Literatura SF şi fantasy trece, de ceva timp, printr-o oarecare criză de identitate.
Pe de o parte, asistăm la o simbioză a genurilor literare, datorată atât faptului că mainstreamul continuă să asimileze forme şi tehnici de succes, cât şi faptului că autorii şi cititorii de SF acceptă din ce în ce mai mult prezentarea în formă mainstream a ideilor SF. În acest sens, trebuie amintită acceptarea tot mai făţişă de către fanii SF a operelor mainstream cu teme SF sau fantasy, precum şi faptul că în ultimii ani au început să fie nominalizate la premiile din domeniu romane scrise de autori mainstream cunoscuţi şi destinate în primul rând cititorilor de mainstream. Ca element de comparaţie, amintesc că în urmă cu doi ani, atunci când Doris Lessing a primit premiul Nobel pentru literatură, evenimentul nu a produs mare vâlvă în rândul fanilor SF, romanele sale cu tentă SF de la începutul anilor 80 fiind privite cu oarecare suspiciune de aceştia. În acelaşi timp, trebuie menţionat faptul că Doris Lessing a fost prima care a acceptat în mod deschis şi spre dezamăgirea criticii mainstream că scrie şi SF. Între timp, lucrurile au evoluat spre o deschidere şi înţelegere reciprocă.
Mai mult, piaţa literară anglo-saxonă a început să permită accesul autorilor est-europeni, iar unii dintre ei (sârbul Zoran Zivkovic în 2003 şi polonezul Andrej Sapkowski în 2009) au primit premii de prestigiu pentru literatură fantasy. În acelaşi timp, o serie de autori ruşi şi ucrainieni au ajuns să fie bine cunoscuţi în lumea SF anglo-saxonă. De menţionat apariţia unei antologii de literatură SF din estul Europei, antologie alcătuită şi publicată în America. Evident, acest lucru s-a obţinut printr-o promovare susţinută. Din nefericire, pătrunderea autorilor români pe această piaţă e încă nesemnificativă – doar Lucian Merişca şi Costi Gurgu au apărut în două antologii mai importante, iar cu câţiva ani în urmă Michael Haulică şi Doru Stoica.
Şi, apropo de antologii, revistele şi-au continuat declinul, dar locul lor este luat din ce în ce mai mult de antologii alcătuite de antologatori de renume, antologii tematice sau fără nici o temă anume, care prezintă cititorilor texte scurte sau de lungime medie.
Capătă o importanţă din ce în ce mai mare revistele electronice şi blogurile cu tematică SF.
Ecranizările unor capodopere fantasy ale anilor 50 (Stăpânul inelelor şi Cronicile din Narnia), dar şi ale unor lucrări noi, precum Harry Potter, au dus la o creştere a interesului pentru acest gen. În acelaşi timp, simultan cu apariţia multor cărţi fantasy dedicate copiilor şi tineretului, se remarcă o tendinţă de apropiere a textelor fantasy de proza fantastică de tip clasic, o creştere a valorii literare a acestor texte.
Numărul volumelor publicate anual este într-o creştere continuă, pe piaţa anglo-saxonă apar anual peste şase sute de volume SF, fantasy sau horror, în cea mai mare parte fiind vorba de lucrări noi. După cum spunea un critic, nu mai poţi citi toate cărţile publicate. Evident, în orientarea gustului cititorilor intervin foarte eficient blogurile şi revistele electronice.
Datorită efectelor speciale create pe calculator, apar tot mai multe filme SF şi fantasy cu un succes de casă considerabil. Remarcăm o creştere a pieţei benzilor desenate şi a filmelor de animaţie.
În acelaşi timp, genurile se interferează, am asistat în ultimii ani la nominalizări şi premieri ale aceloraşi cărţi la premii din diferite categorii (SF, fantasy sau horror).
În ţara noastră asistăm la aceleaşi tendinţe. Acest lucru e datorat, în primul rând, posibilităţilor de informare. Fanii au acces la ultimele ştiri, îşi pot comanda cărţi la scurt timp de la apariţia lor. Ca atare, editurile au început să acţioneze corespunzător. O serie de edituri, care nu au colecţii SF (Polirom, RAO, Humanitas, Paralela 45) publică în mod curent romane SF sau fantasy – îndeosebi cele ale unor autori mainstream de succes, dar nu numai – fără a le aplica vreo etichetă, mizând pe faptul că fanii ştiu oricum despre ce-i vorba. NEMIRA a revitalizat colecţia Nautilus, LEDA are o nouă colecţie SF, TRITONIC a redus substanţial activitatea SF şi fantasy, MILLENIUM PRESS continuă să publice SF. După o perioadă în care la noi s-au publicat îndeosebi capodoperele genului SF din trecut, în prezent sunt publicate opere de valoare apărute recent. Dacă în urmă cu zece, cincisprezece ani genul fantasy era ignorat şi se considera că nu poate avea succes în România, după apariţia ecranizărilor romanelor lui Tolkien, Lewis sau Rowling, atitudinea editorilor s-a schimbat, au fost descoperite şi publicate o mulţime de capodopere ale genului – multe dedicate copiilor – şi s-a ajuns la situaţia incredibilă ca anumite romane SF să fie prezentate cititorilor ca fiind fantasy, în speranţa că vor avea mai mult succes.
În ceea ce priveşte literatura română de SF şi fantasy, lucrurile sunt încă încurcate. Dacă în urmă cu 15 ani aveam o revistă săptămânală şi una lunară (plus altele mai mult sau mai puţin efemere), în acest moment nu mai avem decât o singură revistă pe hârtie (HELION) care apare – teoretic – trimestrial şi două reviste electronice (Nautilus, lunară, şi ProScris, trimestrială). Dacă la nivelul anilor 1999 – 2000 editurile Dacia şi ProLogos publicau autori români, în acest moment Tritonic a cam renunţat să mai publice SF de orice fel (continuând însă publicarea de fantasy autohton), doar Millennium Press a rămas bastionul literaturii SF româneşti – pentru că editura BASTION, care a publicat un număr de autori români şi are un plan editorial ambiţios, şi-a redus deocamdată acrtivitatea. După perioada în care Dan Silviu Boerescu includea autori SF în antologiile de proză scurtă ALL şi le oferea spaţiu în revista ArtPanorama, a urmat o perioadă în care SF-ul şi mainstreamul s-au ignorat reciproc, perioadă care e pe cale să ia sfârşit. În primul rând, autori mainstream au început să publice romane cu tematică SF sau fantasy – amintim aici pe Răzvan Rădulescu (Teodosie cel mic), Ion Manolescu (Derapaj), Bogdan Suceavă (Vincent nemuritorul) – iar critica literară a acordat o atenţie măgulitoare textelor româneşti SF. În acelaşi timp, SF-ul a reacţionat corespunzător, trebuie menţionat faptul că Ion Manolescu s-a numărat printre laureaţii premiului Vladimir Colin.
Se doreşte şi la noi folosirea antologiilor pentru promovarea autorilor români. Millennium Press a scos o primă antologie, propunându-şi să facă acst lucru bianual. SRSFF îşi propune să scoată o antologie anuală, NEMIRA are şi ea în plan o antologie tematică.
Merită să menţionăm activitatea blogurilor literare, care publică ştiri şi recenzii, de remarcat fiind CITITOR SF şi CULTURAL AND MOVIES LEARNINGS.
Societatea Română de SF şi Fantasy îşi propune să găsească o cale de organizare a autorilor şi amatorilor literaturii SF şi fantasy. Deocamdată a înfiinţat un blog – de fapt, o revistă literară – a revitalizat cenaclul ProspectArt, pregăteşte o antologie… adică pune, într-un fel, lucrurile în mişcare.
Activitatea literară a unei colectivităţi simte nevoia unor ierarhii, a unor recompense morale. O dată cu prăbuşirea fandomului şi dispariţia convenţiilor naţionale, au dispărut şi premiile. Singurul element de stabilitate, singurul criteriu de recunoaştere a valorilor SF autohtone a fost din anul 2000 încoace premiul Vladimir Colin, susţinut material de Gerard Klein şi organizatoric de Ion Hobana, doi buni prieteni ai marelui scriitor. Din 2009 au apărut şi alte iniţiative, ce au în vedere deocamdată doar recompense morale – un premiu al cititorilor, acordat de blogul CITITOR SF, un premiu al autorilor (premiul Sigma, acordat de Dan Popescu şi revista ProScris), un premiu al SRSFF.
Evident, toate acestea n-ar avea rost fără autori români, iar dintre aceştia avem din belşug, începând cu cei care şi-au început activitatea prin anii optzeci şi continuă să publice şi azi (Dănuţ Ungureanu, Marian Truţă, Cristian Teodorescu, Mihai Grămescu, Ovidiu Bufnilă) şi terminând cu autori tineri şi de perspectivă, precum Balin Feri, Aron Biro, Dumitru Stătescu sau Andrei Gaceff. Se scrie de obicei un SF soft, dar avem şi realităţi alternative, fantasy, chiar şi horror cu elemente rurale. Stilurile şi genurile se întrepătrund, nu pentru că asta-i moda, ci pentru că literatura evoluează, ca şi gusturile cititorilor.
Liviu Radu
Comunicare pentru simpozionul “Tendinţe actuale în literatura pentru copii şi tineret” din data de 03.10.2009, Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti
despre simpozion: presupun ca dezamagirea generata de acest simpozion a fost provocata de intelegerea eronata – de catre mine si transmisa ca atare – a realitatii. Am inteles ca-i vorba de un simpozion organizat de ASB si patronatul editorilor, la care urma sa tin o prezentare despre tendinte din SF si fantasy, audiotoriul urmand sa fie alcatuit din reprezentanti ai editurilor (comunicarea urmand sa se adreseze, deci, editorilor). Ca atare, mi s-a parut util sa existe in sala reprezentanti ai SF, care sa poarte un dialog cu editorii si reprezentantii ASB, si i-am rugat pe prieteni sa fie prezenti. N-a fost nici simpozion, nici dialog… chestia cu pomul laudat.
In legatura cu forma mainstream a unor teme sf. Consider ca literatura SF si cea fantasy (chiar si cea mainstream)sunt literaturi specializate, care se adreseaza unor anumite categorii de cititori, raspunzand asteptarilor acestora si folosint tehnici, canoane si modalitati de abordare specifice. De exemplu, Sa nu ma parasesti, romanul lui kazuo ishiguro, foloseste o tema sf (clonarea pentru obtinerea de organe pt transplant), dar accentul nu se pune pe tema sf (nu se dau nici un fel de informatii despre clonare, despre transplanturi, ba chiar se fac unele afirmatii fara suport stiintific), in schimb sunt urmarite in mod magistral singuratatea, resemnarea personajelor, prietenia dintre ele. Din punct de vedere literar, e o realizare demna de respect. Din punct de vedere sf, romanul e ratat. Ne amagim cu slogane de tipul “nu conteaza genul, conteaza doar valoarea literara”. Conteaza valoarea literara, dar in conformitate cu canoanele genului. Agatha Cristie nu e preocupata de subtilitati psihologice, dar creaza niste enigme interesante. Romanul noir nu e interesat de enigma – se stie de la inceput cine-i criminalul – dar acorda o atentiie aparte motivatiilor acestuia.
Nu stiu cat de coerent am reusit sa fiu, imi propun sa scriu in viitorul apropiat un text in care sa dezvolt subiectul.
as vrea sa amintesc doar faptul ca la noi, o serie de edituri au publicat o serie de romane prezentate ca fiind fantasy, ale unor tinere autoare care n-au nici o legatura cu mediul sf sau fantasy (si care scriu, de fapt, mai degraba niste feerii cu caracter alegoric, a la Michael Ende), dar pe care editorii le considera fantasy – adica, de fapt, sunt texte scrise din perspectiva mainstream, cu tema inspirata din lumea fantasy. Oare Teodosie cel mic este un roman fantasy (ce caracteristici fantasy are?)sau este un mainstream cu tema fantasy?
scuze, sunt teribil de incoerent, raman dator cu un text mai limpede si mai convingator. sper totusi ca v-ati dat seama ce voiam sa spun.
Multumesc, sper ca am inteles 😀
Daca legati SF-ul de speculatia stiitifica, atunci descalificati o gramada de autori si lucrari cosacrati/te drept SF. Prima care imi vine in minte fiind Ursula K. Le Guin. OOO! Sa nu uitam de Dick sau Wolfe… (nu o sa fac o lista, aceste exemple sint mai mult decat suficiente, cred eu).
In fapt cam tot soft SF-ul e cam rupt de speculatia stiintifica, nici macar nu incearca explicatii. Si totusi este SF.
Ar mai fi de spus ca majoritatea lucrarilor SF foarte bune, care rezista peste timp, au in centrul lor oamenii (cu tot bagajul aferent).
Pe plan local as da exemplu de soft SF lucrarile lui Danut Ungureanu, publicate pe acest site. In schimb, pe domnul Teodorescu il ‘vad’ mai mult preocupat de speculatia stiitifica…
PS. Treaba cu feeriile am inteles-o, si din pacate, am si experimentat una (de fapt numai jumatate) 😀
Eu il consider pe Dick un mare maestru al speculatiei stiintifice – pentru ca stiinte sunt si istoria, politologia, sociologia, psihologia, chiar si teologia. adica, din punctul meu de vedere, o abordare a unei probleme care are in vedere extrapolari si anticipari este una stiintifica. A te intreba (si a-ti imagina) cum ar trebui sa fie o luma (functionala)alcatuita din bolnavi psihici mi se pare un exemplu de speculatie stiintifica Soft SF este, uneori, mai plin de stiinta decat hard SF. Iar doamna LeGuin are multe chestii care sunt, evident, speculatii stiintifice. Wolfe este, din punct de gandirii, asemanator lui Dick, deci nu vad de ce ar fi considerat un adversar al gandirii si extrapolarii stiintifice…
Da, poate ca viziunea mea a fost cam ingusta referitor la speculatia stiitifica. Pornind pe panta asta, atunci si Saramago scrie SF, si McCarthy, ca sa nu mai spun de Atwood, dar sint considerati de majoritatea fiind mainstream.
O alta chestie – eu nu prea reusesc sa vad diferentele intre tehnicile / prezentarea mainstream si tehnica celor trei pomeniti initial.
@Aspoiu
Diferentele de tehnica sunt uriase. Sunt discutate de criticii literari, de la Aristotel pana la rusul Slovski sau britanicul John M Harrison.
Pe scurt, atat cat se poate rezuma asta pe scurt, fictiunea de ‘gen’ (fictiunea politista, fantasy, sf, romance, thriller) este Fictiune Condusa De Plot. Literatura, adica ceea ce este numit ‘mainstream,’ este condusa de personaje, sau filosofiile autorului despre viata si univers, sau complexitatile spiritului uman, etc.
Fictiune Condusa De Plot – ca sa scrii asta te folosesti de anumite tehnici. Cea mai evidenta si mai de succes, pe care o gasesti de exemplu in romanele lui John Grisham, este cea de a spune o poveste foarte complexa (cat sa umpli un roman gros cu ea), dar sa pastrezi intriga (plot-ul) simpla. Adica povestea tesuta este incurcata, cu rasturnari peste rasturnari de situatie, insa intriga, relatiile cauzale care provoaca povestea, este pastrata mereu simpla, pe intelesul unui cititor de orice educatie.
Asta este o ‘tehnica.’ Sunt multe altele, unele mai subtile, altele mai putin, plus multe trucuri. Ti-am dat un exemplu doar ca sa vezi la ce recurge un scriitor de ‘gen’ fata de Saramango, McCarthy sau Atwood.
Daca in romanele lui Le Guin (alea din Ekumen) conduce plotul…
Ma duc sa ma culc 😀
Eu “îmi” definesc “mainstream”, pentru scopuri personale, nu prin forma sau conţinutul operei, ci prin audienţa pe care o are. Asimov e un uriaş al SF-ului, dar putem oare să afirmăm că nu aparţine culturii mainstream? Însăşi metafora acestei nomenclaturi sugerează că, în aval, orice operă de nişă poate deveni mainstream, indiferent de ce tehnici au servit la fabricarea ei. Mai mult, din aceeaşi metaforă deducem că e doar o chestiune de timp ca o operă să fie uitată, să se evapore, sau să ajungă în mainstream: nimic nu stagnează, nu bălteşte. E curgerea firească a lucrurilor.
În anii ’60, SF-ul era aproape în mainstream. Până şi designerii de mobilă şi haine erau pătrunşi de SF. Nu de speculaţia înalt riguroasă, ci de consecinţele ei ultime în cultura populară. Dacă şuvoiul s-a subţiat considerabil, nu e din vina tehnicilor, nici a scriitorilor (cred eu), ci pentru că aşa e lumea occidentală astăzi, întoarsă spre altceva. În discuţia furtunoasă despre aşteptările cetitoriului de SF, domnul D.B. avea cerinţe de la o literatură pe care nici nu o citise: şi asta tocmai pentru că literatura îşi extinde influenţa dincolo de cititorii direcţi, imediaţi. Dacă SF-ul nu o mai face cum o făcea dinainte, nu e vina lui, şi scriitorii nu pot face mare lucru, deocamdată, din păcate. Că de scriitori buni şi foarte buni, nu ducem lipsă.