Nu-mi dau seama ce s-a întâmplat  anul acesta, de sărbători. Parcă ne-a muşcat filoxera pe toţi. Probabil că s-au manifestat efectele unui an tensionat, poate că s-a strâns prea multă oboseală… Oricum, în loc să ne lăsăm cuprinşi de spiritul sărbătorilor, în loc să ne gândim să dăruim şi să facem bucurii celor din jur, am reacţionat cu toţii în mod exagerat şi violent – mai ales unii dintre noi care nu obişnuiam să facem asta. În asemenea împrejurări, când nu exista nici o explicaţie pentru faptul că oamenii o luau razna, răposata mea soacră obişnuia să spună „e ceva în aer…”.

Totul a început cu recenzia lui Aspoiu, care şi-a expus părerea despre antologia SRSFF. Sigur, a fost critic, aşa cum îi stă în fire, dar asta nu contează, fiecare are dreptul să-şi spună părerea. Faptul că a considerat că textul meu e rasist ar fi trebuit să mă facă să râd şi să-i explic că m-am jucat cu nişte concepte pe care cei fără o cultură istorică solidă le interpretează în mod eronat (de exemplu, în Wikipedia se susţine că termenul arian nu mai este uzitat ca termen etno-istoric!), că poanta consta în faptul că susţineam că arienii erau negri modificaţi genetic şi că legam apariţia arienilor de mitul izgonirii din rai (care este un mit semitic). Din nefericire, o înşirare nepotrivită de cuvinte sau o glumă pe care n-am înţeles-o (aici Aspoiu poate să ne lămurească mai bine) a atins la mine o coardă sensibilă. Sunt suficient de bătrân ca să fi apucat vremuri în care o expresie similară (inclusiv îndemnul final adresat colegilor vinovatului de a-l înfiera cu mânie proletară) semnaliza în presa de partid nu numai excluderea din viaţa publică, dar şi condamnarea la teminţă grea. Ca atare, am reacţionat exagerat şi complet aiurea şi am încercat să mă apăr de o ameninţare ce nu exista în realitate. M-am grăbit să resping acuzaţia de rasism, în loc să mă amuz şi să explic ce avusesem în minte. Sigur, starea de tensiune se transmite ca o undă pe apă, diverşi prieteni s-au grăbit să intervină… iar  pacea Crăciunului a fost spulberată de parcă n-ar fi existat.

Ca  şi cum toate acestea n-ar fi fost suficiente, pe site-ul SRSFF a apărut un articol al lui Victor Martin. Tot despre celebra antologie. Victor Martin are un umor bizar – pe care uneori îl înţelegi cu dificultate – şi obişnuieşte să facă afirmaţii ce se pretează la interpretări diferite. În ciuda talentului său – şi a faptului că spune lucruri care se dovedesc în final a fi pline de miez – reuşeşte cu o uşurinţă uluitoare să scoată din sărite multă lume. De data asta, victimă i-a căzut Balin Feri – care este un om atât de corect şi de cinstit cum rar am întâlnit, iar în plus suferă de acea mândrie secuiască despre care mi-a povestit cândva Gyorfy Deak Gyorgy. Feri a interpretat în mod eronat – da, acum sunt sigur că a fost o interpretare eronată – nişte vorbe ale lui Victor Martin drept o acuzaţie de plagiat. Şi a reacţionat şi el în mod exagerat.

Iar finalul apoteotic a fost reprezentat de supărarea lui Aspoiu – care s-a supărat pe întregul SF românesc…

Aşa că  amatorii de SF au umplut blogurile cu replici acide, în loc să se bucure de sărbători. Ca unul care a contribuit din plin la tensiunea respectivă, vă întreb acum, după ce m-am potolit: fraţilor, ce naiba avem de împărţit? Nu mai suportăm critica? Chiar nu-mi dau seama ce-a fost cu mine, pentru că sunt obişnuit ca orice text al meu să trezească reacţii extrem de diferite, de la laude exagerate la critici nemeritate. De fiecare dată m-am bucurat că poveştile mele sunt citite şi că nu-i lasă indiferenţi pe cititori. Iar dacă din reacţiile acestora puteam să trag şi nişte învăţăminte, cu atât mai bine.

Fiecare are dreptul să-şi spună opinia, fiecare trebuie să se gândească la efortul celorlalţi. Hai să trecem peste orgolii, peste supărări nejustificate, să vedem ce avem în comun, nu ceea ce ne desparte. Să trecem buretele peste supărările pe care ni le-am făcut unul altuia şi să începem un an nou cu sufletele deschise, pregătiţi pentru lucruri mai  bune.

Iar eu făgăduiesc să vă ofer un text  şi mai tâmpit decât până acum – pentru ca prietenul meu Eddie să poată să spună cu sufletul împăcat că acela e cel mai prost text al meu. Sincer vorbind, cum să nu ţii la un om care continuă să te citească, deşi îl exasperezi de fiecare dată?

UN AN NOU FERICIT, dragilor, şi multe, multe bucurii!

Liviu Radu