Acolo unde sunt prea multe reguli, nu există nici o regulă. Acolo unde sunt prea multe cărţi, nu există nici o carte. Acolo unde există prea mulţi scriitori, nu există nici un scriitor. Acolo unde sunt prea multe premii, nu există nici un premiu. Acolo unde e plin de expoziţii de carte, cartea se pierde în lansări, discuţii, can-can-uri, beri şi discursuri convenţionale.

De câte ori are loc un “târg de carte”, eu mă duc cu gândul la târgul în care m-am născut şi unde mi-ar fi foarte greu să mă mai întorc vreodată. Parte integrantă a României, ca toate părţile integrante, cu mai multe mii de locuitori, despre care nu poţi spune nimic, acest târg e respingător.

Senzaţia stranie de respingere din micul târg al României, despre care nu poţi spune nimic, o am şi când intru în sala unui “târg de carte” de la noi. Îmi doresc să ies cât mai repede de acolo. Atmosfera orgoliului de tip “cine suntem noi şi ce frumos mirositor transpirăm” e înăbuşitoare.

Nu am reuşit să cumpăr niciodată vreo carte dintr-un astfel de “târg”. Simt că, dacă aş face-o, nu aş putea citi cartea, cum nu aş putea citi vreodată o carte făcută cadou de vreo editură. Am un acut sentiment al zădărniciei.

Cititul unei cărţi e un ritual; depinde foarte mult şi de locul de unde ai cumpărat-o. Prefer să scormonesc prin librării obscure până găsesc cartea despre care intuiesc faptul că ar fi cât de cât bună. Dacă n-o găsesc, aceasta rămâne, pe moment, necitită. În cazul în care mi se comandă o cronică de carte, e mai simplu; cumpăr cartea, fac cronica, după ideea preconcepută inoculată de beneficiar, şi o arunc la coş. E mare diferenţă între bibliomanie şi bibliofilie; nu merită să păstrezi orice.

România este un mic târg de carte. Atmosfera sufocantă a târgurilor de carte, unde miroase doar a ban, copiază întocmai atmosfera traiului din ţara noastră. Şi invers; cum actul de a trăi într-o astfel de ţară a devenit un ritual, actul de a citi o carte e un ritual. Atmosfera din România, precum atmosfera din micile ei târguri de carte, are ceva de bâlci, de hram. Eşti sub cerul liber; simţi că vine ploaia şi o iei la goană. Nimic nu te protejează.

Pentru român, traiul în Germania şi participarea scriitorului român la Târgul de Carte de la Frankfurt sunt excepţii. Pentru locuitorii şi scriitorii ţărilor civilizate, sunt lucruri obişnuite.

Cartea e ca o mică instituţie a statului; ea copiază atmosfera economică, socială, culturală, politică, sportivă etc. a statului. Într-un stat care se autodevoră, încercând să se împrumute de la propriile-i bănci, cartea se autodevoră.

O carte în care nu simţi nevoia să pompezi bani şi o publici doar pentru a te afla în treabă, că e trendy, pentru a hrăni orgolii, prietenii sau coterii, e o instituţie plină cu apă de ploaie.

În cadrul disoluţiei autorităţilor statului, cartea are un conţinut de lichid inodor, incolor şi insipid. Lipseşte din ea condimentul principal: banul. Lipsa concurenţei loiale, cu egalitate de şanse, se răsfrânge asupra concurenţei dintre autori şi, mai rău, asupra concurenţei dintre cărţi.

Dialectica ne învaţă că o acumulare cantitativă duce la un salt calitativ. Da, dar numai o acumulare de valori duce la un salt. O acumulare de nonvalori duce la o cădere calitativă.

Şi în producţia de carte, şi în conducerea României, se aplică dialectica după ureche. Valorile de deasupra axei “x”-ilor sunt comparate cu valorile de sub axa “x”-ilor; nu se ţine cont că unele sunt pozitive, iar celelalte negative. Cărţile de pe la “târgurile şi expoziţiile” noastre de carte sunt la fel de frumoase ca acelea de la Frankfurt, dar sunt sub axa “x”-ilor.

Cum România “merge şi aşa”, merge şi producţia de carte “şi aşa”.

Cum statul nostru nu poate da un conducător român providenţial, care să-i conducă pe români, nici editurile româneşti nu pot da un aspirant la Premiul Nobel pentru literatură.

Un potenţial conducător al românilor se poate naşte, dar nu are cine să-l formeze. Un potenţial mare scriitor român se poate naşte, dar nu are cine să-l educe şi să-l lanseze.  Nu avem încă o tradiţie a formatorilor de formatori. Nimeni nu are vreun interes.

Comunismul i-a educat pe români astfel încât să venereze “sfânta mediocritate”; pe scriitorii români, la fel. Nu s-a schimbat decât ambalajul; românii au rămas cu perpetuarea aceloraşi mentalităţi. Culmea e că mentalităţile învechite se exacerbează la tineret.

Aşa se face că marile valori ale României, Palade, Enescu, Brâncuşi, Ionescu, Năstase etc., le-a dat străinătatea. Şi condimentul din ciorba care i-a făcut oameni, tot străinătatea l-a dat. Asta, având în vedere că materialul genetic a fost de calitate.

Azi, foarte mulţi au prins jumătate de idee; cum instalatorul român îşi face iluzii că Anglia îl poate face “instalator polonez”, şi scriitorul român îşi face iluzii că Anglia îl poate face Salman Rushdie.

Victor Martin