Deseori se aude remarca următoare: “Nu citesc sefe românesc”. Motivele pentru care foarte mulţi amatori de science-fiction de la noi preferă traducerile sau chiar textele în original (în principal în limba engleză, mai rar în franceză şi în mod cu totul excepţional în alte limbi) sunt diverse. Unele motive sună astfel: “habar nu aveam că la noi se (mai) scrie sefe” sau “sefeul românesc nu se ridică la nivelul celui din afară” sau “autorii români de sefe sunt greu de găsit, îmi este mai uşor să găsesc traduceri”.

Nu-mi propun să vedem cât de valoros este sefeul românesc comparativ cu sefeul străin, deşi ar fi o provocare frumoasă. Din păcate, la noi, studiile de literatură comparată sunt reduse numericeşte iar, în ceea ce priveşte sefeul, studii relevante (de literatură comparată, fireşte) (aproape că) nu există. Cu siguranţă că, din tot ce s-a scris şi se scrie în România şi este încadrabil în gen, se pot găsi opere care să se dovedească valide din punct de vedere calitativ şi al nivelului estetic. Nu voi face demonstraţia acestei afirmaţii, ea necesitând un spaţiu separat şi constituind subiectul unui alt articol. Prin urmare, două din cele trei argumente enumerate mai sus, nu sunt tocmai corecte: în România se (mai) scrie literatură science-fiction, iar nivelul producţiilor româneşti de gen este adesea ridicat. A treia afirmaţie, corectă în esenţă, ascunde, din păcate, un sistem de hibe a distribuirii de carte, hibe sau erori generate de anumite percepţii. Acestea sunt îndeobşte cunoscute, nu intru în detalii doar enumăr câteva: editurile se feresc de autorii români deoarece aceştia nu sunt vandabili, iar atunci când apar au parte de tiraje mici şi/sau promovare şi distribuire defectuoasă. Librăriile nu au nici un interes să umple rafturi întregi cu un autor român de sefe decât în cazul în care sunt stimulate să o facă.

Prin urmare, există o rezervă din partea consumatorului de sefe faţă de autorii români contemporani. Să remarcăm rarefierea publicului la o lansare de carte românescă de gen şi înghesuiala de la lansarea vreunei dive cu veleităţi literare. Dacă la un târg de carte cele două evenimente sunt simultane, autorul de sefe se poate felicita singur şi-şi poate oferi sieşi un autograf şi, eventual, rudelor. Sigur, asta se întâmplă nu pentru că vedeta convertită la scris are vreun talent ieşit din comun sau pentru că publicul are un nivel cultural precar şi preferă uşurismele strânse într-un volum. Mai degrabă, în acel eveniment s-a investit foarte mult astfel încât să atragă cât mai multă lume. Nu am auzit de o lansare de carte românescă sefe cu zarvă mediatică cu adevărat semnificativă.

Avem de a face cu un cerc vicios: autorii români nu-s celebri pentru că nu-s celebri. Anul trecut a apărut un volum de proză românescă de gen cu adevărat remarcabil, în opinia mea. Este vorba despre “Între bariere” (Millennium Press) de Doru Stoica. Nivelul prozei sale este mult peste nivelul unor proze traduse şi considerate “valoroase”. Înafară de un grup de fani care nu ratează, în general, nici un eveniment sefistic, publicul a fost relativ scăzut numericeşte la lansare. Editura a făcut tot ce a putut pentru lansare, nu i se poate reproşa nimic. Din păcate, anvergura acesteia a fost prea mică pentru a atrage atenţia aşa cum se cuvine asupra unui autor romând de excepţie. Acesta a fost doar un exemplu. Lucruri similare s-au petrecut şi pe la case mai mari, atunci când a fost vorba despre un autor român.

Aşadar, cum ieşim din acest cerc vicios? Cum creăm un “autor de succes” şi care să şi aibă succes? Editura Tritonic a încercat şi a şi reuşit să creeze un astfel de autor. E drept, un autor de ceea ce se cheamă fantasy de limbă română şi nu de science-fiction. Dar reţeta aplicată de Tritonic a funcţionat şi ar funcţiona şi în cazul unui autor de sefe. Aţi auzit de vreun turneu de promovare al unui scriitor de sefe din România? De ce editurile nu plimbă autorul român prin diferite oraşe, să le spunem centre culturale semnificative, şi acolo să creeze evenimente care să atragă atenţia asupra operei? Va spun eu de ce nu: pentru că nu-s bani. Editurile se vaită de sărăcie. Dar ce ne facem că nici acolo unde există condiţii financiare, autorul român  nu are parte de un procedeu mediatic care să ducă, în final, la vânzarea produsului? Mă întreb la ce bun a mai fost publicat dacă editura nu este în stare să-şi arunce marfa pe piaţă. Autorul, odată publicat, nu are decât să-şi ia celebritatea în băţ să umble el prin târguri şi, eventual, să-şi vândă cartea. Au enunţat unii mecanismul ăsta dând câteva exemple trunchiate şi rupte din context. În condiţiile astea, fireşte, să nu ne mirăm că avem sefeul pe care îl avem. Iar autorii români, buni, dar fără să fie căutaţi, îşi vor vedea opera trasă în tiraje de imprimantă, vor avea parte de lansări suborbitale şi vor trăi cu iluzia că au vizitat spaţiul cosmic. După care vor trece toiagul de care le atârnă clebritatea de pe un umăr pe altul întrebându-se cu ce vor plăti dările de luna viitoare.

Rudi Kvala