Romanul “Dune”, scris de Frank Herbert, este una dintre bibliile science fiction-ului mondial. Ne propune o lume, iar o lume nu o poţi dilua la nesfârşit. Mai ales când este o lume formată din cuvinte şi fiecare cuvânt îşi are locul său. O fi fost cuvântul la început, dar nu trebuie transformat dictonul în beţie de cuvinte.

E normal să considerăm unele cărţii drept biblii SF; science fiction-ul ne apropie cel mai mult de Dumnezeu. E un afront să considerăm că această lume meschină, în care suntem obligaţi să trăim, e cea mai bună lume posibilă; ne găsim în preistoria a ceea ce ar trebui să fie umanitatea. Nici măcar telepatic nu comunicăm, deşi avem potenţial în sensul ăsta.

Chiar dacă, la început, lumea SF-ului e doar o lume a imaginaţiei, ea va deveni realitate. Nu putem crede că oamenii secolului X nu au imaginat lumea secolului XXI.

Imaginaţi-vă că Iisus Cristos ar fi avut un fiu, iar acesta, din cauza succesului tatălui său, s-ar fi apucat să scrie o continuare a Noului sau Vechiului Testament. Mulţimea evangheliilor diluează ideea de credinţă, prin mulţimea de religii, aşa cum pastişele sau continuările unor romane SF excelente diluează ideea de science fiction.

Din păcate, SF-ul nu are norocul lui Iisus de a nu fi avut descendenţi cu veleităţi literare.

Stai şi te întrebi la ce îi foloseşte lui Frank Herbert demersul fiului său de a-i continua şi de a-i dilua opera  magnifică. Unii spun că, prin comparaţie, romanul de bază iese mai mult în evidenţă şi, pentru a putea face comparaţia, trebuie să cumperi continuările nesfârşite. Aşa o fi; are şi politica asta de marketing şmecheriile ei, fiind insidioasă, ca orice politică.

Da, dar diamantul din mijlocul grămezii de monede de plastic, romanul strălucitor comparat cu romanele nestrălucitoare de mai apoi, se poate vedea un timp, apoi, prin acumulare amorfă, poate fi acoperit şi dat uitării. Ceea ce nu se mai vede, pare a nu mai exista, mai ales într-o lume a aparenţelor, cum este aceasta.

O editură de pe lângă un cotidian central a lansat o listă de reeditări de romane de tot felul, mai mult sau mai puţin edulcorate, deloc SF, pe care se găsea şi romanul „Dune”. E greu de crezut că romanul lui Frank Herbert strălucea între celelalte titluri; mai degrabă era sufocat de mulţimea acestora.

Biblia a fost tradusă în mii de limbi şi a dus credinţa într-o entitate superioară, oricum s-ar numi aceasta, până în cele mai îndepărtate cotloane ale Pământului. Prin reeditare, marile romane ale SF-ului mondial creează credinţă în acest gen literar. Când unii citesc una, iar alţii alta, se produc mii de breşe în science fiction-ul românesc şi nimeni nu mai înţelege nimic. Acum, science fiction-ul românesc e format dintr-o multitudine de credinţe, fără un fundament comun. E libertate, crede fiecare ce vrea şi, mai grav, românul are pretenţia ca toţi ceilalţi să creadă ce crede el. Lipsa de reguli e regula, lipsa de legi e legea.

Se dezlănţuie pasiuni, ca un fel de mici religii, care, deşi nesângeroase, produc traume morale. De gloanţe te mai fereşti; de cuvinte, nu. Inefabilul, virtualul, te pot sufoca prin acumulare dezordonată. Deşi luptele se duc mai mult pe tărâm cultural, cruciadele acestea ale cuvintelor, specifice acestui început de mileniu, sunt foarte periculoase.

Continuarea acţiunii unor biblii literare nu aduce nimic în plus la prestigiul iniţial. Poate, cel mult, să scadă din acest prestigiu, prin uzitare exagerată. Îi animă pe autorii de la început, dar nu-i mai învie.

Un roman este pus în lumină de percepţia fiecăruia, nu de percepţia comună. Beţia de cuvinte e altfel decât beţia cu alcool; nu te poţi duce la culcare când vor mai mulţi preopinenţi, pentru simplul motiv că nu poţi şti valoarea componenţilor grupului de presiune, într-o perioadă în care nonvaloarea are aceeaşi semnificaţie ca valoarea.

Te poţi gândi că romanul „Dune” e la fel de prost cum sunt şi romanele edulcorate de pe listă. Invers, mulţi se pot gândi că romanele edulcorate sunt la fel de bune ca romanul „Dune”. Dacă până şi fotbalul a fost împărţit pe grupe de valori, e cazul să se facă ierarhizări peste tot, dar să nu se mai amestece feluritele grupe de valori SF.

Practicând o politică de marketing specifică politicii, unde, dacă ai dat mâna cu un şef de stat, nu te mai speli o lună pe mâini, editurile, pe termen scurt, au de câştigat. Pe termen lung, pierd. Gândirea de perspectivă lipseşte în România, pentru că nu ştie nimeni care sunt perspectivele acestei ţări.

Pe termen scurt, cititorul poate fi păcălit, dar, după un timp, se trezeşte. Necazul e că se trezeşte la fel de derutat. SF-ul riscă să nu mai aibă nimic dogmatic. Dacă Biblia a fost rescrisă tot timpul, până la strălucirea cristalului, după bibliile SF se scrie şi se rescrie; până la descompunere.

Timpul, care ne striveşte clipă de clipă, poate transforma principalele cărţi ale religiilor noastre SF în opere literare, dar nu putem aştepta la nesfârşit acest demers. Nici nu suntem siguri de succesul lui; prea multe romane exploatează acest filon. Mult prea multe cărţi aşteaptă să fie transformate în biblii ale genului science ficţion. Din ce în ce mai multe.

Trecerea timpului te face, când te plictiseşti de ceva, să încerci altceva. Dacă posibilităţile sunt limitate, omul încearcă orice. Nu s-au făcut mulţi paşi de la traducerile ameţitoare la traducerile ameţite.

Dacă îl punem la socoteală şi pe nea Patrick, rezultă o mulţime de Herberţi, în acest spectacol, ca o mulţime de Elvişi, venind din toate părţile. Putem pune şi de o mulţime de abaţii pe hârtii.

Victor MARTIN