Ghidul Quentin Tarantino pentru crearea de conţinut „criminal“

Într-o postare recentă pe Copyblogger, în care se discuta felul în care Regele Conţinut este uzurpat încetişor de Prinţul-moştenitor Context, se făcea referire la remarcabila scenă de deschidere din cel mai recent film al lui Quentin Tarantino, Ticăloşi fără glorie.

Puţini scenarişti au clasa lui Tarantino şi deşi bombardamentul său verbal şi escaladarea cinetică a violenţei nu sunt chiar pentru toate stomacurile, nu există nici o îndoială că el îşi urmează Muza. Cei care-l iubesc vor sta răbdători la coadă la bilete, pentru a-şi demonstra susţinerea.

Pe scurt, Tarantino îşi vinde marfa de fiecare dată. Iar prin „marfă“, mă refer la o credinţă inflexibilă în lumile pe care le creează.

Postarea din Copyblogger a fost urmată de comentarii excelente în care s-a făcut referire la alt „clip“ de Tarantino: „Scena siciliană“ din Iubire adevărată. Deşi mă dau în vânt după ambele filme, postarea de faţă mi-a fost inspirată de o scenă din primul film al lui Tarantino: Reservoir Dogs.

„Vânzarea mărfii“

În Reservoir Dogs, Tarantino concepe o scenă minunată, care tratează aparent câştigarea încrederii celor pe care eroul intenţionează să-i trădeze. O examinare mai atentă dezvăluie că scena este în realitate o scrisoare de dragoste de şapte minute şi jumătate adresată artei spunerii unei poveşti.

Filmul în sine se referă la o spargere eşuată, deşi Tarantino izbuteşte să dea peste cap adagiul „arată, nu spune“, arătând doar câteva secunde din spargere, în vreme ce în restul filmului eroii săi spun pe rând câte o felie din poveste.

Atenţie, spoiler! Eroul poveştii este dl. Oranj, un poliţist sub acoperire jucat de Tim Roth, care este deghizat în spărgător. Pentru ca deghizarea lui să aibă succes trebuie să-i convingă autenticitatea ei pe ceilalţi criminali şi o face, parţial, recitând „Toaleta bărbaţilor“, o întâmplare fictivă, care este amuzantă şi-i va atrage pe ceilalţi, deoarece se referă la o întâlnire riscantă cu poliţia.

În „Toaleta bărbaţilor“ [Commode Story], Tarantino devine profesorul.

Totul ţine de detalii

„Poliţistul sub acoperire trebuie să fie ca Marlon Brando… trebuie să fii natural ca dracu’ – fiindcă dacă nu eşti un actor bun… atunci eşti un actor prost şi actorii proşti o belesc în meseria asta.“

Detaliile îţi vând marfa, afirmă ofiţerul Holdaway, interpretat de Randy Brooks, care rosteşte replici scrise evident pentru un Sam Jackson pe care Tarantino nu şi-l putea permite pe atunci.

Holdaway îl instruieşte pe dl. Oranj despre detaliile fine ale „vânzării“ poveştii.

„Trebuie să memorezi esenţialul, pentru ca restul să-l improvizezi şi să-ţi aparţină.“

Iar mai departe […]:

„Ţine minte că povestea asta-i despre tine şi despre părerea ta legată de evenimentele care-au avut loc.“

Pentru a încheia cu un sfat înţelept […]:

„Singurul fel în care să faci asta este s-o repeţi, s-o repeţi, s-o repeţi şi iar s-o repeţi.“

Scena se derulează şi-l urmărim pe dl. Oranj repetând povestea în camera lui, iar încrederea îi creşte mereu, până ce stăpâneşte naraţiunea suficient de bine pentru a o spune fără să clipească într-un bar plin de fum şi de criminali, care-i pot lua gâtul în orice clipă.

În cele din urmă ne trezim urmărind cu sufletul la gură derularea „Toaletei bărbaţilor“ prin intermediul flashbackurilor şi a vocii din off a dlui. Oranj.

Vedem cum un bărbat cu buzunarele doldora de marijuana intră într-o toaletă în care dă peste patru poliţişti şi un câine dresat pentru detectarea drogurilor. Pe măsură ce obiectivul camerei panoramează ochii mijiţi ai poliţiştilor, atenţia câinelui şi-l urmăreşte pe dl. Oranj care încearcă să-şi vadă nepăsător de treabă fără să fie arestat, naraţiunea se adaugă la senzaţia palpabilă de pericol.

Simţim tensiunea, deşi ştim că dl. Oranj a născocit fiecare cuvânt şi că de fapt n-a fost niciodată în pericol de a fi arestat.

De ce?

Fiindcă dl. Oranj îşi stăpâneşte povestea.

Stăpâniţi-vă povestea!

Cu cât veţi scrie mai mult despre un subiect specific sau într-un gen specific, cu atât veţi realiza totul mai natural şi mai bine. Vă va creşte know-how-ul. Veţi găsi cuvinte mai bune şi ele vor apărea mai repede.

[…] Dacă doriţi să fiţi scriitori buni, trebuie să vă stăpâniţi povestea […] şi s-o cunoaşteţi ca nimeni altul […]

(http://www.copyblogger.com/quentin-tarantino/#more-5481)

Crearea personajelor

Mulţi autori de ficţiune obişnuiesc să creeze o lume înainte de a fi creat măcar un singur concept al unui personaj care va trăi în lumea respectivă.

Motivul este că, în mare parte, crearea unei lumi este mai degrabă o chestiune de logistică decât de realitate. Dacă puteţi face ca lumea aceea fictivă să funcţioneze în mod logic, atunci puteţi avea în ea orice doriţi: dragoni, nave spaţiale sau (în ficţiunea mai tradiţională) un orăşel inexistent din mijlocul statului Arkansas.

Dar personajele… Ahh! Personajele sunt capricioase. Ele nu vor face ce le veţi spune. Ele au fandoseli stranii. Nu par destul de reale dacă nu sunt niţel contradictorii, iar dacă sunt prea contradictorii, atunci nu mai sunt reale.

Personajele sunt dificil de stăpânit şi controlat, şi adesea acesta este motivul pentru care unele dintre ficţiunile cele mai mediocre au decoruri superbe şi personaje realmente neverosimile.

Autorii respectivi au făcut o greşeală clasică: au încercat să-şi îndese personajul în decor, în loc să creeze o persoană reală şi să se întrebe cum ar fi lumea din jurul ei.

Fără să aveţi măcar un personaj, nu veţi avea pur şi simplu o poveste. J. R. R. Tolkien a creat una dintre cele mai vaste lumi fantasy cunoscute vreodată… dar nu v-ar păsa deloc de Pământul de Mijloc dacă n-ar exista un Bilbo Baggins, un Gandalf, un Aragorn, un Tom Bombadil.

Personajele sunt sufletele poveştilor voastre. Cum procedaţi atunci pentru a crea personaje credibile?

Începeţi cu clişee

Când începeţi să vă realizaţi personajul, impulsul poate fi să creaţi unul care să nu mai semne cu niciun alt personaj întâlnit vreodată. Un individ complet unic, cu un background nou şi diferit, sau cu un mod straniu de a privi lumea, cu o minte neconvenţională.

Veţi da greş!

În adâncul lor toţi oamenii sunt clişee. Indiferent dacă scrieţi literatură convenţională, fantasy sau romane poliţiste, vă va fi foarte greu să creaţi un personaj care să nu respecte absolut niciunul dintre tropii standard. După cum zice proverbul, orice poveste a mai fost spusă de o mie de ori.

Acelaşi lucru este valabil pentru personaje.

Este absurd să pretindeţi că personajul vostru va transcende cumva toţi tropii ficţionali care au existat vreodată. La urma urmelor dumneavoastră însuşi, un om real care respiră, merge, vorbeşte, citeşte, vă potriviţi în cel puţin o jumătate de duzină de tropi standard.

Gospodina care aspiră să devină scriitoare… Bărbatul tăcut, dar puternic, care trăieşte singur fiindcă aşa a ales… Studentul stresat care vrea pur şi simplu să scape de toate…

Aceştia sunt tropi fiindcă apar mereu şi mereu în viaţa reală. În privinţa asta nu încercaţi să înotaţi împotriva curentului.

Creaţi-vă personajul şi lăsaţi-l să se potrivească într-un clişeu. Conferiţi-i un background şi un contur general pentru viaţă. Să presupunem că eroul este o femeie de vârstă mijlocie care se străduieşte să găsească echilibrul optim dintre muncă şi familie, şi care are probleme cu mama ei.

Este în regulă. Nu va rămâne mult timp un clişeu.

Instilarea personalităţii

După ce aţi definit circumstanţele de bază ale protagonistului, trebuie să-i conferiţi personalitate (am început cu un exemplu feminin şi-l voi continua).

Instilarea personalităţii este mult, mult mai grea decât poate părea.

Gândiţi-vă la prietena voastră cea mai bună, la o persoană pe care o cunoaşteţi foarte bine. Întrebaţi-vă dacă se potriveşte în vreun clişeu. Probabil că da; probabil că se potriveşte într-o jumătate de duzină de clişee. Dar până nu v-aţi pus întrebarea asta, probabil că nu v-aţi gândit niciodată că prietena voastră poate fi un clişeu. […].

De ce? Păi… fiindcă-i prietena cea mai bună. Ea nu-i un clişeu. Există motive pentru viaţa ei complicată.

Şi este… ei bine este ea! Este prietena voastră. Ea vă face să râdeţi, ea ţine minte că vă plac narcisele, dar este cam uitucă în privinţa zilelor de naştere…. Vă place cum gândeşte şi ce spune […].

Circumstanţele ei, partea de clişeu, sunt secundare, terţiare, ba poate şi mai îndepărtate. Ele n-o reprezintă; sunt pur şi simplu ceea ce i s-a întâmplat. Ea este persoana care reacţionează într-un fel specific la circumstanţele respective.

Pentru a-i conferi o personalitate eroinei, trebuie să înţelegeţi ce fel de femeie este şi să-i atribuiţi câteva particularităţi care să fie numai ale ei. Este ca la o reţetă de bucătărie: o sumedenie mâncăruri utilizează făină, ouă sau scorţişoară… dar în cantităţi diferite şi în combinaţie cu alte ingrediente, vor duce la obţinerea de mâncăruri diferite.

La fel se întâmplă cu crearea personalităţii. Eroina nu va avea particularităţi de personalitate inexistente la alţi oameni – este imposibil! Va avea calităţile acelea în cantităţi diferite şi în combinaţii unice.

Un mic exerciţiu

Scrieţi o conversaţie completă între dv. şi eroină. Închipuiţi-vă că aţi rămas blocaţi într-un lift şi nu aveţi nimic altceva de făcut decât să discutaţi despre voi.

Vedeţi ce fel de umor are, cât de repede se încrede în dv. cu informaţii noi, cum îi funcţionează mintea în acest moment de stres minor, ce anume o îngrijorează […].

Nu presupuneţi că toţi oamenii reacţionează la fel şi nu presupuneţi că eroina povesteşte imediat totul despre ea. Nu este important să-i puneţi pe hârtie întreaga istorie, ci să înţelegeţi ce văd alţi oameni când o întâlnesc pe pagină.

Ce fel de persoana este? Cum aţi descrie-o unui prieten, ulterior, după ce aţi ieşit din lift? Ce v-aţi reaminti?

(http://menwithpens.ca/how-to-create-a-character)

Compilaţie: Mihai-Dan Pavelescu