Prin furtunoasele (ori ploioasele) şedinţe de cenaclu, şi recenziile diverselor texte, am avut ocazia să remarc, oarecum intrigat la început, apoi ceva mai liniştit – pe măsură ce constatările s-au coagulat sub forma şi dimensiunile unui fenomen – un soi de indulgenţă subînţeleasă cu privire la (ne)putinţa autorului de a prezenta o lucrare “curată”. De cele mai multe ori, comentariile se încing pe câmpul de bătălie al ideii, poveştii sau personajelor şi rămân acolo să pârjolescă tot ce se poate. Prea puţine opinii vizează efectiv acurateţea stilistică a textului cu pricina.

Pe scurt, mă refer aici la lungimile ori scurtimile propoziţiei, la repetiţiile, cacofoniile şi ligamentele supărătoare, la scrierea greşită a unor cuvinte. Nu mai zic de alegerea celor mai nepotriviţi termeni, sau folosirea lor în necunoştinţă de cauză, ori cu un sens greşit. De inconsecvenţa timpului utilizat pentru desfăşurarea acţiunii, care oscilează, în chiar aceeaşi frază, de la perfectul simplu (considerat nu de puţini autori ca un sine qua non al romanului/povestirii de acţiune) până la perfectul compus şi prezent (tare apreciat în textele cu pretenţii psihologice). Să adăugăm năpăstuitele tradiţionale – gramatica şi ortografia, pentru a completa harta unui domeniu deseori insuficient de bine explorat pe drumul către înălţimile creaţiei…

Faptul că autorul îşi cizelează din ce în ce mai puţin textul nu exclude posibilitatea ca el să mizeze şi pe o anume “înţelegere” a publicului, pe un pact încheiat între cele două tabere, creatorul pe de o parte şi consumatorul pe de altă parte. Că lucrurile se petrec voit sau inconştient are mai puţină importanţă. În materie de stil, se merge cu indulgenţa până în pânzele albe, chiar şi în cazul unor texte departe de a fi fost igienizate, dacă nu cum se cuvine, măcar decent. De cele mai multe ori, argumentul suprem al cititorului/auditorului este acela că lucrarea promovează o idee extrem de interesantă, atât de interesantă încât, dacă autorul a fost suficient de abil să o pună în pagină într-o manieră cât de cât atractivă, micile „mizerii” ale textului nici nu mai trebuie luate în seamă. Ba chiar timidele tentative ale unuia sau altuia de a atrage atenţia asupra deraierilor de la gramatică ori de la o anume muzicalitate a frazei sunt trecute cu vederea, fiind considerate în cel mai bun caz meschine.

Asta ca şi cum valoarea unui text n-ar tebui să fie dată de suma tuturor calităţilor sale, între care şi această cenuşăreasă a curăţeniei stilistice. Se împământeneşte convingerea că unele dintre aceste calităţi sunt esenţiale şi suficiente. Bine că autorul a avut grijă să se ocupe în primul rând de acestea, în vreme ce restul pot fi lucrate şi mai târziu, cine ştie unde, poate în hruba întunecoasă unde crează scriitorul respectiv, ferit de ochii cititorului oricum iluminat (a se citi „chiorât”) de „idee”. Devine un tabiet păgubos, fiindcă se ştie că mai tot ceea ce e lăsat pentru a fi rezolvat mai târziu are cele mai mari şanse să rămână nerezolvat, iar până la urmă doar provizoratul durează…

Pentru că am adus vorba de intervenţiile „meschine”, trebuie să spunem că ele sunt absolut necesare în cazul lecturii de cenaclu, căci, la urma urmei asta şi este menirea reuniunilor, să ofere un control al calităţii textului. Dincolo de un anume exerciţiu al vanităţii, nu puţini autori îşi prezintă lucrările în public tocmai pentru a culege impresii şi observaţii critice, pentru a se corija din mers dacă este cazul şi nu în ultimul rând pentru a li se reclama ceea ce dânşilor le-a scăpat, aflându-se prea aproape de scriere. Mai mulţi ochi văd mai bine. Iată de ce autorii cu pricina ar face bine (chiar dacă pare caraghios) să întâmpine discuţiile ce urmează lecturii cu creionul în mână, făcând corecturile pe text, chiar acolo. Căci slabă nădejde că le vor opera cu altă ocazie, şi asta o mărturisesc din proprie experienţă… Dragi autori, nu vă mai feriţi de cârcotaşi şi de tipicari, oricâtă neplăcere vă provoacă micile şi insignifiantele lor comentarii, după modelul „vezi că la pagina a doua ai trei cacofonii şi două repetiţii”. E nevoie de tipicari, ba aş spune că ei desfăşoară cele mai concrete acţiuni de îmbunătăţire a textului. Prin spatele fabulosului tablou al discuţiilor privind mesajul, contextul, originalitatea şamd, trece şi cârcotaşul cu târnul lui de nuiele, adunând scamele de care autorul, în măreţia zborului său către urechile publicului, n-a avut timpul sau micimea de a se debarasa singur.

Vorbim despre situaţia fericită în care textul este periat la o şedinţă de cenaclu. În cazul lucrării selectate pentru a fi publicată într-un volum, lucrurile devin însă şi mai delicate, fiindcă singurul tipicar care ar trebui să se aplece asupra scăpărilor povestirii este autorul însuşi, singur în faţa tuturor şi mai ales a propriei opere. Ce se întâmplă dacă el nu este suficient de atent, exigent, harnic, motivat, preocupat? Mai nimic. Toate greşelile rămân întipărite acolo, în paginile cărţii pe care şi-a dorit-o, până la încheierea ciclului de viaţă a materialului biodegradabil care este hârtia. Şi le vor vedea toţi, ori de câte ori vor deschide volumul. E posibil însă ca indulgenţa cititorului, înduioşat de idee şi mai puţin scandalizat de stângăciile scrierii, să funcţioneze mai departe…

Un corolar al „filipicei” de mai sus, pe marginea căruia simt nevoia să adaug două cuvinte, este bunăvoinţa prost înţeleasă şi mai ales prost aplicată debutanţilor şi/sau autorilor foarte tineri. Sintetizând, este vorba în esenţă de două atitudini:

a) „Un text slăbuţ, dar,  având în vedere că e prima sa lucrare, merge…”

b) „Un text bun pentru vârsta lui…”

Nimic mai periculos, în opinia mea, chiar pentru autorul cu pricina. Atât debutantul, cât şi autorul foarte tânăr au nevoie de acelaşi tratament aplicabil scriitorilor consacraţi. Fireşte, există o măsură în toate şi trebuie s-o respectăm, căci e foarte probabil ca de dragul de a te auzi perorând să distrugi structura delicată a unui vis care ar fi putut deveni o carieră frumoasă. Nu-i rău totuşi să acceptăm că, aşa cum unii se trezesc scriind, alţii se trezesc vorbind…

Dănuţ Ungureanu