Încep prin a impune în mod dictatorial, ca suveran al propriei mele comunicări, două lejere convenții personale:
1. În majoritatea speculațiilor, va exista semnul egal între ficțiune și imaginație, fără a nuanța alternanța lor în poziții de cauză și efect (produs), considerându-le deci ca un întreg. Mă voi referi de asemenea la ficțiune având în vedere nu atât operele literare ori cinematografice, cât scenariile elaborate pe baza a foarte puține date reale.
2. Prognoza și ficțiunea nu viețuiesc în stare pură, granița și așa labilă care le delimitează fiind zona unor procese osmotice permanente.
Până la accelerarea evoluției științifice și tehnologice, ficțiunea a jucat un rol mai degrabă pasiv, de entertainment, fiind asimilată, într-un mod apreciat drept singurul firesc, reveriei, evazionismului, timpului liber.
Doar aparent paradoxal, în loc să alunge imaginarul din câmpul preocupărilor umane, sau, oricum, să îl marginalizeze, oferindu-i din ce în ce mai puțin timp și spațiu de desfășurare, știința constituie, prin accesul tot mai rapid la tot mai multă informație, un fertilizator puternic pentru tulpina și coroana arborelui ficțional.
Fie și numai din perspectiva unui autor de science fiction, putem considera prognoza și ficțiunea ca fiind instrumente esențiale ale intervenției asupra unui viitor cu diverse grade de complexitate. Prelucrarea viitorului oamenilor, pe termen scurt, mediu sau îndepărtat, cu o mai mică ori mai mare precizie și cu o mai mică sau mai mare eficiență, dar în orice caz, modelarea viitorului omenirii de către omenirea însăși, face de multă vreme obiectul și subiectul unor opere colosale. Cum ar sta însă lucrurile în cazul unei preocupări externe, anume în cazul unei intervenții extraterestre vizând modelarea viitorului nostru?
Fără pretenția de a simula măcar într-o proporție infimă complexitatea implicațiilor, putem folosi ca premisă postura martorului extraterestru. Firește, pentru a putea urni speculația pe traseul dorit, presupunem din start că atitudinea factorului extern de modelare, o civilizație extraterestră (CivEx) martor al evoluției omenirii, nu este în totalitate una pasivă, de neintervenție, de observare. Să precizăm, de asemenea, că am eliminat din capul locului ipoteza unei CivEx care a descoperit principiile, tehnologia și metodologia călătoriei în timp – deci poate interveni asupra viitorului cu ajustări subtile în compoziția prezentului sau a trecutului. O astfel de presupunere ar conduce, fără doar și poate, la rezolvarea cvasitotalității problemelor.
Sunt valabile instrumentele admise de noi, prognoza și ficțiunea, într-o presupusă intervenție asupra viitorului nostru, exercitată de către CivEx? Este de presupus că în dezvoltarea unei civilizatii cu mult mai avansate decât a noastră, utilizatoare a unor legi universale care pentru noi constituie încă elemente de magie, ficțiunea mai ocupă un loc important în desfășurarea unor demersuri? Putem recurge la o asemenea extrapolare, plecând de la modelul pe care îl constituim noi înșine? Destul de probabil că da, în cazul unei civilizații asemănătoare omenirii.
În altă ordine de idei, poate recurge CivEx la prognoză în vederea stabilirii unor direcții posibile și probabile ale viitorului nostru? Cel mai probabil că da, în condițiile în care observarea și ajustările se fac de suficient de multă vreme pentru a oferi șirurile de date necesare extrapolării și corecțiilor. Firește, procedura ideală este aceea a unei conlucrări strânse a celor două civilizații, ele oferindu-și una alteia informațiile necesare. O asemenea cooperare, „ca de la egal la egal”, ține însă mai mult de epoca de aur a science fiction-ului sovietic. Nu mai vorbim de cazul în care decalajul uriaș dintre cele două culturi face comunicarea părților extrem de dificilă, dacă nu imposibilă.
Este ficțiunea o unealtă potrivită experimentelor extraterestre asupra civilizației omenești? Am putea afirma că abia acum, în cazul unei intenții de modelare a viitorului, ficțiunea își demonstrează capacitatea de a scurtcircuita mersul monoton al prognozei. Dar în ce măsură este nevoie de aceste scurtcircuite? „Odiseea spațială 2001”, una dintre cele mai tulburătoare ficțiuni premonitive ale ultimului secol, ne prezintă un astfel de scenariu. Lorzii galaxiei observă evoluția unui grup de hominizi pământeni și prognozează extincția acestora sub presiunea factorilor de mediu. Este momentul unei ajustări deja celebre, constând în ciclul de lecții oferite de monolit, care așează evoluția hominizilor pe un traseu favorabil, cel mai important element fiind utilizarea cărnii animale ca principală sursă de proteine. Este totodată momentul în care se apasă pedala de accelerație a evoluției. Avem de-aface aici cu o combinație analiză – prognoză și ficțiune. O presupunem pe aceasta din urmă în ipoteza că extratereștrii își imaginează un scop al devenirii omenești, niște etape și un rezultat nu neapărat final, din structura căruia neprevăzutul nu este exclus.
Recapitulând cu „Manualul Clarke” în față, ne confruntăm deci cu: a) Analiza situației globale a unei omeniri incipiente la un moment zero relativ, aprecierea factorilor și a potențialului; b) Prognoza – aprecierea unei probabilități majore a extincției, precum și a evoluției după intervenția monolitului; c) Ficțiunea – crearea de către extratereștri a unui scenariu în care scopul evoluției dirijate este fabricarea unei omeniri după chipul și asemănarea celei extraterestre. Aceasta în condițiile în care CivEx prezentată de Clarke a avut, în urmă cu milioane de ani, o evoluție dacă nu identică celei a omenirii, cel puțin foarte asemănătoare. Prognoza va beneficia, în cazul acestui „după chipul și asemănarea”, nu numai de avantajul unor șiruri de date alcătuite prin observarea directă a omenirii un timp îndelungat, ci și de acela al datelor furnizate de o autoexaminare detaliată a CivEx în cauză.
Ficțiunii îi sunt oferite șanse suplimentare în acest experiment de inginerie evolutivă mai mult decât grandios, presărat cu nenumărate variabile de necontrolat, cu alte cuvinte în confruntarea cu necunoscutul, cu ceea ce o prognoză, oricât de precisă, nu poate anticipa în totalitate. Pe un asemenea câmp de bătălie ficțiunea are reflexe mai rapide și un impact mai puternic decât prognoza, aservindu-și-o chiar. Prognoza este un cercetaș metodic și disciplinat, ficțiunea este un agent care se infiltrează adânc în teritoriul necunoscut al „inamicului”. A imagina evenimente și a prognoza posibilitatea producerii lor este mult mai rapid și mai eficient și deschide un orizont mult mai larg în comparație cu „simplul” orizont de așteptare pe care îl trasează prognoza de una singură.
Aceste șanse ale ficțiunii sunt însă diminuate tocmai de nivelul extrem de avansat al unei civilizații capabile de o asemenea intervenție. Am afirmat ceva mai devreme că imaginația și ficțiunea sunt stimulate de evoluția științei și tehnologiei. Dar până unde se petrece acest fenomen? Nu cumva, pe măsură ce o civilizație se apropie de descoperirea ultimelor legi universale, de supunerea acelor ultime „trucuri magice”, cele din urmă pete negre ale necunoscutului prinzând culoare, imaginarului și implicit ficțiunii le rămâne tot mai puțin de făcut? Ne putem închipui chiar o scădere asimptotică a ponderei lor? Asemenea întrebări o dată luate în serios deschid calea altora: Este universul finit? Este evoluția omenirii finită? Se oprește acest proces evolutiv la nivelul ființelor energetice imaginate de Clarke pentru a conduce, observa, modela universul și eventual timpul? În acest caz al inexistenței finalului propriu-zis, cel puțin nu unul cunoscut ori interpretabil cu mijloacele noastre, beneficiind și de supoziția îndreptățită că observatorii noștri sunt doar o treaptă dintr-o plajă de civilizații cu diverse nivele de dezvoltare, regăsim ecourile unui străvechi concept asiatic: martorul martorului.
Nu în ultimul rând, această presupusă apropiere de limitele cunoașterii, și implicit de cele ale imaginației, ar trebui poate filtrată prin viziunea omenirii despre divinitate, despre absolut.
Cum s-ar putea prezenta însă toate acestea în cazul unei CivEx a cărei evoluție nu a avut cu aceea a omenirii terestre nici în clin nici în mânecă? La ce instrumente de procesare a viitorului nostru, presupunând că și-ar manifesta interesul de a-l modela, ar recurge o civilizație de oameni de știință totalmente străini de tot ceea ce este omenesc? Sau de regnul animal? Sau de viața structurată pe bază de carbon?
Ce prognoză ar putea alcătui o CivEx nu numai extrem de avansată, ci și extrem de diferită de aceea a oamenilor? Singurele date valabile sunt cele provenind din observarea îndelungată a omenirii, căci autoexaminarea nu funcționează în acest caz, ceea ce elimină posibilitatea de a compara, de a echivala, de a asimila. Este ca și cum noi înșine am studia un mușuroi de furnici, atribuindu-le, într-un tentant și simplificator antropomorfism, gesturi, obiceiuri și un comportament omenesc. Este evident că de la un anumit punct, acest sistem trebuie abandonat, cercetarea fiind obligată să coboare în profunzimile necunoscute ale civilizației studiate.
CivEx apelează în acest caz la ficțiune într-o proporție mult mai mare decât dacă civilizația omenească i-ar fi fost cât de cât familiară. Prognoza și ficțiunea merg mână în mână, desigur „mână” fiind, din nou, doar o altă convenție. Ficțiunea prezintă însă riscurile unor aplicații cu rezultate dezastruoase. Aceste riscuri pot fi asumate în numele unor descoperiri importante, sau pot fi evitate prin structurarea unei modelări sub formă de „pachete” de intervenție care înglobează doze semnificative de non-acțiune.
Oricât de ciudată ar fi rezonanța acestei afirmații, non-acțiunea este mai mult decât o atitudine cerută de complexul de principii etice stabilite la nivel cosmic, o etică intens promovată de un science-fiction optimist, adept al păcii între civilizații, al armoniei universale și așa mai departe. Non-acțiunea este cea mai practică și eficientă intervenție externă asupra unei lumi și implicit, măcar pentru a mă alinia titlului, asupra viitorului ei. Înseamnă a folosi cât mai puține resurse personale, făcând economie de mijloace și evitând infestările, înseamnă a utiliza la maxim resursele proprii ale lumii/viitorului procesate, un aikido galactic, fără a urmări, desigur, un efect distructiv, ci doar firescul și anduranța sa. Non-acțiunea este semnătura în intervenții a lumilor superioare, iar omenirea însăși abia începe să o descifreze în relațiile cu propriile sale lumi.
Pentru că vorbim despre non-acțiune și civilizație superioară, nu ne putem reprima o analogie cu principiul non-intervenției prezent în daoism, acel wu wei atât de familiar „sfântului”. Prezent atât la Lao Zi, cât și la Zhuang Zi și Lie Zi, principiul non-acțiunii este reluat mereu și mereu în forma unui aparent paradox care nu a fost enunțat doar de dragul frumuseții sale: acela care nu face nimic este în stare să facă orice, acela care nu intervine în mersul universului, ci doar i se supune integrându-se, este cel care îl conduce eficient și îl modelează. Este vorba aici, la nivel intuitiv, deci superior, despre non-acțiune nu ca o pasivitate… activă, ci mai degrabă privită ca potențial de a realiza totul, prin urmare despre elasticitate, adaptabilitate, profunzime, subtilitate. De observat de asemenea că însăși poziția, atitudinea și personalitatea „sfântului” propus de daoism poate constitui un model de interacțiune a unei omeniri superioare cu destinele celor obișnuiți și deci, prin extrapolare, interacțiunea unei CivEx cu omenirea terestră.
En passant, fie doar și pentru că am întredeschis poarta domeniului, să observăm că lumea daoistă oferă numeroase și extrem de profunde alte propuneri de înțelegere a universului unitar. Respectând algoritmul analogiilor propuse mai sus, putem considera prognoza și ficțiunea, utilizate drept unelte și purtând deci un nume, ca făcând parte din lumea tangibilă (a Pământului și Cerului, de pildă, ori a celor zece mii de ființe), iar unealta perfecționată și subtilă compusă din combinația impuls – non-acțiune mult mai apropiată și mai potrivită vidului care le alcătuiește pe toate. Mai mult, amestecând puțin planurile, nu putem ignora acest milenar instrument de prognozare, stabil în timp și incredibil de popular, care este Yi Jing – Cartea schimbărilor. Cu siguranță însă, nu este momentul unor astfel de detalieri…
Dacă revenim la modelul „Odiseea spațială 2001”, observăm intervenția asupra omenirii reprezentate prin grupul de indivizi conduși de Moon-watcher chiar în momentul în care i se aplică „pachetul” prognoză – ficțiune – impuls – non-acțiune. Non-acțiunea este bine subliniată în paginile romanului lui Clarke, de data aceasta, contrar tabieturilor sale, mai degrabă la modul implicit: după episodul monolitului plasat la intrarea în peșteră, învățătorii extratereștri se abțin de la o altă intervenție până la reperul, anticipat prin ficțiune și prognoză, al cuceririi spațiului și declanșării alarmei îngropate în solul lunar. În cazul de față, pachetul de modelare a viitorului unei civilizații străine de aceea a modelatorului include prin urmare ficțiune – prognoză – un impuls de intervenție bine justificat și constituit – urmate de intervalul necesar de non-acțiune.
Ingredientele structurii strategice sugerate, pe care o intitulăm provizoriu FPIN, necesită desigur un dozaj atent, căci aceste principii, metode, instrumente nu pot acționa în stare pură. În consecință, depășind o anume reținere, și în spiritul celor mai profesioniste campanii de advertising, propunem unei omenirii viitoare, dacă la un anumit moment al evoluției sale se va plasa în postura de observator și modelator al unei alte civilizații, structurarea intervenției sale pe impulsuri subtile încorporate în „pachetele FPIN”. Instrucțiunile de folosire nu trebuie să constituie un factor de stres, căci fără îndoială utilizarea lor ne va deveni mai limpede în următorul milion de ani…
Dănuţ Ungureanu
Comunicare susţinută la zilele Helion 2010 – sesiune aniversară