Subintitulându-şi lucrarea “Cele zece mari idei ale ştiinţei”, Peter Atkins (profesor de chimie la Universitatea Oxford) anunţă încă de la începutul captivantei sale incursiuni în istoria ştiinţei orientarea acesteia către noţiuni fundamentale. “Printr-o mare idee eu înţeleg un concept simplu de mare anvergură” , spune autorul în prolog. “M-am concentrat asupra ideilor mai curând decât asupra aplicaţiilor. Scopul meu a fost să identific ideile care elucidează şi, în majoritatea cazurilor, pun bazele progresului tehnologic”
Figura lui Galileo Galilei este considerată reprezentativă pentru momentul în care metoda ştiinţifică a devenit cu adevărat importantă pentru cunoaşterea umană; Galilei a fost probabil primul mare gânditor care a înţeles că speculaţia logică trebuie ancorată în realitate cu ajutorul experimentului şi, în acelaşi timp, a reuşit să privească dincolo de aparenţele fenomenelor naturale, dezvăluindu-le esenţa şi simplificându-le prin abstractizare.
Diversitatea domeniilor ştiinţei pe care le explorăm călăuziţi de Atkins face ca profunzimea conexiunilor dintre ele ce se relevă pe parcursul lecturii
să fie cu atât mai impresionantă. Simpla enumerare a temelor capitolelor şi a ideilor pe care acestea le dezvoltă este suficientă pentru a demonstra că volumul reprezintă condensarea câtorva zeci de manuale de ştiinţe naturale.
- Biologia eredităţii – evoluţia se realizează prin selecţie naturală
- Genetica moleculară – ereditatea este codată în ADN
- Mecanica clasica – energia se conserva
- Termodinamica si noţiunea de entropie – schimbarea este consecinţa tendinţei spre dezordine;
- Discretizarea materiei – materia este alcătuită din atomi;
- Simetria naturii – simetria limitează, ghidează, impune
- Mecanica cuantică- identitatea particulă / undă
- Cosmologia – Universul este în expansiune
- Relativitatea einsteiniana- spatiul-timp este curbat de materie
- Aritmetica şi limitele raţionalului
Meritul lui Atkins este acela că reuşeşte să prezinte conceptele ştiinţifice într-un mod accesibil cititorului nespecializat fără însă să renunţe la vreuna dintre implicaţiile lor esenţiale. Efortul intelectual pe care îl implică lectura este răsplătit cu prisosinţă de înţelegerea pe care cititorul o poate dobândi urmărind expunerea complexă dar clară, ce epuizează aspectele importante ale “marilor idei”.
Mărturisesc că nu rareori mi-am întrerupt cursul lecturii spre a reciti un paragraf fie pentru a mă asigura că am priceput demonstraţia lui Atkins (şi n-am fost niciodată dezamăgit, căci limpezimea raţionamentelor este pe măsura densităţii expunerii), fie pentru a mă delecta cu adevărate perle de frumuseţe ştiinţifică pe care autorul le scoate la iveală la tot pasul, precum aceasta: “In anul 1995, Ted Jacobson a arătat că dacă combinăm relaţia lui Clausius pentru variaţia de entropie atunci când căldura intră într-o anumită regiune cu relaţia existentă între entropie şi aria suprafeţei care mărgineşte regiunea, atunci structura locala a spaţiu – timpului este distorsionată exact în felul prezis de ecuaţiile lui Einstein din relativitatea generală. Cu alte cuvinte, într-un sens matemetic foarte elegant, principiul al doilea [al termodinamicii] implică existenţa ecuaţiilor lui Einstein din relativitatea generală!”
Peter Atkins – Amprenta lui Galileo – Editura ALL, 2008
Dumitru Cl. Stătescu