Știu că mi-am propus să discut aici tot felul de reguli/sfaturi din manuale de stil sau din cursuri de creative writing. De fapt, să le propun spre analiză celor care scriu și care s-au confruntat cu una sau alta din aceste norme.

Respectarea unor astfel de sfaturi de bun simț în ale scrisului, exersarea lor, nu te transformă însă într-un scriitor genial, dar conștientizându-le în toiul creației, devii un scriitor mai bun sau, pur și simplu, un om de meserie.

Din experiența mea de lucru cu textele, trebuie să recunosc că povețele cele mai bune le-am aflat adeseori chiar în operele de ficțiune, și nu neapărat în manuale sau în cărți teoretice. De pildă zilele acestea am savurat ultima carte de povestiri a lui John Barth, The Development (care va apărea în curând la Nemira). Naratorul ascuns și devoalat pe parcurs al povestirilor este un profesor de scriere creativă, cum a fost tradus creative writing în limba română. Îndărătul lui, îl ghicim pe bătrânul maestru al postmodernismului, cu năravurile lui  textuale, de la dezbaterea deciziilor auctoriale până la schimbarea finalurilor. Dar mai ales prin fragmente de-a dreptul teoretice despre actul scrisului (naratorul e profesor, nu?).

Un astfel de fragment m-a îndemnat să vă propun această pauză de reguli, ca și cum ar trebui să învățăm cu toții să respirăm proză adevărată înainte de orice alte exerciții mai mult sau mai puțin complexe:

În primul rând, faptul că le puteam arăta tuturor scriitoraşilor pe care-i aveam în ucenicie ce nu mergea în lucrările lor (chestii care mergeau atât de bine în lucrările maeştrilor pe care ei îi citeau), ne arăta, la un alt nivel, nouă, BPşiR [Bătrânii Pârțâiți și Ratați, adică les professeurs (n.m.)], ce nu mergea într-ale noastre, dacă puteţi să mă urmăriţi, iar tăcerea pe care ne-am impus-o, în consecinţă, a scutit posteritatea de o grămadă de scrieri de mâna a doua sau a treia, nu?

Sau un alt fragment despre construirea personajelor și, ei bine, responsabilitatea auctorială:

Vezi doar cum stă treaba cu noi, povestitorii – cu unii dintre noi, cel puţin, poate mai ales cu cei din specia Bătrânilor Pârţâiţi, în rândurile căreia Al dvs., cu sinceritate, este un membru de vază. Problema noastră, vezi tu, este că inventăm oameni precum soţii Barnes, ne străduim din răsputeri să-i facem rezonabil de credibili şi chiar simpatici, urmăm regulile Poveştii şi îi punem în situaţii de criză – şi apoi ajungem să ne simţim mai responsabili faţă de ei decât faţă de tine, cititorule. «Nu-i niciodată prea târziu să ne răzgândim», sfârşim prin a ne spune nouă înşine, […] astfel că, în loc să dăm un final fericit sau trist (îmi pare rău, oameni buni) poveştii […], tragem din priză aparatul narativ, înainte ca să aibă cineva de suferit.

Ca și povestitoarea preferată a lui Barth, Șeherezada (cine alta?!), voi lăsa deschisă ușa acestui text despre scris pentru un altul și un altul și…

Ana Antonescu

Material preluat cu acordul autoarei de pe blogul stilsubstantiv.wordpress.com