Editura Nemira

Colecţia Nautilus, coordonată de Mihai-Dan Pavelescu

Seria Cântec de Gheaţa şi Foc, volumul 4

Traducători: Laura Bocancios, Silviu Genescu

După ce am vorbit de Urzeala Tronurilor, Încleştarea Regilor şi Iureşul săbiilor, iată că a venit momentul să spun câteva cuvinte şi despre Festinul Ciorilor. Doar câteva cuvinte pentru că nu se pot (ori nu sunt eu în stare) să spun multe lucruri noi despre volumul patru după ce am spus cam ce aveam de spus deja la primele trei.

Normal că George R. R. Martin nu dezamăgeşte nici de data asta, acţiunea curge frumos, în unele momente chiar într-un mod neaşteptat, personajele sunt vii, totul creionat frumos, exact atât cât se cuvine, fără exagerarea inutilă a detaliilor şi fără superficialitate. Totuşi, de data asta am şi nemulţumiri. Una mică şi una mare. Citind cartea am avut de câteva ori senzaţia că acţiunea, deşi prezentă, ramificată, complexă, tinde să devină monotonă, asta-i nemulţumirea măruntă.  Câţiva au fost ucişi, alţii au mai omorât ceva oameni, Brienne încearcă să-şi ducă la capăt misiunea, Arya se descurcă exact aşa cum mă aşteptam s-o facă, unele personaje ajung împortante din postura anterioară, secundară, alte personaje par să fi intrat pe linie moartă pierzându-şi importanţa şi sunt câteva care, deşi rămân importante, lipsesc din această parte a cărţii.

Cititorului i se dă şi satisfacţia de a asista la momentul mult aşteptat, clipa în care Cersei o dă în bară sau după cum spune o veche vorbă din popor, îşi găseşte naşul. Mulţumirea cititorului poate fi maximă, regina care întruchipa răul nici măcar nu poate da vina pe nimeni, este victima propriilor comploturi.

Nemulţumirea cea mare vine din împărţirea făcută de Martin, întâmplările de la Debarcaderul Regilor sunt prezentate în Festinul Ciorilor, pe când toate personajele care îmi captaseră atenţia, de care mă ataşasem şi de a căror soartă eram nerăbdător să aflu, lipsesc. Ni se promite că vor fi prezenţi în Dans cu Dragonii, ceea ce este o slabă consolare. Martin promitea continuarea pe anul 2006, iată că s-a făcut 2010 şi încă nimic. Voi încărunţi (of, deja e pe cale să se întâmple) până să aflu ceva despre Tyrion, care este unul dintre personajele mele preferate şi care mă tem că va avea curând un accident, sau poate îl enervează cineva pe Martin şi sub impulsul clipei decide să-l elimine pe Jon, să scape de Dany ori să-l execute pe Brandon. Ceea ce nu i-aş ierta.

Ştiu, acum vorbesc ca un copil… mă rog, nu vreau să spun de care. Dar este şi altceva care mă preocupă.  George R. R. Martin a publicat primul volum al seriei în 1996. Acum suntem în 2010. Asta înseamnă 14 ani pentru 4 volume, o medie de trei ani şi jumătate. Cum mai are de scris încă trei volume pentru a finaliza Cântec de Gheaţă şi Foc, ne putem aştepta să facă asta în următorii zece ani. Acum are şaizeci şi doi! Doamne fereşte, dacă păţeşte ceva! Mi-e groază să mă gândesc că ar termina altcineva cartea, precum s-a întâmplat cu Pandora, în care ce a clădit cu Frank Herbert în două volume aproape a reuşit să demoleze Bill Ransom când a rămas singur.

Chiar dacă Martin a făcut cu noi cititorii cum fac părinţii cu copii, adică mănâncă ciorba dacă vrei să primeşti prăjitură, tot ce i-aş reproşa este că cele două feluri se servesc la distanţă de ani. Mi-ar fi plăcut să mă întind pe canapea şi să citesc  întrega serie Cântec de Gheaţă şi Foc fără pauză între volume, apoi să recitesc totul urmărind felul în care a construit acţiunea, stilul naraţiunii şi realizarea personajelor, fără să mă las copleşit de vraja cărţii. Dacă trăiesc mult, poate visul meu va deveni realitate.

Balin Feri