Patruzeci de ani de la înfiinţarea cenaclului “Solaris”
Într-o librarie din Cluj, pe raftul Nemira, am găsit Dicţionarul SF editat în 1999. Am cumparat cartea şi, parcurgand-o, am retrait unele momente din “cariera” mea în domeniul literaturii de anticipaţie.
Dintre cele aproximativ 250 de persoane menţionate în dicţionar, cu 27 am stat de vorbă, pe încă 15 le-am cunoscut din vedere şi de foarte multe altele auzisem. Primul contact cu fanii genului s-a petrecut în 1978, când am început studiile la Institututul Politehnic Bucureşti. Eram coleg de grupă cu Cătălin Ionescu şi de cameră (la căminul A, din Regie, actualul P13), cu Dănuţ Ungureanu. Am locuit amândoi în toţi acei cinci ani, dacă-mi amintesc bine, în camerele 218, 416, 024, 123, 523. Nu prea au importanţă aceste cifre, dar îmi place să le scriu, fiindcă au fost decorul unor ani frumoşi, fugitivi. Revăd paturile suprapuse, mereu nefăcute, într-o dezordine generalizată, haine şi încălţăminte, peste tot foi cu versuri, povestiri sf, cărţi şi cursuri “la indigo”.
Eu concepeam atunci o lucrare ştiinţifică despre originile energiei, lucrare la care scriu şi acum. Începea cu o piaţă din Grecia antică, pe malul mării în care un delfin asculta, din apă, dialogurile unor filozofi despre sensul numărului zero, şi în care dezvoltam o matematică a formelor de energie. Paginile epice se amestecau cu altele în care mă necăjeam să rezolv integrale complicate ale modelelor matematice pe care le abordasem.
Eram un specimen ciudat pentru colegii mei de cameră, dar toţi aveau convingerea că nu scriu acolo prostii şi din când în când doreau să afle cam unde sunt şi ce concluzii pot să trag. În timp ce preparam pe un reşou rudimentar tocana de ceapă pe care o mâncam cu pâine şi muştar, la comun, le vorbeam despre suprafaţa zero a lumii moleculare prin care energiile sar precum peştii din apă şi sub care energiile aveau corespondenţe informaţionale, în lumea fără spaţiu pe care ştiinţa încăa nu o descoperise. Mă ascultau serioşi şi îmi arătau cum înţeleg ei ceea ce le spun şi ce cred despre asta.
Apoi am mers la cenaclul “Solaris”, de la Casa de cultură a studenţilor “Grigore Preoteasa”, care era uşă lângă uşă cu Cenaclul de luni. Solarisienii se adunau duminica, de la ora 9, citeau texte şi le comentau. Eram păstoriţi de un activist cultural foarte jovial, domnul Mircea Dumitrescu, cult şi sobru, cu o fizionomie picturală. Îl ştiau toţi studenţii care mergeau pe atunci să vadă filme la cinemateca de acolo, căci dânsul le prezenta cu talent şi erudiţie. Îmi dau seama acum cât de conştiincios putea fi domnul Mircea din moment ce asculta ani de zile, duminică de duminică, “bazaconiile” noastre şi le trata cu maximă seriozitate. Multe au devenit, mai târziu, povestiri şi romane celebre în literatura sf. Mergea cu noi peste tot în ţară, la convenţiile anuale ale genului sau la diverse întâlniri. Preşedinţii care apar acum în dicţionar erau practic puşi la treabă de către acel activist, în spirit utecist. Domnul Alexandru Mironov venea uneori pe acolo, era prefesor de matematică la un liceu, avea glasul uşor rşguşit şi atunci şi părea să vrea mai mult de la viaţă.
Ca viitori ingineri, cei din Politehnică nu prea eram priviţi cu ochi buni de cei de pe la facultăţile umaniste, care afişau un vocabular atent construit şi vervă literară. Dar noi aveam imaginaţii bolnave şi scorneam scenarii incredibile. Disputele aprinse de la cenaclu se estompau la terasele de prin jurul Cişmigiului, unde mergeam la o bere (fără domnul Mircea), şi unde continuam să vedem lumea şi viaţa cu ochelari sf.
Cursurile de la facultate erau nişte dezastre, cea mai mare parte a profesorilor – persoane celebre, cu nume şi cărţi, fiind ca pedagogi la nivelul claselor 1-4. De multe ori nu înţelegeam o iota şi de aceea citeam ori imaginam povestiri sf în timpul cursurilor. Doar colegele, harnice şi serioase, scriau ca maşinile formulele pe care trebuia să le descifrăm în zilele grele ale sesiunilor. Mă gândesc la coexistenţa dintre profesor şi student, dispreţul nerostit al studentului pentru incapacitatea profesorului de a preda şi nepăsarea profesorului faţă de aceeastă situaţie incredibilă. Oricum, multă cerneală s-a scurs atunci din stilourile noastre, în amfiteatre, când călătoream prin galaxii populate de fiinţe aidoma celor din “Războiul stelelor”…
Cornel Mărginean
aceleasi constiincioase fete (cred ca e o gena responsabila cu treaba asta la ele) se intalnesc in toate generatiile. dar tocana de ceapă cu mustar m-a bagat in ceatza 🙂 am vazut cu ochii mei tipi care puneau menta in mamaliga, sau bulion si mustar pe paine, sau trifoi intre felii de paine bagate la microunde, sau pasta de dinti in apa cu un strop de votca, sau diazepam in bere… si altele, da’ treaba asta cu ceapa si mustar (adica doua “duritati” deodata) pare… altfel 🙂
Draga Ben Ami
sau despre ,,Linistea de la Solaris,,
M-a amuzat cometariul si mai ales parerea ta, ca ceea ce faceam noi atunci, mancand, era o extravaganta:)
Nu era, deloc…
Treaba cu ceapa suprapusa peste mustar era singura posibilitate. In anii 80, era vorba de foame in cea mai precisa, clara si sigura exprimare
Noaptea , cand ne apuca acea foame, ,, crunta,, alte materiale comestibile nu se prea gaseau prin camin. Si nu odata am fost trezit noaptea de prieteni de prin alte camere care intrebau, terminati de foame, veniti de prin discoteci…de ceva paine, sau o ceapa sau un mustar,nu conta, orice ( slana era ceva de vis, salamul exclus cu desavarsire ) … chestiuni care stateau inofesive printre carti sau pe pervazul exterior al geamului, devenit camara. Painea chiar, era un lux pentru ca la cantina se dadea exact o felie, putin mai groasa,dar f putin, pentru o persoana. –
Ce sa zic:) am si o marturie !. Din acea vreme am inregistrate doua melodii. Aveam chitara, adica chitare, eu si Danut Ungureanu si m-am inregistrat intr-o seara, tarziu, ascuns intr-un oficiu,( studiou) la capatul holulului, sa nu fiu deranajt sonor:) In mijlocul melodiei se aud cateva bocanituri in usa si strigatul disperat al unui coleg : – Maha!, n-ai niste paine!!! ( Cartas Sorin – nota pentru Danut Ungureanu :).)
Este interesant ca in productiile noatre SF, de atunci, aspectele vietii socialiste nu intrau la numar. Era chiar pe dos, personajele din povestiri, erau mereu satule si nepasatoare fata de astfel de chestiuni, trai, foame…preocupate numai de lucruri superioare, fie psihologice, fie istorice sau stiintifice, erau proiectate in viitor si noi probabil ca speram inconstient sa fim alaturi de ele. Eram niste norocosi pentru ca puteam calatori in timp si uitam, era evident ca multi dintre prietenii si colegii nostri ne invidiau si ne priveau cum plecam la cenaclul Solaris ca pe niste sectari care aveau un fel de avantaje, pe care ei nu le intelegeau. Era vorba cred despre o comuniune de un fel spiritual nu prea consistent si inofensiv pentru sistem, dar care noua, fiecaruia, ne facea bine.
Acest cenaclu, Solaris, ar merita cred o mica cartulie, de inventariere macar a personajelor ( si cartilor scrise si ideilor)care s-au perindat pe acolo.
Textul de mai sus nu se opreste la asta ci mai mult la starnirea unor amintiri ( nici macar la amintiri in sine) datorate acelui Dictionar SF. Acum, cand dau retur la timp, imi dau seam ca a fost una dintre cele mai frumoase realizari ale mele, sa fiu membru al acelui cenaclu. Am vizitat cu Danut diverse alte cenacluri SF din Bucuresti, mai erau cateva, fara sa ne inscriem, dar lipsea ceva pe acolo. La Solaris era deja crescuta o traditie, o forta a seriozitatii, nu era vanzoleala, copilarie, aiureala ci calm, claritate, cultura la nivel greu, ceea ce ne forta noua motoarele.
Era o liniste ciudata la intalniri, liniste care se degaja si din ceea ce se citea dar si din faptul ca nivelul textelor era ridicat si comportamentul nostru deci, al jucatorilor, era ca al unor pokeristi care se examinau intre ei cu toate armele mintii inainte de a licita o afirmatie critica, sa nu mai zic despre o ironie, sau un mistou aiurea. Atunci mi-am dat seama ca temperatura, valoarea lor, a unor intalniri literare sau de orice alta natura, se masoara in a vorbi si a comunica intr-o anume liniste si asezare. Chiar este interesant sa ma gandesc daca linistea Solarisului, in aceasta lumina, am mai ascultat-o asa.:)
cu stima, celor care citesc…
si eu am inceput tot la Solaris 🙂 . am trecut si pe la String si pe la Planetarii… peste tot mi-a placut, a fost ok! 🙂
foamea de care zici… nu era numai pe timpul lui ceau, am prins juma’ din primul an de chimie organica pe timpul lui, apoi am manageriat, in zilele revolutiei (si ajutat de… abia-fosta-ministru-al-educatiei, madam Andronescu, pe atunci doar asistenta, cele 4 arme din “Polizu”… cu care… ne aparam pe acolo de niste teroristi mai mult sau mai putin imaginari) apoi, dupa aceea, pachetele de ajutoare venite de pe aiurea.
era o fatuca, prin anul 4, barbatsu era in ultimul an la teologie, si aveau 4 copii cu care stateau intr-o camera de camin :)… i-am dat cu sacii ce aveam pe acolo, zau asa, nu era ceva de masurat pentru ea. doar tigari nu i-am dat, in rest am platit si taxiul cu care a plecat. erau zile dure. mi-aduci aminte de alte alea cu povestile matale 🙂
hai sa-ti spun cum incepusera sa se “descurce” – cateva luni dupa aceea – cativa aflati in mare foame, prin P-uri. este vorba de tehnica pescuitului cu pisica. nush cati dintre dumneavoastra sunteti familiarizati cu procedura, altfel o piesa de arta in panoplia unor fomisti cu acte in regula. deci: se merge PE camin cu una bucata pisica si o sfoara de maxim 10 metri (altfel precizia nu mai este chiar ceea ce ne inchipuim) la capatul caruia se afla hamul in care se introduce pisica. se fac ACELE calcule absolut necesare unei lovituri de MAESTRU si se lanseaza pisica acolo unde, de jos (din fata sau spatele caminului) s-au observat salamurile, tobele, carnatii, suncile care fac obiectul acestui procedeu. care, insa, se putea aplica si de jos, nefiind nevoie sa te cateri pe caminul unor “adversari” (cuvantul asta imi aduce aminte de razboaiele informatice de mai tarziu… cand nu le mai ajungea banda de net).
si poate, candva, va zic cum facea un prieten, Canibalu (acum prin Anglia si descurcandu-se bine), sa scoata din tigaia cu ulei incins carnea care ii distrugea respectul de sine prin putoarea care umplea holul caminului (si asta din fuga!!!) 🙂