Bineînţeles că sunt de acord cu opiniile exprimate în precedentul editorial de către Dănuţ Ungureanu. Bineînţeles că sunt de acord că un text trebuie să fie verificat, corectat şi şlefuit cu grijă înainte de a fi prezentat publicului.

Dar…

Există totdeauna un dar.

Una dintre regulile fundamentale ale verificării cererilor pentru subvenţiile europene este regula celor patru ochi. Adică orice document trebuie verificat de altcineva decât cel care l-a introdus în baza de date. Explicaţia este simplă: persoana care a citit prima oară un 7 ca fiind 1 va face aceeaşi greşeală şi la a doua citire.

Un asemenea principiu se aplică – sau ar trebui să se aplice – la orice verificare de texte. Oricât de mult s-ar strădui un autor să-şi verifice textul – şi e bine să-l citească de mai multe ori, pentru că la fiecare citire va găsi ceva de îmbunătăţit – există anumite automatisme verbale cu care este atât de obişnuit încât nu le va sesiza. Mai mult, autorul ştie ce voia să spună şi va fi înclinat să citească ceea ce ar fi trebuit să fie scris, nu ceea ce este scris. Deci, oricât s-ar strădui autorul, rămâne destul de muncă pentru corectori şi redactori de carte.

Întâlnesc deseori afirmaţii de genul “textul avea atât de multe greşeli, încât n-am putut să-l citesc”. O asemenea declaraţie are sens doar în mediul nostru, al celor care ne ocupăm – atât cât putem şi cât ştim – de scris, de tradus, de publicat (în reviste, bloguri sau în volume). Suntem atât de obişnuiţi cu activitatea de corector, încât nu ne dăm seama că, de fapt, punctul nostru de vedere este anormal. Vi se pare o afirmaţie bizară? Dacă vă gândiţi bine, vă veţi da seama că am dreptate. Se ştie că în cazul cititorilor obişnuiţi, care citesc textul fără intenţii critice – dar care citesc mult – , se crează un mecanism de corecţie, care înlătură erorile minore. Mintea face corecţia fără ca această activitate să fie conştientă. Ca atare, texte care sunt respinse cu oroare de persoanele cu obişnuinţă în domeniul analizei de text sunt receptate fără nici o problemă de către cititorii obişnuiţi, care se concentrează asupra acţiunii, asupra dialogurilor şi a personajelor, ignorând greşelile de culegere, ba chiar şi unele de exprimare.

Corectorul sau redactorul de carte se concentrează asupra posibilelor erori, mintea sa înlătură în mod deliberat mecanismul de corecţie şi, dimpotrivă, foloseşte un alt mecanism, care îl alarmează şi-i crează discomfort la întâlnirea unor erori – pentru că scopul său este detectarea acestor erori.

În ambele cazuri avem de-a face cu deformări profesionale.

Mai mult, în funcţie de scopul propus, unii cititori nu acordă importanţă nici logicii de fundal, tratând tot ce nu ţine de acţiunea principală drept accesorii lipsite de importanţă. Literatura SF este o literatură plină de veridicitate, în care detaliile au un rol important. Fanii SF au tendinţa de a extinde această regulă la tot ce citesc. Alte categorii de cititori nu gândesc astfel. Ca exemplificare, vă voi cita două cazuri din romanele cu Harry Potter.

Toţi ştim că un minister face parte dintr-un guvern – care guvern reprezintă puterea executivă dintr-un stat, care stat poate fi de mai multe feluri. Este evident pentru oricine că un minister nu poate exista în afara unui guvern – pentru oricine, nu şi pentru fanii Potter, care au acceptat cu indiferenţă ca lumea vrăjitorilor să fie condus de un minister ce există în afara oricărei forme statale…

În romanele doamnei Rowling există un joc, un soi de baschet cu două baloane. Cititorii au fost atât de captivaţi de faptul că jucătorii zboară pe mături, încât n-au acordat nici o atenţie faptului că regulile acestui joc sunt expuse – cât de cât – abia în al treilea volum. Şi n-au sesizat că regulile jocului sunt absurde.

Poate că-i absurd ce v-am spus, dar cititorii au propriile lor reguli de a aprecia un text. Care, uneori, diferă de cele ale criticilor literari – iar opinia acestora diferă de obicei fundamental de cea a fanilor avizaţi.

Da, trebuie să ne străduim să oferim publicului texte îngrijite. Dar ştie cineva ce-şi doresc de la un scriitor cititorii obişnuiţi, cei care nu sunt fani şi nu cunosc canoanele genului – dar care ar putea să transforme un gen minor din punct de vedere comercial  într-un gen cu vânzări care i-ar permite să devină rentabil şi pentru editori, şi pentru autori?

Liviu Radu