Începeţi povestea
„Începe cu începutul, i-a răspuns Regele foarte grav, şi continuă până la sfârşit; acolo te opreşti.“
Nimic mai simplu, potrivit lui Lewis Carroll…
Întrebarea este: unde-i începutul? În viaţa reală, unde anume începe o istorie? Iar în ficţiune, de unde anume ar trebui să începeţi să povestiţi?
Uneori începutul este partea cea mai uşoară; de fapt, probabil că toţi suntem de acord că începutul este cel mai uşor. În tot cazul este partea cea mai importantă, pentru că dacă începutul nu-i destul de bun, nimeni nu va mai citi mijlocul sau sfârşitul.
De aceea voi examina trei aspecte:
1. Când să începeţi
2. Cum să începeţi
3. De ce să vă feriţi
1. Din care moment al poveştii ar trebui să încep?
Simplu: începeţi din acel moment care-i va „agăţa“ pe cititori şi-i va atrage rapid.
Poate fi un flashback sau un eveniment mult anterior care a declanşat naraţiunea principală. […] Sau puteţi începe dintr-un moment posterior acţiunii principale (să-l numim „flashforward“), însă numai dacă este relevant. Nu puteţi născoci un flashforward, ci el trebuie să fie intrinsec. Şi în acelaşi timp trebuie să fiţi atent, deoarece riscaţi să dezvăluiţi prea multe.
Puteţi începe chiar din mijlocul lucrurilor. Porniţi cu un episod captivant; treceţi direct la subiect. Aceasta este metoda cu cele mai puţine neajunsuri. Poate fi modul cel mai uzual pentru a începe şi pe care cititorii îl găsesc cel mai convenabil.
Puteţi decide să începeţi cu prezentarea istoriei evenimentelor şi cadrului general. Evident aici trebuie să lucraţi cu foarte multă atenţie şi evenimentele din background să fie destul de atrăgătoare. Nu începeţi niciodată aşa doar fiindcă simţiţi nevoia să explicaţi unele lucruri; folosiţi soluţia aceasta numai când credeţi că-i veţi atrage mai bine pe cititori.
2. Cum ar trebui să începeţi? Metodă/stil/tonalitate etc.
Opţiunile sunt:
1. şoc – metoda mea preferată, deşi nu poate fi folosită întotdeauna. […]
2. mister/conspiraţie – hmm, îşi zice bunul cititor, asta sună într-adevăr bizar/fascinant/interesant. Trebuie să citesc mai departe să văd ce se va-ntâmpla. […]
3. precizarea scenei/portretizarea personajului principal care întreprinde ceva relevant, totuşi nu şocant. Nu exageraţi însă cu o prezentare statică a scenei; cititorul are nevoie de un motiv pentru a continua lectura. Nu uitaţi: scriitorul este interesat de eroul său, dar cititorul nu-i interesat decât dacă i se oferă motive valide. Eroul pare suficient de interesant sau este nevoie şi de o acţiune serioasă?
3. De ce să vă feriţi
- Să vă jucaţi prea mult cu cititorul. Cititorul nu are deocamdată încredere în scriitor şi detestă să-şi irosească timpul. Oferiţi-i îndeajuns cât să fie încântat şi în acelaşi timp să mai dorească.
- Excesul de referiri la trecut. Pentru a înţelege prezentul, cititorul are nevoie în mod cert de informaţii de background, dar acestea nu trebuie să fie percepute ca false, să lase impresia că autorul îl asediază cu informaţii, însă nu se aşteaptă din partea lui să-şi amintească prea multe şi prea repede. Trecutul trebuie oferit cu pipeta. Păstraţi-l la minimum.
- Clişeul începutului printr-un capitol 1 şocant, urmat de o lecţie interminabilă de plictisitoare istorie/background în capitolul 2, după care evenimentele să-şi reia cursul în capitolul 3. Deja v-aţi pierdut jumătate din cititori. […]
Un sfat suplimentar, dacă tot nu vă puteţi găsi începutul:
Scrieţi pur şi simplu un ÎNCEPUT, orice început. Începeţi de oriunde. Pentru că puteţi schimba oricând începutul. Pur şi simplu scrieţi textul şi începutul se va preciza de la sine mai târziu. […]
(http://helpineedapublisher.blogspot.com/2009/09/starting-your-story.html)
Despre ritm
[…] Prin „ritm“ definesc viteza textului.
Tipuri diferite de propoziţii se citesc cu viteze diferite şi acelaşi lucru este valabil şi pentru unele evenimente. Truismul „timpul zboară când te distrezi“ se aplică realmente – la fel ca la şcoală când recreaţiile erau prea scurte, iar orele de materii plictisitoare erau incredibil de lungi.
Vă puteţi controla ritmul, după cum organizaţi informaţiile oferite cititorului.
Dialogul tinde să fie citit repede, deoarece constă dintr-o succesiune de propoziţii scurte. Pasajele descriptive se citesc mai lent, fiindcă sunt o succesiune de propoziţii mai lungi. Situaţia nu este totuşi atât de simplă, pentru că pot exista dialoguri lente şi descrieri rapide. Ritmul prozei este determinat de felul în care puneţi totul laolaltă.
Propoziţiile scurte iuţesc ritmul. Se citesc uşor şi rapid. Oferă repede informaţii din care nu trebuie să vă amintiţi multe. Pot creşte adrenalina, fiindcă simulează o derulare rapidă. Scenele de acţiune abundă frecvent în propoziţii scurte, de impact.
Propoziţiile lungi încetinesc derularea evenimentelor. Avem nevoie de mai mult timp pentru a citi o frază lungă, cu o mulţime de subordonate şi care conţine numeroase informaţii, pentru că trebuie să ne gândim pe îndelete la cele citite. Aceasta este mai cu seamă adevărat dacă în acelaşi paragraf există multe fraze lungi, deoarece ele derivă de obicei una din alta şi întregul paragraf conţine o unică idee. În majoritatea cazurilor limbajul în sine este conceput astfel încât să atragă atenţia asupra sa, pentru ca noi, cititorii, să putem savura cuvintele în sine, nu numai mesajul transmis de ele.
Aţi observat diferenţa de ritm dintre cele două paragrafe anterioare? Probabil că pe primul l-aţi citit destul de repede. Pentru al doilea aţi avut nevoie probabil de ceva mai mult timp. Ba poate că a fost nevoie să şi recitiţi unele afirmaţii.
Ritmul este influenţat şi de volumul de informaţii pe care trebuie să-l absoarbă cititorul. Dacă introduceţi multe detalii, cititorul va trebui să încetinească. De aceea dialogurile se citesc atât de rapid. În mod frecvent, persoanele care dialoghează nu transmit informaţii pe care trebuie să ni le reamintim. Le citim, le înţelegem ca atare şi trecem mai departe. Suntem antrenaţi să procedăm aşa, deoarece este chiar felul în care comunicăm zilnic. Acelaşi lucru este valabil pentru scenele de acţiune, deoarece informaţiile oferite sunt de obicei vizuale şi directe. Cineva întreprinde o acţiune, se întâmplă ceva. Nu se lasă mult loc de interpretare, aşa încât se absoarbe uşor.
Judecând din acest punct de vedere aş putea spune că descrierea este opusul dialogului. De la primul detaliu începem să construim imagini în minţile noastre de cititori, dar pe măsură ce scriitorul adaugă mai multe amănunte, le păstrăm mental şi ne trebuie toate înainte ca imaginea să ne fie clară. Adesea dorim să ne încredinţăm că am construit-o corect înainte de a continua să citim. Asta se poate face într-o secundă sau două, dar încetineşte mintea şi astfel sesizăm porţiuni mai lente într-un text, chiar dacă nu ştim motivul.
Să însemne asta că veţi dori întotdeauna să scrieţi texte cu ritm rapid? Nici vorbă! Proza cu ritm ameţitor este epuizant de citit. Cititorul recepţionează atât de multe, atât de repede, încât totul devine o ceaţă. Se creează o supraîncărcare cu informaţii, similar cu cazul ritmului prea lent, atât doar că pe mai multe pagini. Chiar dacă informaţiile care trebuie reamintite sunt mai puţine, ele s-au derulat atât de iute, încât cititorul n-a avut vreme să reţină mai nimic.
Ca în majoritatea cazurilor, moderaţia şi echilibrul reprezintă idealul. Păstraţi evenimentele în mişcare, însă după o scenă foarte rapidă, încetiniţi ritmul, astfel încât cititorul să beneficieze de posibilitatea de a reflecta şi absorbi cele petrecute. Parcurgeţi un ciclu de scene rapide şi lente, aidoma valurilor care vin şi se retrag la ţărm, crescând de fiecare dată, pe măsură ce clădiţi impulsul şi măriţi miza.
În acelaşi timp însă nu consideraţi că ritmul lent este plictisitor. Există şi alte moduri de a păstra impulsul narativ, chiar şi în scenele lente. Examinaţi stările emoţionale ale personajelor. Dacă personajele sunt îngrijorate dintr-un motiv oarecare, puteţi menţine curiozitatea cititorilor. Acelaşi efect îl pot avea secretele sau misterele… Scenele cu ritm lent sunt moduri bune pentru a specula despre „cine“ şi „de ce“, în timp ce scenele de acţiune se focalizează de obicei asupra lui „ce“ şi „cum“.
Imprevizibilitatea este alt instrument util în controlarea ritmului. Dacă poate vedea încotro se îndreaptă o situaţie, cititorul va anticipa întâmplările înainte ca ele să se deruleze propriu-zis. Se răpeşte astfel mare parte din impactul scenelor, chiar dacă au ritm rapid. Pe de altă parte însă dacă cititorul este silit mereu să ghicească, iar personajele se comportă în moduri neaşteptate, până şi o scenă lentă devine palpitantă. […]
(http://storyflip.blogspot.com/2009/10/and-pace-is-on.html)
compilaţie de Mihai-Dan Pavelescu