[…] WIKIPEDIA

(extras)

„Arată, nu spune“ îi sfătuieşte pe autorii de ficţiune să scrie într-o manieră care să-i îngăduie cititorului accesul la poveste prin intermediul acţiunilor, cuvintelor, gândurilor, percepţiilor şi sentimentelor unui personaj, nu prin expoziţiunea, sinteza şi descrierea naratorului.

[…] Janet Evanovich: „în loc de a prezenta sec o situaţie, este preferabil să-l lăsaţi pe cititor să descopere ceea ce încercaţi să spuneţi, privind un personaj în acţiune şi ascultându-i dialogul. «Arătatul» conferă viaţă personajelor.“

[…] Orson Scott Card: „obiectivul este atingerea echilibrului optim între a arăta şi a spune, acţiune vs. rezumare. Ambele pot fi corecte; ambele pot fi greşite. Intervin şi factori ca ritmul, viteza şi tonul.“

„Arătatul“ se poate obţine prin:

• scene de acţiune,
• descrierea acţiunilor personajelor,
• dezvăluirea personajelor prin dialog,
• utilizarea celor cinci simţuri, când este posibil.

[…] Potrivit experţilor, „a spune“ înseamnă în esenţă oferirea unui rezumat descriptiv, iar „a arăta“ înseamnă dramatizarea [în sensul de adaptare teatrală/cinematografică/etc.] a unei scene prin acţiune, dialog şi informaţii de natură senzorială. Nu puteţi totuşi „arăta“ tot timpul, ci trebuie să ştiţi când s-o faceţi şi când nu.

[…] Studiind concepţiile teoretice şi forumurile on-line frecventate de scriitori, am ajuns la următoarele înţelesuri diferite:

1. „A arăta“ înseamnă dramatizare, iar „a spune“ înseamnă rezumat descriptiv.
2. „A arăta“ înseamnă acţiunea poveştii, iar „a spune“ înseamnă backstory/infodump
3. „A arăta“ înseamnă utilizarea unui punct de vedere limitat sau interior, iar „a spune“ înseamnă utilizarea unui punct de vedere omniscient sau exterior.
4. „A arăta“ înseamnă a-l face pe cititor să gândească, iar „a spune“ înseamnă a nu-l face să gândească.

Să le luăm pe rând:

1. „A ARĂTA“ = DRAMATIZARE vs. „A SPUNE“ = REZUMAT DESCRIPTIV

Aceasta este opinia din Wikipedia, cu care sunt de acord cei mai mulţi.

[…] În loc să spuneţi „John s-a răzbunat pe Mary“, trimiteţi-l pe John într-o scenă care-l arată răzbunându-se. Bineînţeles „arătatul“ de această natură implică riscuri potenţiale, deoarece dramatizarea unei scene necesită ca autorul să identifice fapte şi să precizeze detalii despre ce se întâmplă în scenă. […] De aceea novicii spun, în loc să arate. Dacă ei se mulţumesc să spună „Într-o noapte Harry s-a strecurat în casa lui George şi l-a omorât“, nu riscă să fie criticaţi pentru erori. Riscă desigur să fie criticaţi pentru că sunt foarte plictisitori.

[…] Un exemplu interesant: „Tatăl şi fratele meu au avut o ceartă teribilă; au fost zise multe lucruri teribile care nu mai puteau fi luate înapoi, iar în cele din urmă fratele meu a ieşit valvârtej şi de atunci nu l-am mai văzut“. Este probabil o soluţie mai eficientă decât dacă autorul ar fi încercat să arate cearta în sine. Oare ce „lucruri teribile“ ar fi putut el arăta că au fost zise? Indiferent care ar fi fost acelea, exista riscul de a nu fi fost suficient de teribile pentru a declanşa asemenea consecinţe.

Aşadar s-ar părea că puteţi folosi ambele posibilităţi; uneori introducerea cititorului într-o scenă va duce la o experienţă mai bună, dar alteori nu. […]

2. „A ARĂTA“ = ACŢIUNEA POVEŞTII vs. „A SPUNE“ = BACKSTORY/INFODUMP DE CONSTRUIRE A LUMII

Toţi cei care am explorat lumea literaturii science-fiction şi fantasy suntem familiarizaţi cu conceptul de „infodump“. Autorul are informaţii realmente vitale pe care trebuie să le transmită despre felul în care „funcţionează“ lumea inventată de el, sau, să zicem, despre un principiu fizic vital pentru înţelegerea finală a poveştii, sau despre copilăria eroului principal care stabileşte motivaţia ce-l va purta prin poveste etc. şi de aceea le introduce în text. Poate că scrie un paragraf despre asta, sau, mai rău, o pagină întreagă ori mai mult, abandonând direcţia de înaintare a poveştii în decursul procesului.

[…] „Spusul“ poate fi făcut bine. Necazul este că poate fi oribil de sec şi neinteresant, dacă vă mulţumiţi să prezentaţi date sau istorie. Dacă sunt implicaţi oameni, de ce nu încorporaţi datele în experienţe personale?

Dintr-un punct de vedere, acest înţeles poate fi considerat un subset al nr. 1, unde am vorbit despre dramatizare în locul rezumării. Dramatizarea informaţiilor nu este întotdeauna calea cea mai bună şi adesea se transformă într-o situaţie în care două personaje vorbesc şi unul îi „spune“ celuilalt ceea ce trebuie să ştie. […]

3. „A ARĂTA“ = UTILIZAREA UNUI NARATOR LIMITAT SAU INTERIOR vs. „A SPUNE“ = UTILIZAREA UNUI NARATOR OMNISCIENT SAU EXTERIOR

Acest înţeles m-a surprins realmente… Poate că ar fi trebuit să-mi dau seama că „arată, nu spune“ va fi legat de ideea literală a „spunerii“ unei poveşti.

[…] Când naratorul este persoana întâi, puteţi avea mai mult succes decât atunci când este persoana a treia. Şi naratorul omniscient poate avea succes, deoarece „spusul“ face parte din ambianţa glasului omniscient.

[…] Dacă trebuie neapărat să „spuneţi“, încercaţi s-o faceţi cu implicare emoţională.

[…] 4. „A ARĂTA“ = A-L FACE PE CITITOR SĂ GÂNDEASCĂ vs. „A SPUNE“ = A NU-L FACE SĂ GÂNDEASCĂ

[…] Dacă-i „spuneţi“ cititorului prea mult, riscaţi să-l îndepărtaţi, deoarece interpretaţi situaţiile pentru el, astfel încât nu trebuie să se gândească la ceea ce citeşte.

[…] Un exemplu interesant îl oferă cartea A River Runs Through It de Norman Maclean. Primele pagini, care pot fi găsite cu Google pe site-ul editorului, sunt un model clasic de felul în care puteţi avea succes prin „spusul“ unei poveşti.

„În familia noastră n-a existat o linie clară de demarcare între religie şi pescuitul la muscă. Noi trăiam la confluenţa a două râuri excelente pentru păstrăvi din vestul statului Montana şi tata era preot prezbiterian şi pescar, care-şi făcea singur momelile şi-i învăţa pe alţii. El ne-a povestit că ucenicii lui Hristos erau pescari, iar eu şi fratele meu am rămas realmente cu impresia că toţi pescarii de mâna întâi de pe Marea Galileeii pescuiau la muscă şi că Ioan, favoritul, era un pescar la muscă uscată.“

Mulţi profesori de tehnici literare ar considera că asta înseamnă „spus“ şi l-ar sfătui pe scriitor să-l arate pe tată vorbind despre ucenici. În cartea aceasta însă este vorba de fapt despre glasul naratorului: vocea de bătrân ţâfnos a lui Maclean care-şi rememorează copilăria din Montana. În realitate textul acesta arată, nu spune, dar el arată naratorul, prin felul în care povesteşte despre Montana, pescuit etc.

Aici este vorba despre „spunerea“ unei poveşti – dar genul acesta de „spus“ în acelaşi timp „arată“ ceva. În timp ce este angajat în a auzi despre tatăl naratorului şi dragostea sa faţă de pescuitul la muscă, cititorul află de asemenea cine este naratorul şi cum gândeşte el – informaţii esenţiale, aşa cum am spus în secţiunea despre backstory şi infodumping. Iată astfel o metodă excelentă de a încorpora backstory: spuneţi un fragment mic de backstory care este foarte relevant pentru înţelegerea naratorului în sine.

[…] Oferiţi cititorului mai mult decât doar povestea seacă spusă. Oferiţi-i şansa de a se angaja în naraţiune, construind informaţii despre narator în timp ce ascultaţi povestea acestuia.

[…] Regula „arată, nu spune“ rămâne valabilă, însă uneori ar trebui s-o urmăm, dar nu alteori. […]

Prin urmare „spusul“ (cel puţin de tipurile 1 şi 2) este material rezumativ, care nu angajează atenţia şi efortul cititorului la fel de mult ca „arătatul“. Dar dacă în calitate de cititori ni se cere în mod constant să ne angajăm la acelaşi nivel de efort, atunci ne va epuiza (şi chiar aşa se şi întâmplă în cazul unor autori!). De aceea se poate spune că dramatizarea şi „arătatul“ sunt un mod de a indica faptul că o parte anume a poveştii este importantă.

Cu cât scrieţi mai multe cuvinte despre ceva, cu atât veţi solicita mai multă atenţie din partea cititorului. Întrebarea devine atunci: „Aici doresc eu să depună cititorul efort?“.

Dacă, de exemplu, toate persoanele dintr-o încăpere poartă glugi pentru a-şi arăta statutul social, am două informaţii de transmis. Pot „arăta“ o persoană, apoi alta, purtând glugi sau făcând ceva cu glugile, astfel încât cititorul să poată concluziona că toţi poartă glugi. Dar de ce aş proceda asta, când existenţa glugilor este mai puţin importantă pentru poveste decât înţelesul lor? Acesta este un caz în care-i voi spune pur şi simplu cititorului despre glugi şi voi petrece mai mult timp explorând statutul social al personajelor şi ce înseamnă pentru ele utilizarea de diverse tipuri de informaţii, care includ glugile. […]

(http://talktoyouniverse.blogspot.com/2008/09/show-dont-tell-exposed.html)

compilaţie de Mihai-Dan Pavelescu