Ți-a venit o idee și ești ispitit să o verși ca atare pe pagină. Te simți ca un interpret al zeilor, vegheat de propriul geniu creator. Și scrii, și scrii, și… la un moment dat te oprești ca și cum ai fi trecut primul linia de sosire la o cursă de F1. Satisfacția e garantată până la … recitire. De cele mai multe ori, vei avea surpriza să nu mai regăsești nimic din ideea de la care ai pornit, să ai sub ochi un text dezlânat și tot aburul acela de început să fi pierit fără șansa de a deveni literatură.
În underground-ul oricărui text literar se află o structură de bază, un plan minimal sau detaliat, o însemnare pe o ciornă, pe un post-it sau ceea ce interpreții de jazz numesc head arrangement. Poți să trăiești cu o idee sau cu un subiect în minte multă vreme până îi dai drumul pe hârtie, să organizezi totul acolo, dar se întâmplă rar. În cele mai multe cazuri, avem nevoie de un plan concret, de un preludiu voluntar înainte de a scrie.
Emoțiile, impulsul sunt, de obicei, mai irezistibile decât un plan schematic. Dar ele nu-ți sunt suficiente decât ca să compui o scrisoare de dragoste cel mult, și nu o povestire sau un roman sau, de ce nu, un sonet (unde deja ai o formă fixă în care trebuie să-ți torni sentimentul sau starea pe care dorești să le exprimi). Dincolo de documentarea asupra subiectului pe care ți l-ai ales, și acesta un pas foarte important, de pildă dacă te referi la o anumită epocă, eveniment sau la un anumit personaj real pe care îl recreezi literar (ca în Napoleon Symphony de Antony Burgess), este necesar un plan de bătaie. Poate fi redus la câteva paragrafe despre ce vrei să scrii și cum sau la un plan al părților principale ale viitorului tău text.
În funcție de viziunea pe care o ai, din același subiect poți construi un coteț sau o catedrală, vorba autorilor unui manual de stil, care continuă cu un exemplu grăitor: „Columb nu a navigat pur și simplu, a navigat spre vest, și Lumea Nouă a luat formă din acest plan simplu și inteligent.“
Când ai un subiect, te gândești ce formă adecvată să-i dai și în funcție de genurile și speciile literare cunoscute. O povestire e altceva decât un roman, care a ajuns un soi de ilustrare a globalizării în literatură. Sunt genuri și specii mai flexibile decât altele, dar toate presupun „un schelet căruia scriitorul trebuie să-i adauge carnea și sângele“.
Nu există o regulă de a face un plan pentru un text literar, fiecare îl croiește după necesități și puteri. Și când te duci la cumpărături ai nevoie de o listă, e firesc deci să-ți faci tot un soi de „listă“ și înainte de a scrie. Dar odată întocmit planul, șansele de a scrie un text reușit sunt mai mari. Primul principiu al compoziției, în orice manual de stil, este acela de a anticipa sau de a determina forma a ceea ce vei scrie și a urma această formă.
Planul nu se referă atât de mult la subiectul ca atare, cât la cum să te apleci asupra lui și cum să-l comunici. Când te apuci de scris propriu-zis, nu stai cu degetul să urmărești planul, dar lucrurile s-au mai clarificat, s-au mai ordonat în virtutea scopului pe care-l ai, nu e doar fluxul dezordonat al gândirii (fluxul conștiinței a fost și el recreat în literatură, e un procedeu literar, ca în romanele Virginiei Woolf sau ale lui James Joyce). Practic însemnările preliminare sunt un soi de ghid. Când scrii, poți devia mai mult sau mai puțin de la acest ghid, iar subiectul poate suferi schimbări majore uneori.
Dacă despre dragoste se spune că trece prin stomac, despre literatură s-ar putea spune că musai trece prin gândire.
Ana Antonescu
Material preluat cu acordul autoarei de pe blogul stilsubstantiv.wordpress.com