…Dacă n-o fi murit deja. Încep cu un fleac personal: am preferat să scriu Utopia cu majusculă fiindcă am admirat-o întotdeauna ca fiind una dintre cele mai dificile construcţii literare. Între cauzele acestei dificultăţi identific deocamdată doar două, anume un handicap aparent insurmontabil în tărâmul plauzibilului şi o antipatie, uneori nici măcar disimulată, a cititorilor de science fiction şi fantasy, ca să nu mai vorbim de  ceilalţi… Cu toate că, fiindcă tot veni vorba, consumatorii de mare literatură manifestă adesea o indulgenţă pe care n-o regăsim la severii cititori specializaţi.

Mai vârstnică decât sora ei… vitregă – distopia, Utopia s-a născut naivă şi experienţa pe care s-a străduit s-o acumuleze o dată cu scurgerea secolelor, n-a avut nici darul nici scopul de a vindeca această naivitate. Vorbind despre un handicap al plauzibilului mai prezent în carnea Utopiei decât în toate celelalte subgenuri science fiction, inclusiv distopia, ţintim îndeosebi neîncrederea în lumile perfecte imaginate. O reacţie firească, având în vedere nivelul „datelor de pornire” ale unei omeniri reale: agresivitate, egoism, sărăcie, imoralitate, ignoranţă şi aşa mai departe

De la societăţile construite de Thomas Morus, ori Campanella, până la absolut fascinanta, în felul şi la vremea sa, „Nebuloasa Andromeda” a lui Ivan Efremov, fără a-i uita pe eroii din Star Trek, la urma urmei exponenţi ai unei omeniri premiante, mecanismul declanşării Utopiei e simplu: oamenilor le vine în sfârşit mintea la cap, se scutură dezmeticindu-se, îşi suflecă mânecile şi trec la treabă. De-aici încolo, misiunea autorului este aceea de a imagina consecinţele în plan social, economic şi tehnologic ale acestei bunătăţi omeneşti resuscitate. Un proces extrem de accesibil, în aparenţă, din moment ce binele nu are prea multe grade de comparaţie. Coşmarul Utopiei pândeşte însă tocmai în inima perfecţiunii pe care o înfăţişează, căci perfecţiunea este cel mai adesea plictisitoare, iar autorul care-şi doreşte succesul (efectiv nu ştiu ce caută aici acest „care”) nu-şi permite să fie plictisitor.

Este distopia mai plauzibilă decât Utopia? Aş înclina să afirm că da, fie şi numai pentru faptul că e mai aproape de realităţile dezolante ale lumii, pe care Utopia le-a lăsat undeva în urmă, ori le-a aruncat, conform unei sintagme celebre, „la groapa de gunoi a istoriei”.

Dar de ce este mai populară? Personal nu pot crede că veridicitatea este singurul criteriu al succesului. Există în natura omenească un apetit (oamenii de ştiinţă, descurajant de pragmatici, descifrează chiar un mecanism chimic al acestui apetit) pentru rău, pentru neplăcut, pentru ameninţător, pentru scabros. De aceea au succes romanele horror, de aceea personajele negative sunt mult mai interesante decât eroii fără pată, de aceea distopia este răsfăţata publicului, în comparaţie cu (mai întâi prinţesă, apoi, contrazicând mersul firesc al basmului, tot mai cenuşăreasă) Utopia. Cam în aceeaşi ordine de idei, trecând puţin graniţa literaturii, experienţa presei scrise mi-a relevat faptul că ştirile negative au un succes incomparabil mai mare decât cele pozitive. Proporţiile prezenţei lor în paginile ziarelor se prezintă deci corespunzător acestui „rating”.

Şi-au pierdut totuşi consumatorii de ficţiuni pofta pentru Utopie? Aş recurge la comparaţia cu nişte devoratori de dulciuri. Pe vremuri înfulecau un tort întreg, la o masă, însă o dată cu generaţiile s-o fi schimbat şi metabolismul. Pofta n-a dispărut cu totul, dar tortul este transformat în firimituri, care sunt ascunse prin fripturi, supe şi tocăniţe, în felul ăsta fiind mai uşor de asimilat. În sens invers, discutam nu demult cu un bun prieten despre nevoia de happy-end a cinefilului, ca antidot final la răul pe care şi-l administrează cu plăcere (chiar aşa!) timp de două ore şi ceva.

Aşadar, trage să moară? În orice caz (sper că precarele mele cunoştinţe în Utopia contemporană îmi joacă un renghi), ca să perpetuez o zicală antipatică tuturor generaţiilor, nu se mai scrie Utopie ca altădată. Nu se mai scrie deloc? Uneori hoinăresc prin scrierile lui Wells, căutând şi – slavă Domnului, regăsind de cele mai multe ori bucuria cu care le-am descoperit în copilărie şi în adolescenţă. Mi-e dor de o capodoperă despre o lume perfectă…

Dănuţ Ungureanu