Vacanţa la mare

Judele mi-a arătat azi linia tulbure a orizontului. Dacă mă-ntrebi pe mine, acest ţinut nici măcar nu are un orizont. Acolo se vălureşte totul, nimic precis, ca în câmpiile pământene, unde cerul şi depărtările trasează o linie. Aici e una din acele închipuiri antice, lumea ca o farfurie, la marginea căreia totul se revarsă în abis…

– Vezi? îmi spuse el, fixând cu braţul întins ceva care nu se vedea.

Nu cu ochii mei, maturizaţi în grotele de beton expandat ale conglomeratului Nordamerica, chinuiţi de lumina lui Aldan şi a lunilor.

Mă durea osul spart al nasului, când respiram, chiar după fierturile Mamacăi, zeamă de tuc, picior de broască, găinaţul lui tai şi mai ştiu eu ce, pe care mă silise, cu o mână înfiptă în ceafă, s-o trag pe nări fierbinte cum era. M-am uitat totuşi cu osteneală şi parcă-parcă am zărit iluzia unui parapet albastru, estompat, foarte departe.

– Ultimele înălţimi, zise. Dincolo de ele începe marea. O să fim acolo în trei-patru-cinci zile, poate.

Nu l-am întrebat de unde această nesiguranţă, căci mai sunt de-ajuns de deştept s-o pricep şi singur. Depinde de mine dacă o să întârzii întregul grup, ori o să rămân în rând cu ceilalţi.

Raie e teafără, merge cu copilul în spinare, de-abia ne putem ţine după ea. Ţăranul şi Mamaca s-au născut pentru trudă, ei ar atinge marea şi mâine. Noi ceilalţi dăm, de fapt, ritmul de mers. Ritmul celui mai slab…

Dante i-a spus Judelui c-am găsit copilul dormind pe o tufă de ferigă, o parte a adevărului, iar Moacă pesemne s-a pierdut în adâncimile fără speranţă ale Codrilor. Povestind asta, cu glas alb, i-a privit pe rând pe toţi cei rămaşi. Numai eu ştiu că mi-a luat o jumătate de ceas să-l ridic pe picioarele lui, după ce l-am ucis împreună pe hoţul de copii. Abia am reuşit să-l aduc înapoi, în realitate. Era prăbuşit în el însuşi. De atunci mă ocoleşte şi nu-mi răspunde decât cu gesturi vagi.

Ţăranul a dat din umeri şi s-a dus la ale lui. Femeile s-au apucat să cerceteze copilul cu de-amănuntul. Judele a pipăit fără milă nasul meu strivit, apoi a cules de pe sprânceana lui Dante o picătură de sânge închegat, care nu era a lui.

– Nu vreau să ştiu nimic, ne-a spus. La drum, acum!

La amiază îmi explică în vorbe puţine că trebuie să ajungem la mare cât mai curând, căci ploile târzii aveau să curgă peste noi de la o zi la alta.

– Atunci puţina putere pe care o mai strângem acum se va risipi şi ne vom lăsa ciolanele pe-aici, la doi paşi de ţinta noastră.

Ieşiserăm aşadar din strânsoarea stâncilor şi poteca se vărsa într-un şes arid, nesfârşit, dispărând. De-acum, oricare era calea noastră, câtă vreme o ţineam tot către nord, spre ţărm.

M-am întrebat cum aveau să facă oamenii lui Gudrun să se ţină după noi neobservaţi, căci la o primă privire, acolo nu se putea ascunde nici măcar o familie de şoareci. Întinderea era netedă ca palma, şi doar din loc în loc, prea arareori, câte un smoc anemic de iarbă ieşea din ţărână. Dar nu lor le duceam eu grija…

– Ţi-e bine? Vă e bine? m-am corectat, ajutând-o pe Raie, la un popas, să dea jos hamul în care purta jucăria însufleţită.

Ea mă privi cu o recunoştinţă atât de intensă încât o clipă m-am întrebat ce făcusem oare s-o merit. A stat, câtă vreme ne-am odihnit, spânzurată de braţul meu drept, ţinându-l strâns îmbrăţişat, ca pe propriul ei copil. Ceilalţi păreau că nu observă asta, sau poate aşa li se părea firesc să fie.

…Şi peste noapte ne-am iubit din nou, lângă foc, lângă copil, lângă semenii noştri, strânşi unul în altul, sub o învelitoare mare, fără să scoatem un sunet. Ne sorbeam doar unul celuilalt respiraţia, sufletele din noi, şi picăturile de sudoare, sărate.

Am mers din nou, a doua zi, până aproape de asfinţit, păstrând pentru noi atâta lumină din zi cât să adunăm uscături şi să încropim vatra focului, din pietre. Înainte ca Aldan să apună, am văzut peretele peste care urma să trecem la amiaza zilei următoare şi să atingem marea. Nu mai era o iluzie, ci stâncă vineţie, brăzdată de fisuri uriaşe. Prin ele aveam să ne strecurăm. Iar la căderea întunericului, lunile lui Tai au luminat pe rând acel perete şi lumina lor îngemănându-se năştea umbre pe rocă, strigoi de care n-aveam să temem. Strigoii de spaimă erau în urma noastră. Numai eu ştiam asta…

Două lucruri s-au întâmplat în noaptea şi ziua care au urmat şi amândouă mi-au apăsat gândurile. Orice făceam, orice spuneam, mă întorceam la ele.

Mai întâi, în cea de-a doua noapte, m-am trezit să beau apă. Am bâjbâit puţin după burduful vârât pe jumătate sub tâmpla lui Raie. N-aş fi vrut s-o trezesc. Asta era o nerozie, căci taienii, dacă simt că nu merită să-şi întrerupă somnul, dorm mai departe.

Am luat două înghiţituri şi am încremenit cu muştiucul burdufului la gură. O şuviţă de apă preţioasă mi s-a prelins pe bărbie, în ţărână. Departe în noapte, poate la doi, sau trei kilometri, spre dreapta, pâlpâia slab lumina unui foc. Am înţepenit dopul de cocean şi, nu ştiu de ce, am întors încet capul spre stânga. Aproape nu m-a surprins că şi acolo, la fel de departe, un alt foc sclipea în întuneric, abia vizibil.

Mi-era imposibil să cred că Gudrun e atât de fraier încât să se lase descoperit pentru a doua oară. Malanian l-ar fi mâncat de data asta cu tot cu bocanci. Şi-apoi, de ce două focuri? Grupele de asalt nu-şi împartă oamenii. Forţa lor are nevoie să rămână laolaltă. O altfel de „mână”, de data asta strânsă ca un pumn…

M-am dus tiptil lângă mogâldeaţa pe care o bănuiam a fi Dante şi-am scuturat-o încet. N-am avut nevoie de multe cuvinte, noi doi. Se ridică într-un cot, iar eu i-am arătat una din petele de lumină.

– Culcă-te, Dani, îmi şopti. Culcă-te la loc… Aceia sunt alţii ca noi. Toţi vor să ajungă pe ţărm…

L-am ascultat şi am adormit cât ai clipi, între jarul focului şi cel al lui Raie.

Apoi, la amiaza zilei următoare, am văzut o haită nu prea mare de câini, care ne urmau. Nu îndrăzneau să se apropie la mai puţin de patru-cinci sute de metri. Iar asta, din nou, nu avea nicio noimă pentru mine. Hălăduind pe-acolo, parcă nehotărâţi, era greu de crezut că găsesc ceva care să le astâmpere foamea. Nu mai vorbesc de apă, căci ploile încă nu începuseră, să prefacă orice adâncitură într-o băltoacă gustoasă, foşgăind de gângănii. Pe de altă parte, nu veneau suficient de aproape ca să se bucure de resturile noastre. Şi care resturi? Nu lăsam în urmă aproape nimic. Doar tăciunii morţi…

Nu mă îndoiesc că toată trupa îi văzuse. Nimeni nu vorbea despre asta. Am renunţat şi eu să întreb.

Bravo 8 – Cmd.

Cmnc 52/2

28.11.87/09.09

Multiplicare – 0

001 Ca să zic aşa, Sven, moşul ţi-a adus darurile mai devreme anul ăsta; şi chiar ce-ţi doreai: pe Numărul Doi, frumos tranşat şi prezentat. N-ai jucat niciun rol în opereta asta, fiule?

002 Nici măcar figuraţie, domnule comandor… Eram pregătiţi în orice clipă, dar n-a fost nevoie. Aş zice că proful nu s-a descurcat rău…

003 Iar eu aş zice c-aţi întins coarda cam mult. Numărul Doi putea să-i facă felul într-o secundă, până să tragi tu o băşină de ordin. Nu te jena de cuvânt, stiliştii or să-l scoată din dosarul tău de avansare. Dacă o să fie vreunul…

004 Domnule comandor, vă rog să-mi permiteţi un confidenţial.

005 Vrei să mă muştruluieşti între patru ochi, soldat. Pică bine, şi eu abia aştept să-ţi arăt ce vorbe de duh mai ştiu. Confidenţial acordat!

( Domnule comandor, vă rog să precizaţi priorităţile misiunii)

(Adică)

(Obiectivul. Este el suficient de important ca să permită pierderi colaterale rezonabile? Am înţeles la instructaj că)

(Gudrun, mi-ai cerut confidenţialul ca să te sclifoseşti ca la manual? Fii bărbat, înjură-mă de mamă. Ce pierderi colaterale? Vrei pielea lui Ayana?)

(Nu neapărat. Dar jonglăm cu siguranţa Numărului Unu, discreţia acoperirii şi obiectivul. Fiţi de acord că dacă ultimele două sunt în pericol, viaţa lui nu mai face doi bani)

(Ei da, ăsta curaj în faţa inamicului… Data viitoare te trimit să sugrumi nişte gospodine infirme. În prostia mea, mă gândisem că i nevoie de el, ca să atingi ţinta)

(Implantul de localizare nu mai e indispensabil pentru misiune, domnule. Suntem aproape de zona vizată. Cu echipamentul de la sol, susţinut logistic de unitatea de pe orbită…)

(Găseşti şi acul în carul cu fân, nu?)

(Am redus aria de căutare sub cinci la sută. Ştiţi bine că de-aici încolo, nu mai am nevoie de trasor ca să descopăr ceva ascuns) Ce spuneţi, domnule comandor?)

(Spun că eşti subţire… Nu mă ostenesc acum să te lămuresc. Şi pentru prostiile tale nu era nevoie să-mi ceri un confidenţia,. Te-aş fi putut înjura şi-n meniul principal, căpitane. Confidenţial terminat!)

006 Continuă misiunea conform ordinelor, Gudrun. Şi raportezi permanent.

007 Am înţeles, domnule. Continuăm misiunea în termenii stabiliţi.

008 Şi ce-ai mai înţeles, băiete?

009 Am mai înţeles că nu vă omorâţi după mine. După noi.

010 Eu să mă omor? Asta nu intră în atribuţiunile mele, ci ale voastre, fraiere. Mai citeşte o dată contractul pe care l-ai semnat cu armata.

Jurnalul căpitanului Sven Gudrun

Nr. Matricol 20465wwj29946

Recuperări

Asta a fost picătura care-a umplut paharul; un pahar şi-aşa prea mic pentru setea care mă chinuie de când am ajuns în deşert.

Oamenii sunt la capătul puterilor. Nu din pricina duratei, nici a distanţei. Din cauza frustrării cu care trebuie să dea piept zilnic, ca luptători antrenaţi. De luni de zile se ascund.

Căcatul de zăcământ m-a adus aici. Aş fi fost şi-acum la bordul unui vas de impuls, să zicem „Sagitarius”, cu o blondă la rever, în locul medaliilor de tinichea. Aş fi urmărit maimuţoii doar din joystick. Şi-n gaură de şarpe i-aş fi găsit. N-ar fi trebuit să cobor în haznaua asta.

Zăcământul îi acoperă ca o plapumă. Din cauza lui, instrumentele sateliţilor nu fac mai mult ca metalul din care sunt lucrate, la kilogram…

Noaptea îi pândim termic. Facem cu schimbul, să nu cădem din picioare a doua zi. Căci nu ştiu niciodată când li se năzare s-o şteargă. Doar pete alburii, n-avem cum să ne apropiem mai mult. Şesul e mai neted decât creierul Mumiei Pitice. Unde să te ascunzi? Şi câinii care s-au ţinut după ei ne-ar da de gol chiar şi în modul mimetic.

Ţintele nu strălucesc ca la antrenamente, dar ne-am obişnuit cu ele, şi le recunoaştem. Proful pentru care iau pumni în gură e o ceaţă cu nuanţe verzui. Femeile, amândouă, bat în roşcat. Îndată ce se ghemuiesc aproape de foc, să adoarmă, nu mai e nimic de văzut.

Când totul se va termina, cele scrise acum vor fi probă la procesul moşneagului dement. Or să-l înfunde în ultima gaură de garnizoană, să comande plutoanele de şobolani…

Am două scenarii. Primul înseamnă capturarea grupului şi interogatoriu special. Dieter abia aşteaptă să-i facă să cânte. Nu ne-ar lua mai mult de două ceasuri ca să aflăm cu lux de amănunte ţinta acestor primitivi şi să ne ocupăm mai departe.

Dar dacă mă gândesc mai bine, scenariul doi e de preferat. N-am nevoie de balast uman în această misiune. Ne-au adus aproape de ce căutam. Nu ne mai trebuie. O dată ajunţi pe ţărmul mării, cât timp ne-ar lua să găsim o ascunzătoare de rahat? La ce i-ar putea duce mintea pe aceşti păduchi? O colibă camuflată cu frunze, cochilii, chestii de-astea? O grotă? Un tunel subteran? Jocuri de copii…

Insomniile lui Kubitshek (II)

„Tu ştii unde să cauţi”… Vorbele lui Hector Kalymnakis, spre deosebire de multe altele, mii de vorbe goale, pe care grecul le împărţea cu generozitate, i se ştanţaseră pe scoarţă şi pulsau acolo.

În plus, glasul lui dulceag şi ameţitor, ca o duşcă de ouzo („Dicţionar de tabieturi ale Lumii Vechi” – ediţia revăzută şi adăugită), îi redeşteptase insuportabila amintire a Petrei Ianthe, în toată splendoarea ei. Or, privitor la durere, Nicolas Kubitshek adoptase două strategii: 1. Durerea trebuie, uitată, eliminată. 2. Sursa durerii trebuie identificată…

De uitat ori eliminat amintirea Petrei, nici nu putea fi vorba. Mai degrabă ar fi dat focului toate bazele de date peste care stăpânea ca un zeu al memoriilor, incluzând-o între ele şi pe a lui. Iar imaginea femeii ar fi continuat pesemne să dăinuie la nivel celular, dacă nu cumva molecular, în tot organismul său.

Rămânea aşadar cu numărul doi. Trebuia să descopere tot ce l-ar fi ajutat să înţeleagă mai bine tragica dispariţie. Şi poate durerea avea să se mai aline. Că în felul acesta făcea jocul lui Hector Kalymnakis şi al Companiei, nu-i mai păsa. De ce să nu cerceteze, dacă tot avea liber?

Încă o noapte îl prinse pe Nicolas cocoşat pe interfeţele SSI central şi ale propriilor sisteme de stocare a informaţiei. Habar n-avea ce caută, habar n-avea de unde ar trebui să înceapă, habar n-avea pe ce lume se află…

Ca prin minune, toate restricţiile căzuseră încă de la prima tentativă de accesare a domeniilor Petrei. Parcă paznicii masaţi în jurul porţilor virtuale îşi luaseră brusc vacanţă. Intră ca în unt prin toate ungherele mediilor ei, căci militarii dezactivaseră protecţiile şi le lăsaseră la îndemâna oricui s-ar fi descurcat cât de cât în dezordinea înfiorătoare. Iar Nicolas se descurca din ce în ce mai bine cu acest haos fermecător…

Într-adevăr, nici urmă de informaţiile după care tânjea Compania, prin purtătorul său de prefăcătorii, Hector Kalymnakis. Date erau cu duiumul, ar fi umplut cu ele o întreagă istorie a vieţii pe LFSP 77. Dar ochiul exersat al lui Kubitshek sesiză că succesiunea lor se încheia abrupt, ca un puzzle încheiat corect, dar care-ţi dă senzaţia c-ar mai fi putut continua pe una dintre laturi. Şi, în general, se simţea ceva în neregulă.

Pentru orice eventualitate, Nicolas descărcă totul la el în ogradă. Nu se îndoia că manevra le sărise în ochi observatorilor cazoni, dar nu era momentul să-şi facă griji.

Petrecu astfel câteva ceasuri.

Pe măsură ce trecea vremea, creierul lui, deja obosit, devenea propriul său prizonier. Fenomenul, nu o dată remarcat la experţii care, luaţi de valul descoperirilor, exagerau în operarea SSI, semăna cu un fel de iluminare. Creierul devenea martor al tribulaţiilor creierului. Şi, în cele din urmă, martor al unei paralizii care-l lua în stăpânire treptat, martor al propriului refuz de a continua.

Fireşte, căzu într-un somn adânc, chiar acolo – în „Twister”, scaunul său preferat, chiar aşa – pe jumătate îmbrăcat.

Se trezi spre prânz. Nimeni nu găsise de cuviinţă să-i întrerupă somnul. De fapt, părea că nici nu mai există pentru forfota lumii înconjurătoare, ale cărei manifestări sonore răzbăteau totuşi prin pereţii inteligenţi ai barăcii.

Nicio informare, niciun mesaj, nicio atenţionare…

Se dezbrăcă şi se mută în pat, unde adormi iarăşi, într-o clipă.

În noaptea următoare, Kubitshek abandonă pentru alte câteva ore domeniul colorat al biologiei tai, sistematizată de Petra Ianthe după o metodă personală, care-ţi făcea părul măciucă. Se dedică aşadar explorării savuroase şi (de ce n-ar fi recunoscut-o?) oarecum fetişiste, a „efectelor personale”.

Soldatul plantat lângă baraca dispărutei îi scană ecusonul într-o doară. Nu părea mirat de ora vizitei. Îndreptă doar telecomanda spre lacătul uşii şi în secunda următoare Nicolas se afla înăuntru.

Numai el ştia de câte ori visase că trece pragul acestor încăperi, mai puţin decât austere, bântuite însă de parfumul iute, aţâţător, al femeii. Aprinse toate luminile cu un singur gest şi imediat, fără să-i pese că poate militarul de afară îl spiona curios pe fereastră, se duse glonţ la dulapul escamotabil din perete, care păstra garderoba fistichiu-funcţională a Petrei.

Dintr-o nepăsare nu neapărat ieşită din comun la cătanele vechi şi blazate ale Companiei, sau poate intenţionat, toate ţoalele „analfabetei” se aflau acolo, neatinse. Neatinse, doar un fel de-a spune, căci fiecare purta etichetă de înregistrare, şi trecuse prin scanere de mai multe ori. Unui utilizator abil al SSI, reţelele textile îi puteau servi pentru stocarea de date la fel de bine ca orice altă structură moleculară. Dar de data asta nu fusese să fie. Nu erau nimic altceva decât, vorba nesuferitei Mumii Pitice, „boarfele boarfei”…

Rămase un minut întreg în zonă, pe jumătate îngropat în arhiva foşnitoare de ţesături care atinseseră trupul de jar şi acumulă senzaţii cât pentru o viaţă. Apoi trecu la treabă, dar termină în treizeci de secunde. Salopete portocalii şi vernil, de foiţă, uşor deformate în deptul sânilor… Pantaloni de camuflaj… Colecţia maieurilor lesne de confundat, din pricina dimensiunilor, cu nişte batiste… O pălărie de soare, potrivită ieşirilor în Tanganiyka…  Nu găsi nimic acolo.

Transa era pe sfârşite. Ceva nelămurit se insinua totuşi în circumvoluţiunile lui Nicolas Kubitshek, o idee ceţoasă, căreia nu putea încă să-i dea o formă. Ceva legat de haine… Renunţă s-o mai vâneze, căci ea avea să revină foarte curând, limpede şi strălucitoare. Îşi cunoştea prea bine modul de funcţionare…

Noaptea a patra…

Nici nu mai ştia, vorba unui maestru zen abia întrezărindu-se prin vremuri, dacă zace pe pat şi visează că şade la consolă, urmărind fantoma Petrei Ianthe, ori este el însuşi doar un pachet de date, rătăcit într-o galaxie virtuală a SSI, tânjind să se concretizeze într-un Kubitshek real.

Epuizase toate căile. Citise sute de însemnări, de fapt recitise toate rapoartele pe care Ianthe i le furnizase în cele 14 luni ale proiectului „Shake Hands”. La sfârşitul acestui maraton, cu capul plesnind, nu se alesese decât cu vagi trăiri nostalgice, legate de o frază sau alta, pe care şi le reamintea. Asta scrisese Petra în ziua când dăduseră ochii prima oară, în sala mică. Cealaltă îi evoca dimineaţa când îi zâmbise parcă mai încurajator. Paragraful de dincoace…

Nu mai era nimic de făcut aici. Vânturase informaţiile, de trei, de patru, de cinci ori, până rămăsese doar cenuşa mohorâtă a cifrelor şi formulelor. Şi nu se îndoia că, înaintea lui, militarii le vânturaseră şi ei, cel puţin tot atât de meticulos.

Veniseră zorii când Nicolas Kubitshek se hotărî să renunţe. Deschise încă o dată ultima secţiune, care conţinea un singur text, una dintre acele scrisorele frivole pe care Petra obişnuia să i le trimită cu nonşalanţă. Rapoartele ei erau pur şi simplu împânzite cu astfel de obscenităţi. O reciti şi pe asta, surâzând cu un strop de amărăciune.

„Şi-aşa Kubiţă nu miai ascultat sfaturile care ţi leam dat şi miai făcut ochi dulci de sa uitat toată cârciuma la noi. Dacă nu era militarii acolo băeţii drăguţi să mă păzească de tine craiule mio puneai fără să mă mai întrebi. Hai băi că glumesc ştii că am avut o febleţe pentru tine din clipa când neam văzut prima dată la Point şi apoi la sediu sau invers nu mai ştiu că mai aprins toată. Acuma cand neam revăzut salivam după moaca ta draguţule m-ai ales că teai înţolit cum îmi place mie cu pantalonii strâmţi demi arată tot ce tânjesc eu mai tare şi cizmoacele cu carâmbi răsfrânţi care te face bărbat…”

Hop! Un semnal de alarmă transmise vibraţii în terciul care devenise creierul Kubitshek. Pentru un individ atât de antrenat cu miştoul Petrei Ianthe, bombardamentul capabil să slăbească şi cele mai impenetrabile defensive masculine, rândurile de faţă aveau ceva ciudat, ceva nepotrivit. Adică, scuzaţi, acest exemplar superb de femeie, care mai degrabă ar fi pierit în chinurile torturii decât să-i facă un minuscul compliment admiratorului său, să aştearnă vorbe precum „febleţe pentru tine…”, „mai aprins toată…”, „drăguţule…”, „te face bărbat…” şi aşa mai departe? Haida-de…

Ar fi putut fi doar o supradoză de sarcasm, însă Nicolas cunoscuse prea bine „marfa” ca să ştie că nu e cazul. Petra funcţiona după străvechea zicală „ce-i în guşă şi-n căpuşă”.

Revăzu cu ultimele puteri filmul ultimei lor întâlniri, la „centrul de recreere” în care se prefăcuse, spre groaza şi dezgustul general, „Check Point”, cu o seară înainte de accident. El îşi debitase milionul de fleacuri, căutând s-o seducă, iar ea pilise votca pitită în faldurile salopetei sale imperiale. De mai multe ori se aplecase sub masă, ca să scoată şi să bage sticluţa plată…

„Pantalonii ăia strâmţi demi arată tot ce tânjesc eu mai tare”…

„Cizmoacele cu carâmbi răsfrânţi care te face bărbat”…

Adică acelea de care râsese săptămâni la rând, până se scăpase pe ea…

La un moment dat, pe sub masă, îi atinsese carâmbul cizmei!

Era ziuă de-a binelea când Nicolas Kubitshek se desprinse cu un plescăit din „Twister”, care ameninţa să-i devină mormânt, şi se duse împleticindu-se spre sanctuarul propriei sale garderobe. Dădu la o parte tot ce nu-l interesa. În fund de tot ascunsese cizmele cu carâmbi răsfrânţi, pe care, din pricina Petrei, jurase să nu le mai poarte în viaţa lui. Îngenunche.

Încet, cu teamă, vârî degetele sub îndoitura uneia dintre încălţări şi-i pipăi circumferinţa. Nimic.

Procedă la fel cu cea de-a doua cizmă. Chiar în momentul în care desfăcea carâmbul, pe podea se rostogoli ţăcănind gângania minusculă de plastic. Un cip de memorie.

(va urma)

Dănuţ Ungureanu