Stil, substantiv (1. Rămâi în culise)

Cum DEX-ul e sfânt chiar și pentru polițiști, am căutat cuvântul „stil“ în dicționar, din a cărui definiție am selectat înțelesul care mă interesează pe mine aici: „totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le folosește un scriitor pentru a obține anumite efecte de ordin artistic“.
Departe de mine intenția de a mă ocupa de retorică, de stilurile funcționale sau de stilistică într-o manieră academică. Așadar, simplu spus, stilul în literatură este „vocea“ scriitorului, așa cum o „aude“ cititorul. E felul în care un scriitor scrie ceva, rezultatul alegerilor pe care le face el în privința selectării cuvintelor și a aranjării lor în structuri sintactice. În literatură, stilul poate aparține unui singur individ (ex.: stilul lui Nabokov) sau unui grup, unei mișcări, unui curent (ex.: stilul romantic).
Mă voi opri asupra stilului unui scriitor, asupra a ceea ce e „deosebit și distinctiv“ la un autor, asupra acelei misterioase amprente asupra operei. Cum reușești să scrii cu stil?
Lecturând manualul lui William Strunk Jr. și E.B. White, The Elements of Style, apărut cu destul de multă vreme în urmă, prin 1956, recomandat și de Stephen King în On writing (Misterul regelui, Ed. Nemira), am găsit formulate mai multe sugestii sau sfaturi către scriitorul debutant în privința scrierii cu stil, care își mențin și azi actualitatea. M-am gândit să mă ocup săptămânal (pe cât îmi va sta în putință) de câte unul dintre aceste sfaturi și să le comentăm împreună.
Înainte însă aș vrea să punctez un lucru general, bine observat în The Elements of Style, și anume că pentru tinerii scriitori, adesea, stilul e conceput ca „garnitură la friptura prozei“, un soi de sos. Or el nu are o identitate diferită de corpul scrierii, nu e detașabil. În virtutea unei înțelegeri eronate, tânărul scriitor încearcă prin „manierisme, artificii și podoabe“ să-și dea măsura stilului. Când calea spre dobândirea stilului este tocmai cea inversă, aceea a „clarității, ordinii, sincerității“. În The Oxfod Essential Guide to Writing, Thomas S. Kane definește exact: „Stilul nu este o poleire, ci esența cea mai adâncă a scrisului.“
Spre ilustrare, un fragment din povestirea Pene de Raymond Carver, din volumul Catedrala, apărut la Ed. Polirom:
„Păunul a ocolit repede masa și s-a dus la copil. Și-a plimbat gâtul lung peste picioarele pruncului. Și-a vârât ciocul sub pijamaua lui și și-a clătinat capul țeapăn înainte și înapoi. Copilul a râs și a dat agitat din picioare. Lunecând repede pe spate, și-a croit drum peste genunchii lui Fran până jos, pe podea. Păunul continua să se înghesuie în el, ca și cum ar fi jucat un joc. Fran ținea copilul lipit de picioarele ei, iar acesta se întindea înainte.
-Pur și simplu nu-mi vine să cred, a zis Fran.
-Păunul ăsta e țicnit, asta e!a exclamat Bud. A dracuʼ pasăre! Nu știe că e pasăre, asta-i beleaua!“

Așadar, primul sfat este: Rămâi în culise (așa cum mi-a plăcut mie să traduc: Place yourself in the backround). Adică nu scrie afectat, rămâi în fundal, în culise. Atenția cititorului trebuie să fie captată de sensul și substanța textului, și nu de starea și firea autorului acestuia. Dacă mânuiești cu pricepere cuvintele, stilul tău va ieși la iveală, stil care te exprimă nu prin oglindirea a ceea ce ești în lume (așa cum te știu mama, soția sau prietenii), ci a ceea ce ești tu prin raportarea la actul de a scrie. E necesară o înfrânare a minții ca să ajungi la actul compoziției sau al creației, o disciplinare a gândurilor. Doar astfel vei reuși în cele din urmă să-ți atingi scopul, acela al oricărui scriitor, în definitiv, comunicarea cu ceilalți, cu mințile și sufletele lor. Nu lucruri comune lustruite cu o imaginație superficială te conduc la stil, ci munca laborioasă, răbdarea, căutarea. Dacă „mintea călătorește mai rapid decât stiloul“, lupta ta este să o supui pe hârtie. Practica scrisului este cea care îți curăță și în același timp îți hrănește mintea.