai Bădescu, Valentin Nicolau, Liviu Radu, Horia Nicola Ursu, Antuza Genescu, Laurenţiu Nistorescu, Mugur Cornilă, George Lazăr şi mulţi alţii, ale căror nume nu-mi vin acum în minte (şi – ca să fiu cinstit – nici nu mă mai chinui să le aflu!). Între toţi aceştia nu există nici o legătură conform sensului de dicţionar, deşi există una – singură – de netăgăduit, în afara lui: cu toţii au adus servicii imense science fiction-ului românesc dincolo de contribuţia lor profesională la acesta!!! Prin prestigiu, prin voinţă, prin credinţă şi mai ales – prin muncă şi sacrificii personale…
Repet, n-aş vrea să nedreptăţesc pe nimeni, numele citate sunt ale unor oameni despre care ştiu foarte clar ce anume au realizat într-o perioadă sau alta, faptele lor calificându-i la titlul de „promotori” ai SF-ului românesc, indiferent de perioada în care şi-au desfăşurat activitatea.
Şi totuşi, ce înseamnă să fii „promotor SF” în România?
Redactorii unora dintre cele mai importante reviste de gen din Europa, cum au fost Adrian Rogoz şi Adrian Bănuţă? Redactorii unora dintre revistele foarte importante pentru SF-ul românesc în general, cum au fost/sunt Mihaela Muraru-Mândrea, Michael Haulică, Gyorfy-Deak Gyorgy, Cornel Secu, Horia Nicola Ursu ori George Lazăr? Coordonatorii unor colecţii specifice la edituri importante de la noi, ca de pildă Ion Hobana, Victor Zednic, Mircea Opriţă, Constandina Paligora, Lucian Hanu, Mihai Dan Pavelescu, Michael Haulică sau Horia Nicola Ursu? Autorii unor lucrări de sinteză, de critică ori istorie literară sau de antologii critice cum sunt (ce fericire că putem încă vorbi despre ei la prezent!) Ion Hobana, Florin Manolescu, Mircea Opriţă sau Cornel Robu? Dar poate fi vorba şi de preşedinţi şi conducători de cluburi şi cenacluri SF, de organizatori de convenţii ori tabere naţionale, editori şi traducători profesionişti, realizatori de emisiuni radio sau TV, site-uri specifice pe internet – şi-atunci nu-i putem uita pe Cornel Secu, Dan Merişca, George Ceauşu, Sorin Repanovici, Antuza Genescu, Laurenţiu Nistorescu, Dan Ursuleanu, Mihai Bădescu, Valentin Nicolau, Mugur Cornilă, Liviu Radu, George Lazăr şi alţii… mulţi alţii, care prin faptele lor au adus science fiction-ul românesc acolo unde este astăzi.
Şi-atunci…
A promova pentru prima dată o idee, o acţiune, un concept în SF-ul de la noi pare a nu se fi putut face decât prin anii 50-60, ani pe care unii îi reneagă acum cu înverşunare, considerându-i aserviţi politic, tehnicişti dincolo de orice măsură, nuli din punct de vedere literar şi mai ştiu ce altceva. Ori prin anii 80, când mişcarea cenaclurilor (astăzi i s-ar spune fandom) devenise una dintre cele mai importante din Europa, chiar şi cu voie de la stăpânire (dar ce ne păsa nouă de asta?). De asemenea, la începutul anilor 90, când s-a încercat punerea bazelor unor organizaţii profesionale ale sefiştilor români – fie că ele sau numit ProConSF, FNTSF sau ARSFAN – şi care mai toate au eşuat sau intrat în „hibernare” după un interval mai mare ori mai mic de timp.
Prin urmare, ideea de „primul” în SF-ul românesc postbelic, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, nu s-a bucurat de cine ştie ce succes, exceptând probabil CPSF, cenaclul H.G.Wells, emisiunea „Exploratorii lumii de mâine” sau editura Nemira. Aştept observaţiile dumneavoastră în caz că am uitat ceva. Promotor SF, ziceaţi? Hm, să ne mai gândim…
Să vorbim, de pildă, despre oameni… Nu-i sănătos, dar e frumos.
Adrian Rogoz. Încadrabil în ceea ce Fănuş Neagu numea cu drag „frumoşii nebuni ai marilor oraşe”. Omul care m-a descoperit, care a avut încredere în mine, m-a sprijinit în primii paşi ai evoluţiei mele în fandom şi căruia îi datorez atracţia pentru traduceri. Omul care a condus cu o „ghilotină de catifea” vreme de aproape 20 de ani una dintre cele mai prestigioase reviste science fiction din Europa, intrate deja în istoria genului. Poet, prozator, eseist, traducător, redactor, editor… Promotor SF? DAA…
Ion Hobana. Categoria „craii de Curtea Veche” din punct de vedere al eleganţei discursului, având rigoarea ştiinţifică a unui clasificator de talia lui Linne şi impetuozitatea unui Jules Verne, în materie de care este – de altfel – unul dintre cei mai mari experţi din lume. Autor de proză (recent reeditată), traducător excepţional, ins cu un talent ieşit din comun în paleontologia SF-ului clasic (de la noi şi de aiurea – a se vedea numai restituirile sale din diverse antologii şi colecţii, ultima şi cea mai importantă fiind cea de la editura Minerva), autor de antologii şi culegeri de eseuri, deseori în manieră critică, precum şi membru în diverse comitete şi comiţii din România şi de-aiurea pentru propăşirea genului pentru care cu toţii ne dăm pe spate. Cireaşa de pe tort: studiile despre OZN-uri – echilibrate, logice, credibile. Plus pentru mine: participarea de mai bine de 10 ani la emisiunea „Exploratorii lumii de mâine”, exact atunci când e nevoie, cu temele de care e nevoie. Promotor SF? DAA…
Vladimir Colin. Legendă pentru majoritatea fanilor din SF-ul românesc de astăzi. Cel mai rău, pentru unii doar un nume prăfuit, bun de scos la înaintare când ne luăm la trântă pe bloguri, ca s-arătăm c-avem cultură generală. În rest linişte, că ăştia de dinainte de 89 nu ne interesează! În realitate, întemeietorul fără putinţă de tăgadă al science fiction-ului românesc modern, omul care a inventat de unul singur (heroic) fantasy-ul în ţărişoara noastră (discipolii cei mai apropiaţi în timp fiindu-i Rodica Bretin şi Mihail Grămescu), omul care a promovat producţia autohtonă în străinătate într-o perioadă în care – după cum descoperă acum unii viteji critici literari de la noi – „SF-ul era înţeles şi acceptat doar ca anticipaţie a unor tehnologii viitoare, dar, mai ales, a unei societăţi viitoare croite după chipul şi asemănarea celei staliniste, chineze sau nord-coreene, Ceauşescu fiind captivat de satrapiile orientale după celebra vizită din 1971 în China şi Coreea de Nord.” (Angelo Mitchievici – „SF-ul între ideologie şi utopie”) Trec peste faza cu Stalin, chinezii şi nord-coreenii, care poate fi găsită oriunde, numai în mintea cititorului de SF onest din România, nu, pentru a spune că graţie lui Vladimir Colin am putut face cunoştinţă cu creaţiilor unor Gerard Klein sau John Brunner, ori cu panorama science-fiction-ului francez din anii 70. Dacă adăugăm şi eseurile sale despre iconografia genului de care ne ocupăm, publicate în serial în CPSF, putem să ne punem întrebarea: Promotor SF? DAA…
Alexandru Mironov. Până în 1989, unul dintre cei mai influenţi şi mai apreciaţi (câteodată, chiar iubiţi) inşi din SF-ul românesc. După 1990, unul dintre cei mai nesuferiţi, dar utili, prin urmare fandomul s-a reorientat rapid, acceptându-l aşa cum e. Cum orice pasăre pe limba sa piere, Alexandru Mironov a avut grijă de propria-i deviere de la traiectoria umano-profesională ante-revoluţionară, sfârşind destul de şifonat în politică, fapt ce i-a atras în final o mulţime de reproşuri din partea aceluiaşi fandom, care brusc s-a văzut categorisit drept „voi, ăia, ai lui pesedistu de Mironov” (chestie care mi s-a întâmplat personal, împreună cu Claudiu Tufan, într-o încercare de a obţine de la Editura Enciclopedică o sponsorizare în cărţi pentru convenţia „Picnic la marginea galaxiei”, organizată de cenaclul bucureştean Planetar, în septembrie 1998). Dincolo de asta însă, trebuie să mărturisesc faptul că-i sunt profund recunoscător domnului Alexandru Mironov pentru câteva lucruri esenţiale, care mi-au marcat cariera şi anume:
1) faptul că m-a introdus în sistemul editorial prin propunerea de a realiza împreună antologiile „Cronici microelectronice” şi „Cronici metagalactice” de la editura Tehnică, în anii 1987-1988; am învăţat atunci o mulţime din tainele meseriilor de editor şi redactor;
2) faptul că mi-a propus să traduc în premieră în româneşte o lucrare de Philip K. Dick (şi nu o povestire, ci ditamai romanul, Do Androids Dream Of Electric Sheep?), îmbolnăvindu-mă astfel iremediabil de o boală ce nu cred se mai vindece vreodată până ce voi muri – iubirea faţă de opera dickiană – şi consolidând definitiv orientarea mea viitoare către meseria de traducător, în dauna celei de scriitor; şi
3) faptul că prin ceea ce ne-a propus domnia sa în antologiile tematice realizate la diverse edituri înainte de revoluţie (antologii atât de hulite acum, de aceeaşi parte a criticii preocupate mai mult de cai verzi pe pereţi decât de adevărul istoric al perioadei respective), ne-a îndreptat spre limba engleză şi spre science fiction-ul anglo-saxon, lucru ce a contribuit în mod decisiv la crearea mentalitaţii necesare apariţiei noului val din SF-ul românesc al anilor 80. Cireaşa de pe tort: cărţile de popularizare a ştiinţei scrise de-a lungul a 40 de ani. Promotor SF? DAA…
Mircea Opriţă. Mare maestru în mânuirea cuvintelor, adeptul unui stil elegant şi cursiv în tot ceea ce scrie, un scriitor extraordinar, care chiar a conferit un spirit românesc SF-ului pe care-l propune cititorilor săi (urmaşul direct, după opinia mea, fiind Liviu Radu, alt vrăjitor al vorbelor, greu de egalat). Rămâne însă în memoria fandomului prin lucrările sale de referinţă, în principal prin monumentala Anticipaţie românească – două ediţii, prima în tiraj bibliofil de 100 de exemplare semnate de autor, din care mă pot mândri cu faptul că deţin exemplarul cu numărul 65. Este vorba de o lucrare de sinteză de mari proporţii despre anticipaţia de la noi, care dezvăluie brusc o cu totul altă faţetă decât cea pe care-o văzuseră (şi o mai văd şi-acum) unii critici care cred că vor câştiga o pâine uşoară ciomăgind unde şi când doresc ei science fiction-ul românesc, doar pentru că restul colegilor de breaslă habar n-au despre ce e vorba. Cireaşa de pe tort: alte lucrări de sinteză despre SF, plus prima monografie românească serioasă dedicată lui H.G.Wells, apărută la editura Albatros în 1983. Promotor SF? DAA…
Cornel Robu. De departe cel mai dandy dintre exegeţii science fiction-ului de la noi, omul care a riscat totul în cariera de universitar şi critic literar pentru a-şi urma visul de o viaţă de a scrie numai şi numai despre SF. Ajutat de faptul că ştia limba engleză într-o perioadă în care alţii se luptau din greu chiar şi cu limba română, Cornel Robu a reuşit să ne ofere o serie de sinteze excepţionale precum O cheie pentru science fiction (2004), Paradoxurile timpului în science- fiction (2006) sau Scriitori români de science-fiction (2008). Cireaşa de pe tort: două excepţionale antologii de SF românesc – una dintre ele în limba engleză, menite să arate că – vorba cuiva – literaturile mici, bine promovate, pot răsturna strâmbăturile de nas de pe piaţa literară mare (a se citi anglo-saxonă). Promotor SF? DAA…
Ultimul pe lista scurtă, ca s-o numesc aşa, nu este nimeni altul decât
Florin Manolescu. În 1980, când a apărut volumul domniei sale, Literatura SF, la editura Univers, am resimţit un adevărat şoc, din cel puţin două motive: 1) pentru că aveam la îndemână primul ghid adevărat, cu nume şi titluri, despre domeniul meu preferat; şi 2) mi se arătase în faţă dovada palpabilă că viaţa mea avea un sens, că a iubi science fiction-ul nu era un joc gratuit sau o goană după fluturi ori cine ştie ce altă fantasmagorie. În plus, faptul că un român reuşise o astfel de întreprindere era un motiv în plus de a încerca să-i calc pe urme, măcar în ideea de a citi toate acele cărţi despre care era vorba în amintita sinteză. Aşa că am început să umblu după DICȚIONARE, inclusiv de limba engleză! Cireaşa de pe tort, în cazul domnului Manolescu: cele două volume de proză, absolut superbe, dintre care ultimul a primit premiul SRSFF pe 2009. Promotor SF? DAA..
Şi-am ajuns la momentul critic: dacă aceştia sunt promotorii SF din România, cine naiba suntem noi, toţi ceilalţi, care – la rândul nostru – am pus osul pentru propăşirea în continuare a acestei literaturi (a se observa din nou măiestria folosirii aceloraşi clişee fumate încă dinainte de revoluţie!)?
Merităm sau nu titulatura atât de râvnită? Suntem demni de ea? Ce vă spun exemplele pe care vi le-am prezentat? Ne va recunoaşte cineva meritele, aşa cum le recunoaştem – unii dintre noi – înaintaşilor noştri? Şi la ce ne va folosi? Vom fi mai buni? Vom fi mai aproape de noţiunea de profesionist care să schimbe faţa SF-ului în România? Vom renunţa la orgolii? La bisericuţe? La înjurături şi bălăcăreli în public sau pe bloguri? Vom şti să facem faţă tentaţiilor populismului propus de internet, pentru a vedea valoarea acolo unde ea există cu adevărat?
În final, vom putea recunoaşte vreodată faptul că dincolo de noţiunea de promotor SF (adică fruntaş la tine în sat), ceea ce contează cu adevărat este pur şi simplu pasiunea pentru un gen literar care în ochii multora te transformă în codaş la oraş?
Vă mulţumesc pentru răbdare…
Ştefan Ghidoveanu
Bucureşti, 28.04. 2010
Eseu citit de către autor la întâlnirea aniversară a Cenaclului ProspectArt, vineri 30 aprilie 2010
Multumim, Stefan, pentru toti acesti ani pe care i-ai sacrificat pentru fandom, pentru SF-ul romanesc si pentru ca ceilalti care vin sa aiba ceva mai consistent decat am avut noi cand am plecat la drum.