Este tributar SF-ul românesc din ultimii douăzeci de ani modelor şi conceptelor anglo-saxone? sau Less strain and pain on the romanian brain!

To be or not to be… an anglophone? Este sau nu engleza idiomul universal al literaturii SF? Este engleza o condiţie esenţială pentru succesul editorial la nivel mondial? Iar pe de altă parte este oare science fiction-ul un limbaj universal sau doar o forma mentis originară din Europa, transmutată în America şi aculturată în zone diverse ale globului unde există măcar un minim nivel de dezvoltare?

Voicu Bugariu menţiona în studiul „Literaţi şi sefişti” că există percepţia că science fiction-ul este un fenomen transnaţional care însumează texte scrise în limbi diferite, dar încadrabile aceluiaşi gen literar. Gen literar care este considerat ca fiind dominant anglo-saxon. Pentru că acesta este cel dominant.

Cunoaşterea limbii engleze este importantă pentru sefiştii români. Cultura sefistă, spre deosebire de cea literară, presupune lectura în original a unui număr cât mai mare de texte scrise în engleză. Un sefist străin de limba engleză nu este creditabil în cadrul fandomului, rămânându-i doar rolul modest de membru al unui cenaclu. Acest aspect indică o deosebire esenţială faţă de lumea literară. Deşi se referă adesea la SF-ul românesc ca la o entitate de sine stătătoare, analoagă literaturii române, sefiştii au convingerea că sefeul este unul singur pe întreaga planetă, nucleul său fiind textele scrise în limba engleză. Ca urmare, competenţa şi calificarea unui sefist român implică un număr cât mai mare de lecturi ale unor sefeuri scrise în limba engleză şi doar în al doilea rând o cunoaştere cât mai aprofundată posibil a sefeurilor scrise în limba română… Reperele esenţiale din mitologia sefiştilor sunt autorii de limbă engleză. Comentariile despre sefeuri scrise în alte limbi decât engleza n-au un ecou deosebit – Voicu Bugariu.

Science-fiction-ul a fost inventat în Europa, cei mai importanţi clasici SF (din punct de vedere istoric, în sensul de fondatori ai genului) au fost scriitori europeni: Jules Verne, Kurd Lasswitz, H.G.Wells, J.Rosny Ainé. Însuşi creatorul termenului science fiction a fost un european transplantat în S.U.A, luxemburghezul Hugo Gernsback. Autorii europeni precum Rudyard Kipling (Poşta de noapte), E.M.Forster (Când maşina se opreşte), Karel Čapek (R.U.R., Război cu salamandrele, Fabrica de absolut), Evgheni Zamiatin (Noi), Aldous Huxley (Mândra lume nouă, După multe veri), Rex Warner (Aerodromul), Arthur Koestler (Întuneric la amiază), George Orwell (1984), Stanislaw Lem (Solaris) şi fraţii Strugaţki (Picnic la marginea drumului) sunt cei care au dat capodoperele SF-ului mondial.

În ce măsură subgenurile tipice SF-ului american sunt reprezentate în SF-ul românesc? Adică space opera (”produsul civilizaţiei americane, cu un gust mai pronunţat pentru aventură şi pentru gratuit” cf. Florin Manolescu), science fantasy şi cyberpunk-ul? Cu excepţia trilogiei Abaţia de Dan Doboş, care ar putea fi însumabilă operei spaţiale şi a altor câtorva texte de Vladimir Colin, nici science fantasy-ul nu abundă în SF-ul românesc. Zaibărpankul de tip Jurnalul SF, ”fuse şi se duse, ca şi cum nu fuse”, fără să lase măcar o urmă.

Abundă în SF-ul românesc autori cu pseudonime anglo-saxone? În afară de Patrick Herbert şi Harry T. Francis, fiecare dintre ei autor al unei singure cărţi (sub criptonimele amintite), nu sunt alţi scriitori care să fi folosit asemenea pseudonime.

În ceea ce priveşte locurile desfăşurării acţiunilor, decorurile şi personajele, remarcăm faptul că anglomania bântuie de multişor SF-ul românesc, din septembrie 1932 de când a apărut în serial în Realitatea ilustrată, romanul lui Felix Aderca, Oraşe scufundate, în care personajele principale erau John Balmont şi soţia sa  Carel, iar acţiunea se defăşura la New York. Chiar şi în perioada comunistă, sub pretextul vituperării, condamnării şi criticii aduse imperialismului, SF-ul românesc era în realitate la fel de fascinat de lumea anglo-saxonă ca şi în 1932, delectându-se într-o manieră fetişist-maniacală cu ”fantasme banale” (cum le numea Sorin Antohi) destinate voyeurismului consumatorilor ocazionali sau dedicaţi. Adrian Rogoz în Omul şi năluca şi Altarul zeilor stohastici, Eduard Jurist (Oul lui Columb), Camil Baciu (Experienţa Colombina, Revolta creierilor, Discul de zircon), Sergiu Fărcăşan (Atacul cesiumiştilor, Maşina de rupt prieteniile), abundă de clişee despre America văzută cu ochii lacomi de miracole ai unui papuaş,  adept al cultului cargoului. Localizările pseudoamericane, decorurile şi personajele sunt cumplit de false, de stridente şi de ilogice neavând plauzibilitate decât pentru consumatorii frenetici de maculatură. De unde provine convingerea că în genul science fiction (dar nu numai), acţiunea, decorurile, personajele trebuie să fie americane? De ce tocmai americane? Din simplul motiv că America era şi este considerată centrul universului, singura localizare posibilă pentru a da relevanţă unui text şi locul unde se întâmplă toate evenimentele cu adevărat importante de pe planetă. Este interesant de observat că exact această percepţie o are şi publicul anglofon, în mare parte de extracţie mic sau mediu burgheză, convins că fleacurile şi nimicurile unei existenţe prozaice dar musai nord-americane, sunt evenimente cu adevărat epocale.

Orice limbă este un vehicul pentru o anumită cultură, pentru concepte şi seturi de valori, a unui orizont intelectual şi spiritual. O limbă este  purtătoarea unui mesaj, a unei încărcături civilizaţionale, a unei acumulări de experienţe istorice, a unei anumite mentalităţi şi raportări faţă de universul înconjurător. O limbă de circulaţie internaţională ajunge în această postură datorită unor factori care îi facilitează răspândirea: prestigiul cultural, civilizaţional, economic, militar, asocierea mentală cu un tip de civilizaţie, cu progresul, modernitatea şi sofisticarea sau pur şi simplu din raţiuni demografice. De ce anumite limbi au devenit  (din punct de vedere istoric), dominante în anumite perioade şi zone geografice? Mă refer la „prestigiul civilizaţional” asociat unor anumite limbi care au fost impuse brutal (cazul latinei, arabei, spaniolei, portughezei, francezei, rusei) sau şi prin autopersuasiune (cazul francezei şi germanei asociate cu un model civilizaţional-cultural).

Putem desluşi un model cvasibiologic de apariţie, creştere, răspândire, proliferare, apariţia de mutaţii în cazul „organismelor lingvistice” care au avut succes şi de secătuire a vitalităţii şi pieire pentru altele. Indiferent de modul în care judecăm, apreciem, valorizăm sau nu fenomenul lingvistic, ne referim la un proces obiectiv-evolutiv, limbile comportându-se în esenţă ca nişte organisme vii, care se nasc, trăiesc şi mor. Sau se transformă, zămislind alte limbi.

Ca o limbă să se impună la nivel mondial, trebuie să existe anumite caracteristici care să conducă la creşterea numărului de vorbitori: fie indici demografici favorabili (cazul chinezei, spaniolei, arabei, a limbii hindu), adică efectiv răspândirea limbii respective prin creşterea numărului de vorbitori nativi, fie perceperea unei limbi ca un instrument potrivit pentru exprimare, comunicare, gândire, acumulare culturală, respectiv învăţarea şi utilizarea acesteia de către non-nativi. Toate limbile dominante au avut şi au, din punct de vedere istoric, perioade lungi şi intense de asimilare a altor populaţii. Un imperiu (orice imperiu) îşi foloseşte limba în prima fază de expansiune ca pe un instrument  de colonizare mentală a celor cuceriţi. Supuşii sunt încurajaţi să asimileze limba stăpînitorilor, ulterior cei cuceriţi asimilându-se într-un anumit procent culturii dominante, modului de gândire, practicilor cutumiare şi civilizaţionale. Diferenţele de propagare şi de impunere ale limbilor dominante a fost dată de factorul religios. Toate religiile au utilizat limba ca un instrument de propagandă, preluându-se clişeele de gândire, conceptele, setul de practici şi valori impuse de limba dominantă. Mancurtizarea, ca varianta extremă a asimilării, reprezintă în esenţa vidarea de propriul mod de gândire şi acceptarea necondiţionată a altuia, în mod voluntar sau impus.  Culturile mici, expresii ale unor populaţii reduse numeric, au complexele provincialismului, zăgăzuirii şi incapacităţii de comunicare a valorilor proprii (percepute ca esenţiale) către culturile puternice. Engleza, o limbă germanică hibridizată prin aportul francezei şi al latinei (fiind cea mai romanică dintre limbile germanice) a avut, din punct de vedere istoric, o evoluţie lentă a răspândirii sale, fiind izolată geografic la extremitatea vestică a continentului european. La început a fost impusă, în acelaşi mod agresiv-militarist ca şi în cazul unor altor predecesori istorici,  galezilor, scoţienilor şi irlandezilor. Datorită colonialismului maritim al unei naţiuni insulare, a fost exportată şi transplantată în America de Nord, în Africa, în Asia, în Australia, în Noua Zeelandă şi în Oceania, adică a urmat strategia de expansiune mondială a Imperiului Britanic. În secolul XIX engleza a avut şansa utilizării ei de către inovaţia tehnologică (prin revoluţia industrială britanică) apoi în secolul al XX-lea ca urmare a succesului şi proliferării conceptului american de cultură de masă (cinematografia, muzica), respectiv a impunerii rolului dominant economico-militar al Statelor Unite. De la represiune la persuasiune, orice limbă dominantă a parcurs aceleaşi etape de proliferare: impunere brutală prin cucerire şi ocupare, utilizarea religiei în scop de supunere şi condiţionare, utilizarea în cadrul administraţiei, a armatei, a şcolii, impunerea cultural-civilizaţională (silnică sau voluntară) pe baza unei percepţii reale sau propagandistice (de exemplu impunerea forţată a limbii ruse popoarelor cucerite). Limba metropolei devine ulterior marca prestigiului economic, militar şi cultural (ştiinţific şi artistic). Impunerea limbii dominante nu se mai face virulent-agresiv ci persuasiv prin relevarea caracteristicilor de acumulare şi relevanţă culturală (cazul francezei în secolele al XVIII-lea şi începutul secolului al XX-lea) şi al englezei în secolul al XX-lea. În termeni obiectivi cunoaşterea şi folosirea unei limbi străine de prestigiu cultural conferă utilizatorului o serie de avantaje certe, de la cele economice la cele culturale.

Uşurinţa învăţării englezei şi exprimării în această limbă îi creează acesteia un avantaj decisiv faţă de alte limbi de circulaţie, încurajând astfel proliferarea  şi utilizarea pe scară tot mai largă. O gramatică simplă, reguli sintactice clare, capacitate ridicată de compactare lexicală, adică nişte caracteristici intrinseci care conduc la succes. Reuşita economică, ştiinţifică, tehnologică şi culturală a spaţiului anglofon au condus la transformarea englezei într-o limbă universală, vorbită, citită şi înţeleasă pe tot globul. Factorul democratic reprezentat de Marea Britanie şi S.U.A, din punct de vedere istoric, a condus la perceperea englezei ca limbă a democraţiei, a progresului şi a modernităţii.

Este engleza un instrument imperialist de dominare şi condiţionare? Utilizarea limbii engleze uniformizează, standardizează, nivelează, depersonalizează culturile non-anglosaxone? Este această percepţie expresia frustrării şi refulărilor acumulate de cei care fie că nu cunosc limba engleză fie nu vor să utilizeze limba engleză? Sau reprezintă engleza şansa de a accede la circuitul mondial al ideilor, conceptelor, informaţiilor fundamentale ale omenirii?

Diferenţa intrinsecă între SF-ul american şi cel european, în termeni financiari, rezidă în diferenţa de mărime a pieţei de profil (în cazul american, un continent, la S.U.A. trebuind adăugate şi provinciile anglofone ale Canadei), în utilizarea în Lumea Nouă a unei singuri limbi (engleza) şi a transformării unui gen literar într-o industrie care este direct interesată în producţia şi distribuţia de masă, a unor texte cvasi-standardizate, rezultatul unor reţete de marketing, care încurajează digerabilitatea şi vandabilitatea în detrimentul originalităţii şi esteticului. SF-ul anglofon comercial este nombrilist şi centrat pe mentalitatea, universul şi orizontul de aşteptare al cititorului, respectiv al cumpărătorului anglofon de carte.

O altă diferenţă poate fi şi mindset-ul american, care este mult mai orientat spre viitor, inovaţie tehnologică, încrederea în capacitatea ştiinţei de a găsi sau imagina soluţii la problemele societăţii. Pentru că în mod fundamental cultura americană, în tot ce are mai bun, este o extensie a culturii europene pe un alt continent, desigur prin filiaţie britanică. Este actualmente engleza idiomul universal al science fiction-ului? Conferă publicarea în engleză, notorietate mondială, succes şi rezultate financiare care nu se pot obţine în universul niciunei alte limbi? Trebuie scris direct în engleză, trebuie să fie utilizată zilnic engleza pentru blogging şi comunicare? Opiniile fandomului mondial (aşa numiţii non native english speakers) diferă în această privinţă, oscilând între acceptarea status quo-ului englezei şi utilizarea entuziastă a acesteia, până la înţelegerea complexităţii subiectului. Indiferent de păreri, numărul celor care utilizează engleza în domeniul SF este în creştere, fie că vorba de cititori, de bloggeri sau de autori. De asemenea, la nivel mondial a crescut numărul traducătorilor de engleză.

În SF s-a postulat în nenumărate lucrări că, într-un anumit moment istoric, pe Terra se va utiliza o limbă unică sau, pasul următor, că pe măsura avansării speciei umane în Galaxie, se va utiliza o limbă descendentă a limbii unice sau se vor folosi în continuare limbaje de origine terestră, păstrate din diverse raţiuni şi motivaţii. Autori SF de peste tot din lume s-au decis să scrie direct în engleză, fie ei olandezi – Jetse de Vries, francezi – Aliette de Bodard, finlandezi – Hannu Rajaniemi, ucrainieni – Serghei Gherasimov, indieni – Vandana Singh, Anil Menon sau filipinezi – Dean Alfar. De asemenea, întâmplător sau nu, anumiţi scriitori de SF&F neanglofoni sunt traduşi intens în engleză (Zoran Živković, Andrzej Sapovski, Serghei Lukianenko, Mélanie Fazi).

Jerzy Rzymowski, coeditor al revistei SF poloneze Nowa Fantastyka afirma: Cititorii anglofoni sunt victimele poziţiei privilegiate a englezei pe piaţa internaţională de carte şi de mass media. Peste tot în lume fluxul comunicaţional este dinspre piaţa anglofonă spre pieţele mai mici, non-anglofone, şi putem vedea câte best-sellere sau cărţi anglofone se traduc şi se publică pe toată planeta dar nu şi invers. Mulţi cititorii neanglofoni cunosc atât literaturile anglofone cât şi literatura proprie sau alte literaturi considerate relevante. Autorii şi editorii anglofoni acţionează la nivel mondial ca “literary trend-setters” (formatori de opinie literară). Aceste curente de opinie se năpustesc asupra întregii planete, rezultând o inflaţie de George R.R.Martini la mâna a doua, impostori a la Terry Pratchett sau Gaimani diletanţi. Astfel încât ideile noi, proaspete, provenind din alte zone culturale nu au prea multe şanse să devină cunoscute în ţările dominate de engleză. Şi mai departe: Aş risca o explicaţie considerând că există un fenomen pe care îl numesc sindromul Mamon, după personajul principal al comediei poloneze, Rejs. Îngustul la minte şi leneşul inginer Mamon obişnuieşte să exclame, „Mie îmi plac acele cîntece pe care le-am mai auzit”. Cred că acelaşi sindrom îi determină pe cititorii anglofoni să ignore, de exemplu, multe filme străine cu adevărat relevante şi să aştepte remake-urile hollywoodiene, produse uşor digerabile pentru confortul lor mental. Mă întreb dacă nu cumva acelaşi lucru se poate întâmpla cu unele dintre cele mai bune texte neanglofone şi anume, decât să se traducă originalele, nu cumva ar fi mai eficient în termeni economici să se angajeze autori populari anglofoni care să creeze remake-uri, rescrieri consonante cu universul mental şi cultural anglofon, adică echivalentul unui junk food literar, programatic conceput să declanşeze salivaţia cititorilor anglofoni? Sper să nu se întîmple, dar cine mai ştie? Concluzia mea este că mulţi cititori anglofoni sunt lipsiţi de idei nefiltrate şi originale provenind din alte culturi, idei purtând marca unor altor moduri de gândire.

Pe de altă parte, cititorii anglofoni afirmă pe bună dreptate că în ţările de limbă engleză este dificil să găseşti traduceri constante şi permanente ale unor texte relevante scrise în alte limbi. Se mai traduc povestiri, dar majoritatea romanelor străine nu au fost şi probabil nici nu vor fi traduse. De exemplu în Statele Unite, din totalul cărţilor publicate într-un an, doar 3% sunt traduceri. Şi mai există şi mentalitatea arogant-imperialistă, că non-anglofonii fie  nu sunt în stare să scrie texte vandabile pe piaţa americană, fie sunt defazaţi faţă de moda momentului, ei având acces la traducerile textelor relevante după ani de zile, răstimp în care moda nordamericană s-a schimbat deja.

Şi pînă acum nu ne-am referit la publicul consumator de SF anglofon tradus sau în original. Pentru că acesta este şi publicul plătitor al volumelor traduse în România, impunându-şi gusturile şi preferinţele. Care nu întîmplător coincid cu programul axat pe traduceri al unor edituri care de aproximativ douăzeci de ani asta fac. Adică sincronizează SF-ul din România cu cel anglo-saxon, transpunând în româneşte textele valoroase sau mai puţin valoroase, dar vandabile ale genului.

Sissy Pantelis, autor şi co-editor al revistei  SF franceze Galaxies afirma: SF-ul şi Fantasy-ul anglofon  domină întreaga lume şi influenţează literatura de profil din fiecare ţară. Dar contactul cu SF-ul neanglofon are un avantaj incontestabil ajutându-te să înţelegi că există un potenţial uriaş de inventivitate, creativitate şi originalitate în locuri unde nici n-ai bănui că ar putea exista SF. Fiecare din aceste locuri are propriul caracter şi mentalitate, dincolo de influenţa exercitată de SF-ul anglofon. Diversitatea este un potenţator atât pentru creativitatea autorilor, cât şi pentru universul cultural al consumatorilor. Ar fi un lucru bun ca lumea anglofonă să citească mai mult SF străin. Diferenţele dintre sensibilităţi şi mentalităţi ar ajuta SF-ul anglofon să progreseze şi să determine apariţia unor noi tendinţe care ar putea îmbogăţi genul. Ultimul, dar nu şi cel de pe urmă aspect al SF-ului internaţional care ar putea fi un beneficiu pentru audienţa anglofonă nu se referă la ceea ce ar putea schimba textele neanglofone la nivelul mentalităţii anglofone, dacă ar fi traduse. Se referă la acele aspecte şi dimensiuni care deşi sunt cunoscute publicului anglofon, nu sunt considerate importante. De ce să ignori un întreg univers de inspiraţie care ar putea împrospăta şi îmbogăţi SF-ul anglofon?

Iar acest fenomen se întâmplă peste tot în ultimii 20 de ani în Europa de Est, în care cu excepţia Poloniei şi Rusiei, a devenit o imensă piaţă de desfacere pentru produsele literaturilor anglofone. Dar asta nu înseamnă că ofensiva traducerilor a ucis literaturile britanice şi franceze supuse acestei presiuni în ultimii 65 de ani. Concluzia mea este că SF-ul românesc nu este în bloc, tributar modelor şi conceptelor anglo-saxone şi din acest motiv nici nu place (atâta cât se mai editează), consumatorilor. Menţinerea titlurilor româneşti de SF în ultimii doi–trei ani la maximum 10 titluri anual spune suficient de mult despre convingerea editurilor că SF-ul românesc nu este vandabil, despre gusturile consumatorilor, despre lipsa de prolificitate a majorităţii autorilor români de gen. Şi anglomania nu este o caracteristică a SF-ului românesc, ea este rezultanta procesului de globalizare capitalismului, numărul anglofonilor a crescut şi la noi, engleza devenind principala limbă străină cunoscută, franceza şi germana scăzând teribil în procentaje. S-au înmulţit consumatorii de science fiction&fantasy care citesc direct în engleză, accesează zilnic site-uri şi bloguri de limbă engleză, îşi comandă cărţile direct de pe amazon.com sau bookdepository sau şi le procură de la librăriile de limbă engleză din ţară. Ceea ce este meritoriu, întrucât cititul nu mai este valorizat în România, iar dobândirea măcar a unei sumare ”culturi SF”, cheltuind bani şi consumând timp preţios, este considerată de majoritatea manelistă o ândeletnicire ce frizează nebunia absolută.

Nu ştiu dacă anglomania salvează România, dar câteva dintre efecte le percep, ”romgleza” , o struţo-cămilă lingvistică, un soi de pidgin inept utilizat de indivizi debusolaţi cultural şi social, care îşi inventează o nouă identitate, aceea de americani în exil pe plaiuri danubiano-carpato-pontice. La zece titluri SF româneşti, dintre care măcar câteva sunt reeditări, nu văd cum ar putea să fie exercitată vreo presiune notabilă a unor mode şi concepte anglo-saxone care sunt programatic concepute să creeze o producţie de masă şi un consum frenetic din partea unor dependenţi pe viaţă. Iar SF-ul românesc, atât cât mai este, este caracterizat de o inerţie de-a dreptul orientală şi de eternul şi fascinantul sentiment mioritic al fatalismului cosmic. Şi se va duce şi anglomania, şi extratereştrii vor salva România şi SF-ul românesc va continua netulburat să creeze ceea ce ştie el să facă cel mai bine şi anume celebrele texte de stare.

Kostas Voulazeris, autor grec de SF : Ceea ce pierd cititorii anglofoni este ceea ce pierd şi eu nefiind în stare să citesc în franceză, germană sau rusă : o mare literatură scrisă în alte limbi de către oameni cu un mod diferit –sau poate nu atît de diferit- de gândire decât al meu. Acestea fiind spuse, sigur că astăzi, având în vedere internetul şi restul mediilor, a părut o cultură mondială care se suprapune sau încearcă să se suprapună peste toate culturile locale.Cred că şi reuşeşte în majoritatea cazurilor, de exemplu în Grecia ca şi în multe alte ţări europene sau neeuropene, suntem puternic influenţaţi de această cultură mondială anglofonă. Filme în engleză, benzi desenate în engleză, literatură în engleză, jocuri video în engleză, muzică în engleză, programe de calculator în engleză, televiziuni în engleză. Încât pînă la urmă vii în contact cu aceeaşi cultură. Ce pierd cititorii anglofoni care nu cunosc o altă limbă de circulaţie internaţională, spaniolă, franceză, rusă, germană? Texte excelente care, deşi influenţate de cultura internaţională, ignoră de multe ori reţetele mercantile şi îşi propun să fie în primul rând literatură.

Cristian Tamaş

Text citit la Colocviul de literatură science fiction Alte ţărmuri – aceeaşi lume, pe data de 30.01.2010.