Patruzeci de ani de la înfiinţarea cenaclului “Solaris”
Filosoful ardelean Cornel Mărginean mi-a făcut poftă de amintirile despre, nu mă sfiesc s-o spun, legendarul cenaclu SF „Solaris” (dar şi de atât de savuros evocata „tocană cu muştar şi pâine, la reşou”). Fiindcă nu reuşesc să fiu la fel de sugestiv ca domnia-sa (deşi am împărţit multe noi doi, la viaţa noastră), mă voi mărgini, cu sfiiciune, să aduc câteva completări cronicii lui:
Solarisienii se reuneau duminica, de la ora 9, dar numai teoretic, căci practic, aşa cum le şade bine boemilor, şedinţele abia reuşeau să înceapă pe la 11… De fiecare dată, toţi cei care avuseseră proasta inspiraţie să se prezinte la timp cădeau de acord că „aşa nu se mai poate” şi că „trebuie tăiat în carne vie, să-i învăţăm punctualitatea”.
Cenacliştii şedeau în jurul unor măsuţe rotunde, joase, cu 3-4 taburete, motiv pentru care, nu o dată, polemicile se desfăşurau „peste umăr”. De fumat se fuma numai pe balcon, iar fumătorii îşi lungeau gâturile, în cadrul uşii, ca să nu scape vreun paragraf de text.
Devenise un ritual iniţiatic, prin care treceau cu stoicism toţi debutanţii la cenaclu, ba chiar şi cei mai hârşiţi, ca atunci când un autor anunţa timid că are de citit un text, ceilalţi să-l întrebe fără jenă: „E lung?”, „Câte pagini are?”, „Nu-i vreo porcărie?” ş.a.md.
În aceeaşi ordine de idei, nu o dată s-a întâmplat ca autorul, nereuşind după primele pagini să-şi captiveze auditoriul, să fie „rugat” să renunţe la lectură. Şi nu o dată autorul a continuat, fără să se sinchisească de „opinia publică”.
Maşinile de scris erau mituri, copiatoarele nu existau, computerele ocupau camere întregi şi funcţionau cu teancuri de cartele perforate, stocate în cutii de pantofi. Ca atare, autorii îşi prezentau textele scrise de mână, pe câteva coli de hârtie, ori în caiete studenţeşti.
La una dintre şedinţele solarisiene, Cătălin Ionescu, pe atunci pasionat de literatura horror, a expus proiectul unei invenţii de-a domniei sale, şi anume „cvadriciul” pentru cenaclişti: un bici din sârmă ghimpată, înroşit în foc, înmuiat în acid sulfuric şi cuplat la o sursă de înaltă tensiune.
Foarte multă vreme, la fiecare şedinţă de cenaclu, scriitorul Marian Gogoaşă a citit în foileton din romanul său „Sfârşitul lumii”. Pentru că intenţiona să-l publice la o cunoscută editură bucureşteană, a fost rugat să-i schimbe titlul în „Începutul lumii”, ca să corespundă ideologiei vremii. Marian a negociat zadarnic varianta „Începutul sfârşitului lumii”.
Singurul autor la ale cărui lecturi se aşternea o linişte adâncă era Mihail Grămescu.
Una dintre enigmele care ne-a preocupat pe toţi, sefişti căliţi în tainele universului, la nenumărat şedinţe, a fost aceea că şireturile domnului Dumitrescu, metodistul casei de cultură, aparent nu aveau nod!
Solarisienii erau renumiţi pentru participarea numeroasă (şi subvenţionată integral de casa de cultură, prin abilitatea metodistului) la toate manifestările SF din ţară. În timp ce alte cenacluri veneau la convenţii cu delegaţii de 2-3 persoane, „Solarisul” trimitea de fiecare dată cel puţin 12 membri. Vă închipuiţi lesne ce importanţă avea asta la dezbateri!
Dănuţ Ungureanu a preluat şefia cenaclului în 1982, de la Alexandru Ungureanu, care terminase facultatea şi plecase la post, la Bacău. În 1983, a fost ales preşedinte Marius Ungureanu (nicio legătură de rudenie cu ceilalţi doi!), pentru ca în 1984 cenaclul să fie condus de Marina Nicolaev Ungureanu. Această succesiune a generat în fandom comentarii dintre cele mai spumoase ori… veninoase.
Solarisienii erau primiţi cu drag de toţi colegii lor de la alte cenacluri, din România, şi la rândul lor erau gazde desăvârşite pentru orice sefist care poposea la Bucureşti. Foarte mulţi dintre oaspeţi au caracterizat atmosfera şedinţelor „Solaris” drept „incitantă, dinamică, imprevizibilă, fascinantă, absolut neserioasă”. Asta ca să contrazic un pic senzaţia lui Cornel Mărginean că ar fi fost vorba despre „linişte” pe-acolo…
Dacă alte amintiri despre „Solaris” vă dau ghes, vă îndemn să nu le reţineţi…
Dănuţ Ungureanu