V-aţi întrebat vreodată de ce o carte tipărită are preţul pe care îl are? V-aţi mirat de fiecare dată când aţi auzit că un proaspăt scriitor român nu poate publica pentru că, în general, este respins de către editori pentru motive subiective sau este publicat pe banii lui şi, în caz de reuşită a vânzărilor, încasează o sumă modică din drepturile sale? Cât poate să mai dureze publicatul pentru posteritate? Bineînţeles, toate aceste lucruri sunt, de la bun început, discutabile. Există edituri care pun preţ pe scriitorii români. Există cărţi autohtone care au succes pe piaţă datorita OTV-ului (şi nu pentru valoarea intrinsecă) şi există şi succese reale. Există tot felul de situaţii ciudate, hilare, revoltătoare sau, dimpotrivă, fericite şi normale. Ne-am învăţat că România este ţara tuturor posibilităţilor şi că, dacă lucrurile stau prost, aşa stau ele şi nu putem face nimic împotriva situaţiei.
Ei bine, sunt convins că noi, cititorii obişnuiţi, oamenii obişnuiţi putem face mai multe decât ne închipuim. Şi am destule exemple care să-mi susţină afirmaţia. Puterea noastră stă în hotărârea noastră, în dorinţa reală de a face acel ceva. În mintea limpede şi curăţată de situaţiile îmbâcsite care ne sunt împinse prin toate simţurile de către media, vecini reduşi şi prieteni nepotriviţi. În acţiunile asumate şi nu ascunse printre rânduri, pe sub nick-name-uri sau între patru pereţi, convinşi că suntem invincibili şi liberi dacă nu ne ştie nimeni , dar dându-ne “pe lângă situaţii” atunci când nu mai există paravanul. Şi, în primul şi în primul rând, în faptul că noi plătim. Vorba lui Sergiu Someşan:
“ Am un leu şi vreu să-l beu! De fapt, am mai mulţi lei şi aş dori să presupunem de dragul demonstraţiei, că nu vreau să îi beau, ci vreau să îi cheltui pe toţi pe cărţi SF.”
Pornesc acest demers împins de necesitatea de a crede şi altceva decât văd, aud şi aflu în jur. Pentru că, până la urmă, ceea ce există în jur există şi pentru că tolerăm şi ajungem să credem că există cu adevărat. Pornesc acest demers din sila (care creşte în mine zi de zi) faţă de o piaţă şi faţă de nişte mecanisme economice autohtone care par să nu mai revină la normal, alimentate de păduchi pseudo-capitalişti, pseudo-comunişti şi de alte pseudo-rase (numiţi-le voi pentru că, oricum, nu sunt ceea ce par!) care cred că nimic nu mai poate să-i impiedice să înghită tot dacă se autodefinesc din punct de vedere politic. Iar acest demers poate fi unul de succes doar dacă oamenii pe care îi cunosc şi cei pe care nu-i cunosc, dar sunt parte din mirajul lecturii, îşi vor lăsa deoparte orgoliile şi dorinţele, fireşti, de altfel, în societatea formată după 21 decembrie 1989 în România, de afirmare cu orice preţ, de competiţie atavică şi degradare morală voluntară şi îşi vor pune întrebarea: o facem noi sau le-o pasăm copiilor noştri? Şi, trebuie să fiu conştient, este un demers care va supăra pe mulţi dacă ei vor rămâne mai multi decât cei cărora le solicit acum, prin aceste rânduri, să se dezbare de apucăturile obişnuinţei şi să gândească “cu cinci minute” mai repede.
Despre ce este vorba?
O carte este produsul intelectual şi fizic al unui om care, prin experienţa, trăirile, talentul şi munca sa, surprinde realitatea într-o manieră unică şi ne-o comunică nouă, celorlalţi oameni. Noi o primim sau nu în “casele” noastre, suntem sau nu de acord cu ea, ne-o însuşim mai mult sau mai puţin (sau deloc), ne confirmă sau nu valorile şi reperele în care credem, ne inspiră sau ne modifică, ne entuziasmează sau ne deprimă, în fine, ne transformă. Devine o experienţă personală. Să spui despre o carte că este proastă doar pentru ca nu s-a potrivit cu aşteptările pe care le-ai avut de la ea este la fel de hilar ca şi când spui că sărmăluţele mâncate la soacră nu au fost bune pentru că n-au avut suficientă smântână pe ele. E chestie de gust. Şi toti ştiţi că mă refer la cărţile scrise corect din punct de vedere gramatical şi literar.
În general, alegerea pentru publicarea unei cărţi scrisă de un scriitor român este mai mult o chestiune de imagine. De imagine a editurii sau de imagine a persoanei care scrie. Polirom pare singura editură care, printr-o serie de colecţii dedicate, un imprint de marcă (Cartea romanească) şi oameni pasionati, precum şi printr-o politică de editare deschisă şi o distribuţie ferma, încearcă să se detaşeze de grup. Tinerii scriitori şi cei mai vechi au acum şanse reale de publicare în ţară şi străinatate şi pentru că în Iaşi au început să apară agenţii literari. Iar proiectul “Contemporary Romanian Writers” chiar merită urmărit. Şi alte edituri “mişcă” în această direcţie, dar sunt prea selectivi şi foarte cârcotaşi în ce priveşte plata drepturilor de autor, pentru că nici tirajele nu sunt de speriat. Ca să te îmbogatesti din scris, asa cum o fac scriitorii americani, este deocamdată un deziderat.
Cu alte cuvinte, editarea scriitorilor români este o chestiune de hazard. Nimic programat, nimic calculat. Aşa cum spunea Roxana Petrescu (PR la Editura Corint) în interviul acordat lui Mike Haulică pentru Observator Cultural:
„Şi în privinţa autorilor români vom avea aceeaşi politică editorială. Vom publica literatură română în măsura în care vom identifica titluri valoroase, interesante, de interes pentru publicul nostru cititor.”
Adică? Interesante în sine, interesante pentru editori sau de interes pentru cititori?
În România anului 2009, editarea cărţilor de import este un sport extrem de profitabil. Şi o activitate care se dovedeşte, în fapt, o decizie de urmărire şi vânare a topurilor şi premiilor internaţionale, de selecţie subiectiva (şi nu implicit proastă!) realizată de câţiva oameni (coordonatorii de colecţii) şi de decizie cu uşile închise, în cel mai mare secret, cu speranţa că titlurile vizate vor avea acelaşi succes în ţară ca si pe piaţa americană şi, în acelaşi timp, că vor ajunge la segmentul de piaţă vizat. Nu este nimic de condamnat aici, dar mă întreb de ce nu pot citi TOT Orson Scott Card ci numai Seria Ender asa cum, în liceu, am reuşit sa citesc TOT Marin Preda şi nu numai Moromeţii? Nu orice carte a unui scriitor bun se ridică la nivelul vârfului operei sale, dar omul ăla jonglează cu spaţii şi stiluri care, odată ce te-au fermecat, nu mai contează că o instituţie l-a premiat sau nu pentru toate cărţile scrise. Trebuie să astept ca, spre sfârşitul vieţii lui, acel scriitor să ia vreun premiu pentru toată opera ca să-mi dau seama că este valoros? Şi, nu în ultimul rând, cine defineşte valoarea lui mai bine decât mine (cititorul obişnuit), când ŞTIU că imi place şi nu AFLU că imi place?
Cum situaţia bugetelor de marketing ale editurilor nu sunt tocmai suficiente pentru o reclamă bine ţintită, iar reţelele de distribuţie de carte clasice autohtone (reţelele de librării offline şi en-gros-işti), sunt înţepenite în blocaje financiare şi învechite din punct de vedere logistic şi operaţional, bunele intenţii ale editorilor mici se pierd într-un hăţiş de interese mizerabile ale unor tarabagii de anii ’90.
Revoluţia la care trebuie să asistăm este cea a distribuţiei. Şi nu este neapărat vorba de o revoluţie cât, mai degrabă, de o reinventare. Odată rezolvată în vreun fel această problemă spinoasă, calea către o explozie în diversitate a cărţilor este inevitabilă. Deoarece, până la urmă, orice om care poate pune la ciorap 10-15 000 de euro (nemaivorbind de faptul că, la sumele astea, băncile sunt extrem de accesibile) va avea mai mult curaj să investească într-o mică editură care să satisfacă foarte multe nişe existente.
Demersul pe care îl fac acum este în această direcţie. Oare putem noi, consumatorii de carte şi fanii unui gen literar, în acest caz science fiction, să ne imaginăm şi să concretizăm un sistem de distribuţie tranzitoriu care să ocolească distribuitorii clasici? La o întâlnire a SRSFF, Marian Truţă a avut o idee căreia, la momentul respectiv, nu i-am dat prea multe şanse. Şi îmi pare rău, pentru ca ea putea fi pusă în practică încă de atunci. SRSFF ar trebui să instituie o modalitate de clasificare, punctare şi premiere (folosind o serie de criterii convenite cu fanii) a librăriilor care vând science fiction şi fantasy. Iar eu vin şi completez: fiecare fan care îşi doreşte să aibă mai la îndemână produsele de gen ar trebui să vină în ajutorul SRSFF cu ceea ce poate, în principal cu informaţii şi idei. Nu putem, oare, să identificăm în special librariile independente din oraşele importante şi un distribuitor central (în principal unul mai mic, neintegrat în jocuri de culise) pe care să-i promovăm şi să-i valorizăm ca principali distribuitori şi vânzători ai genului? Nu putem ca, în măsura cunoştinţelor noastre practice, să le punem la dispoziţie o serie de reguli clare, corecte din punct de vedere comercial şi juridic, un joc de tip win-win pe care, dacă nu îl respectă, să îşi piardă calitatea de oficios, astfel încât să nu se întâmple ceea ce se întâmplă acum în piaţă cu marea majoritate a librăriilor care sunt cu un picior în groapa?
Sigur că putem. Putem face chiar mai mult. Dar asta înseamnă să ne gândim nu la “noua ce ne iese” ci la “noi ce avem de făcut ca să putem citi mai bine şi mai ieftin”.
Mugur Cornilă
@aspoiu Bine ca nu-s bilantzuri, ca le luai mata sa le faci aveoane