1.  Dune

Nu  voi  începe  chiar  cu  începutul  romanului,  pe  care  Frank  Herbert  îl  deschide  cu  un  document  (presupus)  istoric.  Vreau  să  mă  concentrez  asupra  naratorului  omniscient  şi  a  „saltului  dintr-o  minte  în  alta“.  Desigur  „saltul  dintr-o  minte  în  alta“  este  denumirea  utilizată  de  cititori  când  îi  irită;  în  esenţă  este  tendinţa  autorului  de  a  schimba  întruna  punctul  de  vedere.

Cea  mai  uzuală  critică  pe  care  o  aud  despre  „saltul  dintr-o  minte  în  alta“  este  că  niciodată  nu  poţi  şti  în  mintea  cui  te  găseşti.  De  aceea  m-am  gândit  să  recurg  la  un  roman  clasic  ca  Dune şi  să  examinez  unde  şi  cum  se  petrece  comutarea  punctului  de  vedere.

„Aşezată  într-un  jilţ  tapiţat,  Cucernica  Maică  Gaius  Helen  Mohiam  îşi  ridică  privirea  când  mama  şi  fiul  intrară.“

Avem  o  frază  cu  trei  personaje,  dar  numai  unul  dintre  ele  este  numit:  cel  care  este  subiectul  predicatului.  Suntem  puşi  astfel  în  punctul  de  vedere  al  Cucernicei  Maici,  limitând  „mama  şi  fiul“  la  identităţi  non-unice,  definite  relativ  una  la  cealaltă.  Mergem  mai  departe:

„De-o  parte  şi  de  alta,  ferestrele  salonului  dominau  panorama  meandrelor  sudice  ale  râului  şi  covorul  verde  al  domeniilor  familiei  Atreides,  dar  Cucernica  Maică  ignoră  priveliştea.  În  dimineaţa  aceasta  îşi  simţea  vârsta  şi  nu  prea  reuşea  să-şi  înăbuşe  iritarea.“

Fraza  cu  „ferestrele“  mi  se  pare  interesantă,  deoarece  descrie  o  imagine  pe  care  Cucernica  Maică  o  ignoră.  Cel  care  ne  arată  imaginea  poate  fi  naratorul  omniscient,  însă  descrierea  este  relativă  la  poziţia  Cucernicei  Maici  şi  ne  oferă  opinia  ei  despre  scenă.  „Îşi  simţea  vârsta“  ne  furnizează  în  mod  clar  o  informaţie  privilegiată  pe  care  o  putea  cunoaşte  doar  ea.  Suntem  aşadar  tot  în  punctul  ei  de  vedere.  În  continuare:

„Dădu  vina  pe  lipsa  de  confort  a  voiajului  ca  şi  pe  contactul  cu  odioasa  Ghildă  Spaţială  şi  maşinaţiile  ei  misterioase.  Era  însă  vorba  de  o  misiune  care  necesita  intervenţia  unei  Bene-Gesserit-cu-darul-Vederii.  Nici  măcar  Dreptvorbitoarea  Împăratului  Padişah  nu  se  putea  sustrage  de  la  anumite  îndatoriri.“

Atribuirea  vinei  este  altă  informaţie  de  punct  de  vedere  interior  şi  îmi  place  felul  în  care  Herbert  ne  descrie  „odioasa  Ghildă  Spaţială  şi  maşinaţiile  ei  misterioase“.  Adjectivul  „odioasă“  ne  menţine  clar  în  punctul  de  vedere  al  Cucernicei  Maici  pentru  restul  frazei,  arătându-ne  opinia  ei  asupra  Ghildei  prin  felul  în  care  o  descrie.  […]  După  un  paragraf  care  utilizează  complet  punctul  de  vedere  şi  judecăţile  Cucernicei  Maici,  este  uşor  să  acceptăm  următoarele:

„Afurisita  asta  de  Jessica!  gândi  Cucernica  Maică.  Măcar  de  ne-ar  fi  născut  o  fată,  după  cum  i  s-a  poruncit!“

Apoi  însă  punctele  de  vedere  încep  să  se  schimbe:

„Jessica  se  opri  la  trei  paşi  de  jilţ  şi  făcu  o  plecăciune  discretă,  abia  atingându-şi  fusta  cu  mâna  stângă.  Paul  se  înclină  scurt,  aşa  cum  îl  învăţase  maestrul  său  de  dans  să  salute  «când  rangul  persoanei  este  îndoielnic».“

Jessica  şi  Paul  capătă  brusc  nume.  Acţiunile  lui  Jessica  sunt  lesne  observabil  de  persoane  din  exterior,  dar  deşi  plecăciunea  specială  a  lui  Paul  poate  fi  una  cunoscută  Cucernicei  Maici,  mi  se  pare  mai  puţin  probabil  ca  ea  să  fi  ştiut  cine  l-a  învăţat.  În  aceste  două  fraze,  Paul  apare  mai  clar  focalizat.

„Cucernicei  Maici  nu-i  scăpă  amănuntul.

―  Un  băiat  prudent,  Jessica.“

Cucernica  Maică  observă  prudenţa  lui  Paul.  Deoarece  mai  devreme  am  avut  punctul  ei  de  vedere,  suntem  probabil  înclinaţi  să  bănuim  că  ne  aflăm  în  mintea  Cucernicei  Maici  –  dar,  atenţie:  cuvintele  ei  pot  fi  considerate  dovezi  observabile  din  exterior  a  ceea  ce  Herbert  ne  oferă  în  propoziţia  despre  „amănunt“.  Altfel  spus,  în  clipa  de  faţă  nu  am  revenit  complet  în  punctul  de  vedere  al  Cucernicei  Maici.  Continuarea  ne  îndepărtează  şi  mai  mult  de  ea:

„Jessica  îşi  lăsă  mâna  pe  umărul  lui  Paul  şi  strânse  cu  putere.  Preţ  de-o  bătaie  de  inimă,  în  palmă  îi  pulsă  frica.  Apoi  îşi  regăsi  calmul  şi  spuse:

―  Aşa  a  fost  învăţat,  Cuvioşia-Ta.“

Deşi  strângerea  mâinii  lui  Jessica  este  observabilă  de  toate  persoanele  prezente,  teama  care-i  pulsează  prin  palmă  este  observabilă  numai  de  Paul,  nu  şi  de  Cucernica  Maică.  Măsura  de  timp,  „o  bătaie  de  inimă“,  este  foarte  personală  –  poate  fi  o  simplă  bătaie  de  inimă  numărată  generic,  dar  în  acest  context  poate  fi  şi  bătaia  de  inimă  a  lui  Paul.  Herbert  ne  pregăteşte  astfel  pentru:

„De  ce-i  e  frică?  se  întrebă  Paul“

Mi  se  pare  interesant  că  Herbert  nu  ne  oferă  pur  şi  simplu  gândurile  lui  Paul  atunci  când  crede  de  cuviinţă,  ci  ne  comută  subtil  şi  treptat  la  percepţiile  şi  judecăţile  sale  interioare  –  astfel  încât  acest  punct  de  vedere  nu  este  un  „salt“,  ci  mai  degrabă  o  lunecare  lină.  […]

(http://talktoyouniverse.blogspot.com/2008/11/dune-ridiculously-close-look.html)

Mâna  stângă  a  întunericului

[…]  Începutul  este  destul  de  complex,  deoarece  implică  trei  voci  diferite.  Cea  dintâi  apare  în  titlul  primului  capitol:

„1.  O  festivitate  în  Erhenrang“

Să  începem  cu  „în  Erhenrang“.  Numele  este  complet  străin  şi  astfel  bănuim  că  are  o  natură  extraterestră  (presupunând  că  ştim  că-i  un  roman  science-fiction).

Doresc  să  atrag  atenţia  în  continuare  asupra  formulării  „o  festivitate“.  Articolul  nehotărât  „o“  are  o  funcţie  specială,  introduce  ceva  nou  –  mai  specific,  ceva  nou  pentru  cititor.  Cuvântul  „o“  îmi  oferă  senzaţia  unui  narator  şi  sentimentul  subtil  de  „o  dată  ca  niciodată“.  Aceasta  este  aşadar  vocea  de  peste  narator;  pe  cât  de  aproape  vom  ajunge  să  auzim  vocea  autoarei  în  sine.

Apoi  întâlnim  a  doua  voce:

„Sursa:  Arhivele  Hain.  Transcrierea  mesajului  ansiblu  01-01101-934-2-  Gethen:  Către  Stabilul  de  pe  Ollul.  Sursa:  Genly  Ai,  Prim  Mobil  pe  Gethen/Iarnă,  ciclul  hainish  93,  anul  ecumenic  1490-1497.“

Vocea  aceasta  este  de  autoritate  supremă,  notele  care  ar  deschide  un  raport  ştiinţific  şi  ca  atare  ne  transmit  senzaţia  că  va  urma  o  relatare  exactă.  Se  observă  că  în  acest  fragment  nu  există  verbe.  Absenţa  verbelor  înseamnă  absenţa  subiectelor  şi  astfel  absenţa  actorilor  –  sentimentul  de  identitate  şi  intenţie  este  complet  înlăturat,  lăsându-ne  cu  un  adevăr  fără  sursă.  Impresia  este  întărită  de  cuvintele  „arhivele“,  locul  în  care  este  consemnată  istoria,  şi  „transcriere“,  recopierea  precisă  a  unui  document  original.

În  plus,  căpătăm  „Hain“,  alt  loc  nefamiliar  însă  evident  sursa  acestei  autorităţi.  Termenul  „ansiblu“  poate  fi  nefamiliar,  dar  în  mod  clar  el  produce  documente  şi  în  particular  mesaje  („către  Stabilul  de  pe  Ollul“).

Gândiţi-vă  la  numărul  de  denumiri  insolite  din  aceste  câteva  propoziţii.  Mie  îmi  conferă  sentimentul  că  eroul,  indicat  în  mod  clar  a  fi  Genly  Ai,  este  un  individ  mărunt  în  contextul  unei  structuri  instituţionale  centrale  foarte  mari  şi  complexe.  Structura  respectivă  nu  numai  că  încorporează  planete  (observaţi  „de  pe“  în  „de  pe  Ollul“,  spre  deosebire  de  „în“  din  titlul  capitolului),  ci  şi  dictează  propriul  său  calendar.

După  titlul  capitolului,  am  fost  trecuţi  astfel  la  vocea  unei  instituţii  superioare,  după  care  LeGuin  ne  duce  mai  departe:

„Raportul  acesta  va  avea  forma  unei  istorisiri,  deoarece  pe  planeta  mea  natală  am  fost  învăţat,  încă  din  copilărie,  că  Adevărul  este  un  produs  al  imaginaţiei.  Un  fapt  incontestabil  poate  fi  acceptat  sau  respins  după  felul  în  care  este  relatat…“

În  mod  brusc,  auzim  vocea  naratorului  „[eu]  am  fost  învăţat“.  LeGuin  arată  că  glasul  îi  aparţine  lui  Genly  Ai,  legându-se  de  paragraful  anterior  „raportul  acesta“.  Căpătăm  confirmarea  cadrului  cosmic  prin  „planeta  mea  natală“.  Dar  în  loc  să  înceapă  imediat  relatarea  evenimentelor,  Genly  Ai  spune:  „…Adevărul  este  un  produs  al  imaginaţiei.  Un  fapt  incontestabil  poate  fi  acceptat  sau  respins  după  felul  în  care  este  relatat…“.

Este  o  precizare  foarte  interesantă.  Prin  paragraful  cu  Arhiva,  Le  Guin  ne  pregătise  să  primim  date  seci,  pentru  ca  imediat  după  aceea  naratorul  ei  să  pună  sub  semnul  întrebării  natura  adevărului.  […]

Consider  că  este  o  dezorientare  deliberată.  Le  Guin  îl  anunţă  pe  cititor  să  privească  istoria  cu  seriozitate,  dar  să  fie  gata  în  acelaşi  timp  pentru  insolit  şi  ambiguitate.  Ne  pregăteşte  pentru  glasul  lui  Genly  Ai,  al  cărui  trecut  este  asociat  cu  Pământul  şi  care  este  lingvist,  antropolog  şi  (într-o  oarecare  măsură)  negociator  politic.  Se  potriveşte  de  asemenea  cu  felul  în  care  Genly  Ai  însuşi  se  simte  dezorientat  în  mare  parte  a  timpului.

Pe  tot  parcursul  romanului  căpătăm  titluri  foarte  succinte  de  capitol  care  conferă  senzaţia  înaintării  calme  a  poveştii,  însă  complexitatea  personajelor  şi  a  societăţii  descrisă  creşte  întruna.  […]

(http://talktoyouniverse.blogspot.com/2008/10/genly-ai-ridiculously-close-look.html)

compilaţie  de  Mihai-Dan  Pavelescu